László Tőkés, Ungaria şi Decembrie 1989 (2)

În continuarea declaraţiilor ostile ale oficialilor de partid şi de stat de la Budapesta, Ministerul Apărării al Ungariei a reformulat noua strategie militară maghiară, astfel încât, după cum observa un analist de la Radio Europa Liberă, Budapesta a impus redesfăşurarea trupelor care timp de patru decenii au fost staţionate la frontiera cu Austria, în Vest, spre regiunea de Sud-Est, adică de la frontiera cu Austria la aceea cu România.

La începutul lui iulie 1989, un ofiţer al armatei maghiare a declarat pentru mass-media că Ungaria nu mai este capabilă să respecte cerinţele militare ale Tratatului de la Varşovia în condiţiile în care toate investiţiile din domeniul apărării au fost sistate. Nu mai fuseseră cumpărate avioane noi, iar tancurile care trebuiau înlocuite în urmă cu 10 ani se aflau încă în activitate. Unii observatori ai fenomenului militar maghiar menţionaseră faptul că forţele armate ale Ungariei trebuiau reduse cu 30-40% dacă se dorea menţinerea unui echilibru între eficienţă şi operativitate. În ianuarie 1989, Ungaria a anunţat că a planificat o reducere cu 8,8% a forţelor armate în următorii doi ani. Totodată, Csaba Tabajdi, adjunctul secţiei pentru relaţiile cu partidele conducătoare din cadrul Departamentului Internaţional al PMSU, va declara ziarului italian La Stampa, pe 14 iunie 1989, că „marea majoritate a maghiarilor ştiu că un atac nu va veni dinspre vest, ci dinspre sud-est”, adică din România socialistă. Colegul său din Departamentul Internaţional al PMSU, Geza Kotai, va declara pentru Radio Budapesta, pe 26 iunie 1989, că, totuşi, „Tabajdi a făcut o «eroare tactică» atunci când a vorbit despre asemenea probleme în străinătate fiind”.

După o atentă analiză, Serviciul de Documentare de la Radio Europa Liberă va afirma că ameninţarea românească la adresa Ungariei era practic inexistentă, astfel încât declaraţiile oficialilor de la Budapesta pot fi considerate ca făcând parte mai degrabă dintr-un joc politic. Pe 27 iulie 1989, analistul Douglas Clarke a concluzionat:

„Având în vedere că relaţiile dintre Ungaria şi România s-au înrăutăţit, oficialii maghiari continuă să facă referire la ceea ce ei susţin a fi ameninţări militare ale României. Nu există nicio dovadă cu privire la o ameninţare şi nici un motiv să ne aşteptăm la un conflict real”.

Totul se afla în legătură cu eşecul discuţiilor dintre Ungaria şi România de pe 8 iulie 1989 de la Bucureşti, astfel încât ministrul de externe maghiar Gyula Horn se va alătura vocilor care susţineau o posibilă ameninţare militară, chiar nucleară, a României la adresa Ungariei. La o conferinţă de presă de la Budapesta din 10 iulie 1989, Gyula Horn a susţinut ideea că oficiali români de rang înalt au anunţat că România este capabilă să producă arme nucleare şi că, în curând, România va produce rachete cu rază medie de acţiune. 

Pe 28 august 1988, Nicolae Ceauşescu se va lăuda în timpul întâlnirii de la Arad, cu Károly Grósz, că România poate produce sau fabrica orice, chiar dispozitive nucleare. Pe 14 aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu informase CC al Frontului Unităţii Socialist-Democratice despre faptul că România are „capacitatea tehnologică” de a produce arme nucleare, dar că a ales să nu continue cercetările în acest domeniu deoarece „noi cerem eliminarea armelor nucleare din toate statele din lume şi vrem o lume fără arme şi războaie”. Analistul Douglas Clarke va concluziona: „Este posibil ca îngrijorarea lui Horn legată de posibila ameninţare cu rachete să se bazeze pe un articol apărut în ediţia din 8 mai 1989 a săptămânalului german «Der Spiegel» care susţinea că în România este în desfăşurare un plan de construire de rachete nucleare cu rază medie de acţiune, utilizându-se proiectele furnizate de o companie din Germania de Vest. Niciun guvern sau agenţie privată nu a confirmat aceste presupuneri, chiar şi presa din Ungaria reacţionând cu scepticism la aceste zvonuri. (...) Au existat speculaţii cu privire la faptul că Ceauşescu este interesat de producerea unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune, dar nu în folosul României. Comerţul cu armament, în special cu ţările Lumii a Treia, a fost o sursă importantă de venituri pentru economia strâmtorată a României. Rachetele cu rază medie de acţiune ar fi foarte căutate pe piaţă”.

Istoricul şi diplomatul Alexandru Ghişa, ataşat cultural la Ambasada Republicii Socialiste România din Budapesta în perioada 1987 – 1989 şi, mai apoi, consilier politic în perioada 2000 - 2005, consideră că: „Ofensiva ungară împotriva României s-a derulat în anii 1987 – 1989, pe trei segmente: 1) cultural-istoric, pentru a demonstra apartenenţa Transilvaniei la spaţiul ungar; 2) «Fenomenul refugiaţilor», prin care era atacată administraţia de stat şi dictatura ceauşistă; 3) Sprijinirea comunităţii maghiare din România, invocându-se privarea acesteia de drepturi şi libertăţi”. Referindu-se la această problemă a „refugiaţilor”, diplomatul Alexandru Ghişa susţine că „este vorba de o emigraţie economică şi mai puţin politică”. Foarte mulţi cetăţeni maghiari au emigrat în Occident, iar locurile lor de specialişti din şcoli, spitale, universităţi etc. au fost preluate de alţi specialişti, cetăţeni români de etnie maghiară cu precădere, ce se vor integra în societatea ungară. În 1987 se aflu în Ungaria 9.000 de refugiaţi, iar în 1990 erau circa 36.000 de cetăţeni români astfel încât „trecând peste situaţia dramatică a multora dintre ei, au fost o masă uşor de manevrat în scopuri propagandistice”.

Demonstraţie a opoziţiei politice ungare (1989)

Cea mai amplă demonstraţie anti-românească s-a desfăşurat pe 27 iunie 1988, la Budapesta, când circa 200.000 de cetăţeni maghiari au protestat în faţa Ambasadei României socialiste împotriva regimului Ceauşescu, precum şi, dar mai ales, pentru Transilvania, fiind folosite toate elementele propagandistice de natură revizionistă, cu acordul, bineînţeles, al conducerii ungare de partid şi de stat. În contra-replică, pe 28 iunie 1988, Bucureştiul, printr-o decizie unilaterală, va închide Consulatul General al Ungariei de la Cluj-Napoca. Personalul urma să părăsească clădirea şi teritoriul României în termen de 48 de ore. Motivul invocat de regimul de la Bucureşti a fost demonstraţia „antiromânească”, „naţionalistă şi şovinistă” de la Budapesta din ziua anterioară, iar la nivelul CC al PCR s-a luat în calcul inclusiv oportunitatea funcţionării Ambasadei RSR la Budapesta.

România şi Ungaria, la un pas de război

Totodată, trupele sovietice din Ungaria şi cele maghiare au început redislocarea de la graniţa vestică cu Austria spre frontiera de est cu România, în dorinţa de a crea o „zonă a păcii” cu Austria. Pe 25 aprilie 1989, trupele sovietice din Ungaria au început în mod oficial retragerea parţială din spaţiul maghiar în prezenţa jurnaliştilor străini şi a „reprezentantei de origine maghiară a Parlamentului italian, Ilona Staller”. La începutul lui iulie 1989, ministrul ungar al Apărării, Ferenc Karpati, va declara că rapoartele care menţionau redesfăşurări de trupe sovietice de la graniţa cu Austria la cea „cu România erau «ştiri panicarde» care nu aveau nicio bază”, uitând să menţioneze faptul că un regiment motorizat de puşcaşi fusese redislocat, cu numai două săptămâni înainte, de la Szombathely, în jumătatea vestică a Ungariei, la Debreţin. 

Alianţa Nord-Atlantică fusese notificată de faptul că pe teritoriul Ungariei se aflau 62.000 de militari sovietici, însă oficialii NATO credeau că sunt 65.000 de militari sovietici, iar după anumite surse chiar 85.000. Secretarul general al Tratatului de la Varşovia, diplomatul sovietic Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluţioneze astfel problema Transilvaniei”. Pe 20 decembrie 1989, preşedintele provizoriu al Ungariei, Mátyás Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta că ţara sa sprijină „autonomia” şi „independenţa” Transilvaniei. Referindu-se la aceste mişcări de trupe ungare spre frontiera cu România, Károly Grósz, premierul Ungariei şi liderul PMSU, a mărturisit, după 22 decembrie 1989: „La momentul acela, relaţiile noastre cu România erau foarte tensionate, din cauza problemelor pe care le aveau maghiarii din Transilvania. Cum primisem ameninţări nucleare din partea lui Ceauşescu, am ordonat transferul trupelor de la graniţa cu Austria spre cea cu România. Această mişcare de trupe a fost probabil percepută de serviciile de informaţii din Occident ca fiind pregătiri pentru o acţiune militară”. Pe 1 decembrie 1989, prim-ministrul ungar Miklós Németh a anunţat public că „o parte substanţială a forţelor armate va fi regrupată din regiunea de vest a ţării” şi că trupele vor fi transferate la graniţa română.

Trupe sovietice gata de retragerea din Ungaria (1989)

În contextul evenimentelor şi declaraţiilor publice din spaţiul ungar, comunitatea informativă a României socialiste (DSS&DIA) începea să fie îngrijorată de turnura pe care o puteau lua evenimentele în condiţiile în care, încă din anii '80, exista şi o linie de cale ferată cu ecartament lat, sovietic, în estul Ungariei ceea ce permitea desfăşurări rapide de forţe militare direct din URSS la frontiera ungaro-română. Rememorând acele clipe fierbinţi din confruntarea româno-ungară, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, fost ofiţer specialist II în cadrul Serviciului V din Direcţia I – Informaţii Interne, care avea în responsabilitate activitatea informativă antisubversiune în domeniile artă-cultură, presă, radioteleviziune şi poligrafie, consemnează: „Începând din 1987, autorităţile ungare s-au implicat în gestionarea fenomenului (refugiaţilor din România – n. n.). La Biserica «Sf. Ştefan» din Budapesta, preotul reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugii români şi-i dirija spre tabere organizate special în unităţi militare. După ce erau exploataţi informativ de către autorităţile ungare, aceştia erau triaţi în funcţie de pregătirea lor profesională, permiţându-li-se continuarea drumului spre SUA şi Canada doar celor care erau agreaţi de ţările primitoare. Restul rămâneau la dispoziţia lor pentru operaţiuni speciale. Numărul transfugilor staţionaţi în Ungaria ajunsese în 1989 la cca. 6.000. În septembrie 1987, Brigada «România» a Securităţii Republicii Populare Ungare (AVO) a creat la Budapesta organizaţia «România liberă», formată din români fugiţi din ţară. Sediul acestei organizaţii, care avea ca obiectiv declarat răsturnarea regimului comunist din România, a fost la început la Budapesta, apoi în tabăra din oraşul Bicske, localitate situată la 40 de km de Budapesta, spre Tatabanya, într-o fostă cazarmă. Organizaţia «România liberă», care proiectase şi «un guvern în exil al «României libere», a fost condusă la început de economistul timişorean Marian Roşca, după care au mai urmat alţi 2-3 preşedinţi. Marian Roşca a recunoscut ulterior că pentru acest lucru fusese recrutat şi instruit de instructori profesionişti”.

Confruntaţi cu un val de acţiuni propagandistice, declaraţii publice ale liderilor de partid şi de stat din Ungaria, precum şi cu presiuni politico-diplomatice şi militare, ofiţerii DSS-ului remarcaseră cu îngrijorare faptul că şi lideri ai Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, acceptaseră să patroneze organizaţia „România liberă” alături de oficiali de la Budapesta. UMRL, sprijinită de oficialităţile ungare, va înfiinţa pe teritoriul Ungariei tabere de transfugi români, începând din 1988, în contextul în care Ungaria aderase la Convenţia de la Geneva pentru refugiaţi ceea ce implica primirea unor subvenţii de la Comitetul ONU pentru refugiaţi.

Organizaţia „România liberă” şi UMRL au reprezentat paravanul sub care AVO va organiza instruirea în tabăra de la Bicske a unui număr de circa 400 de fugari români pentru acţiuni de gherilă urbană în România. Instructorii erau unguri originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Şeful grupului de români instruiţi aici era Manea Grigore, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti. Conform unor informaţii obţinute atunci prin infiltrările realizate de Securitate, Sandu Pobereznic, care avea să ajungă şeful secţiei UMRL din Marea Britanie, stătea perioade îndelungate în tabără. În cazarma de la Bicske erau tipărite o parte dintre materialele de propagandă care erau trimise în România, cu scopul de a se determina apariţia unor nuclee interne ale Organizaţiei „România liberă”. Alte materiale de diversiune propagandistică erau pregătite în tipografiile PMSU şi ale AVO.

Prin luna septembrie 1989, DSS-ul a constatat o modificare a traficului ilegal la frontiera cu Ungaria. În fiecare noapte, numărul celor care intrau ilegal în România venind din Ungaria era deseori mai mare decât al celor ce voiau să iasă. Unii reuşeau să intre, lăsând doar urme ori dispăreau după somaţiile grănicerilor. În paralel cu acest aspect al fenomenului, autorităţile maghiare aduceau în punctele de control al trecerii frontierei grupuri de persoane, despre care pretindeau că sunt transfugi români prinşi pe teritoriul Ungariei. „Ofiţerilor de informaţii le vine greu să-şi explice de ce puterile occidentale, îndeosebi SUA şi Franţa, şi-au luat aliat şi partener împotriva regimului Ceauşescu tocmai Ungaria, a cărei prezenţă în această ecuaţie inducea temeri sau măcar semne de întrebare pentru toţi românii”, scrie generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu.

Preşedinţii Gorbaciov şi Mitterrand, aliaţi în procesul de refomare a Europei Centrale şi de Est

În contextul în care regimul Ceauşescu refuza să se reformeze, chiar şi în sensul ideilor de perestroika şi glasnosti, iar DSS-ul împiedica, prin orice mijloace, constituirea unei aripi reformatoare în sânul PCR şi, totodată, al unei autentice opoziţii politice în societatea românească, putem înţelege de ce cancelariile din Occident şi ale lor servicii de intelligence pactizau cu Ungaria reformatoare şi, în acelaşi timp, revizionistă. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege faptul că preşedintele François Mitterrand şi cancelarul Helmut Kohl au decis, la întâlnirea din 7 noiembrie 1989, să se intensifice „aplicarea măsurilor elaborate în cadrul NATO pentru stimularea evoluţiilor din Europa de Est, îndeosebi prin constituirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste”. Totodată, trebuie menţionat faptul că la încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg, din 10 octombrie 1989, François Mitterand declarase că ,,problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă”, însă ,,nu trebuie să se omită problema divergenţelor între Ungaria şi România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei”. Preşedintele François Mitterand va fi extrem de explicit când va declara că ,,Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au făcut-o de secole”.

În Nota nr. 00257/815 a DSS/CIE din 13 noiembrie 1989, înaintată conducerii statului român, se menţiona faptul că Administraţia SUA a comunicat aliaţilor din NATO că având în vedere că ,,evenimentele din Europa de Est se desfăşoară cu rapiditate” este „necesară o coordonare şi mai strânsă între statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice pentru controlarea situaţiei şi accelerarea cursului favorabil intereselor Occidentului” astfel încât „trebuie să se asigure o redistribuire a rolurilor statelor occidentale şi o mai mare implicare a lor în acţiunile de influenţare a evoluţiilor din diferite ţări socialiste”. Analiştii CIE menţionau că „SUA se vor concentra îndeosebi asupra situaţiei din URSS, urmând ca RFG şi Marea Britanie să se ocupe mai mult de problemele legate de RDG, Polonia, Cehoslovacia, iar Franţa şi Italia de cele privind Ungaria, Bulgaria şi România”.

Radio Budapesta va lansa în eter, pe 18 noiembrie 1989, ştirea, preluată, mai apoi, de către Radio Europa Liberă, potrivit căreia Partidul Socialist din Ungaria îşi anunţa intenţia de a nu participa la lucrările Congresului al XIV-lea al PCR. Temerile lui Nicolae Ceauşescu privind o posibilă înlăturare a sa erau alimentate de către CIE prin Nota nr. 00263/22.11.1989 în care se menţiona faptul că şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale CEE au decis, în contextul poziţiilor concertate ale SUA şi URSS cu privire la România, ,,intensificarea acţiunilor vizând crearea unor tensiuni interne destabilizatoare, prin folosirea unor stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare, considerându-se că în acest fel România ar putea fi determinată să nu mai obstrucţioneze procesele ce au loc în Est”.

Generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, unul dintre foştii lideri ai DSS-ului, va mărturisi cu privire la neliniştea şi îngrijorarea ce domnea în sânul aparatului de securitate al României socialiste: ,,Când am mai aflat şi că trupele maghiare făceau, la mijlocul lunii decembrie 1989, manevre de-a lungul graniţei cu România, temerile la adresa integrităţii teritoriale a ţării nu ni se păreau deloc exagerate. Acestea aveau să fie potenţate de faptul că materializarea dispoziţiei lui Nicolae Ceauşescu de a trece Comandamentul Trupelor de Grăniceri tocmai în acea perioadă, începând cu 14 decembrie 1989, de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul de Interne, a destabilizat sistemul de protecţie a frontierei de stat, deoarece, datorită evoluţiei evenimentelor, transferul nu a putut fi realizat adecvat. Ca urmare, Trupele de Grăniceri nu au avut în acele zile o comandă clară, iar logistica era total precară. La multe subunităţi de pe graniţa de Vest fuseseră retrase mijloacele de luptă şi de transport ale Armatei şi nu se primise în schimb dotarea necesară de la Ministerul de Interne. Pichetelor de grăniceri le rămăseseră în dotare numai armament uşor cu maxim 60 de cartuşe de om şi se vedeau în faţa unui inamic ce se prefigura, dotat cu tancuri şi transportoare blindate, care executa acţiuni de intimidare în fiecare noapte, cu efecte serioase asupra moralului grănicerilor români, mai ales că nu aveau legături funcţionale cu restul trupelor MApN, cu care aveau planuri de cooperare”.

,,Cazul László Tökés”

În cursul serii de 28 noiembrie 1989, Radio Vocea Americii, în buletinul de ştiri de la ora 20.00, aducea în discuţie ,,cazul László Tökés”. Comentatorii Vocii Americii menţionau: ,,Noi ştiri îngrijorătoare s-au primit despre László Tökés. În timpul emisiunii a sosit în studio corespondenţa lui Bálint István din Debrecen. În procesul cazului Tökés din 28 noiembrie, tribunalul din Timişoara a adus sentinţa, şi anume, că în decurs de 6 zile, Tökés László trebuie să părăsească biserica, credincioşii şi copilul mic şi [trebuie] dus într-un loc până acum necunoscut. În data de 20 octombrie, oamenii Securităţii au descoperit într-o maşină maghiară o chitanţă în care Läszló Tökés adevereşte că a primit mai multe mii de lei de la cineva, într-un anumit loc. Evenimentul zilelor trecute este că iar a apărut această chitanţă, în compania unui kilogram de zahăr, a 4 banane, o duzină de ouă şi o margarină - bineînţeles, tot din mâna Securităţii. Aceste lucruri compromiţătoare au fost fotografiate, iar fotografiile sunt răspândite în cercul timişorenilor, cu sutele. Aceste fotografii conţin şi inscripţia că «în timp ce voi staţi la rând, preotul vostru înoată în mijlocul bunătăţilor». Oamenii Securităţii au încercat să-l înmoaie pe László Tökés făcându-i un interogatoriu de peste 5 ore”.

Preşedintele George W. Bush la Budapesta (iulie 1989)

Pe 7 decembrie 1989, Radio Budapesta va informa, în timpul jurnalului de la ora 19.30, că: „Preşedintele temporar al Republicii Ungaria, Szurös Matyas, a cerut lui Nicolae Ceauşescu să dea instrucţiuni autorităţilor române ca în viitor să nu-l mai ameninţe şi să nu-l mai hărţuiască pe László Tökés şi familia sa. Szurös Matyas a intenţionat să predea mesajul ambasadorului român la Budapesta care trebuia să-l transmită lui Ceauşescu. Traian Pop a refuzat însă preluarea mesajului. În mesaj, Szurös Matyas aminteşte lui Ceauşescu că contrar protestului făcut de Ungaria, László Tökés este în continuare insultat, din ce în ce mai dur. Acest lucru nu poate fi apreciat decât prin faptul că drepturile omului, ale minorităţilor naţionale şi practicarea liberă a religiei în Romania suferă îngrădiri din ce în ce mai mari. În mesaj îşi manifestă speranţa că totuşi câştig de cauză va avea bunăvoinţa, iar între cele două popoare va fi pace”.

Preşedintele Nicolae Ceauşescu era informat de către ambasadorul României de la Paris, Petre Gigea, pe 11 decembrie 1989, că François Mitterand şi Mihail S. Gorbaciov au decis, la Kiev (6 decembrie 1989), că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi construcţia Case Comune Europene”. În timpul discuţiilor dintre François Mitterrand şi Mihail S. Gorbaciov s-a abordat rolul SUA în noua dinamică a relaţiilor internaţionale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii – ca un element necesar şi de anvergură – la noua etapă a construcţiei europene”. Cel mai fierbinte subiect al momentului, reunificarea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”. Mihail S. Gorbaciov şi-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se pronunţă tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”.

Militarii maghiari înlătură gardul de la frontiera ungaro-austriacă

Pe 8 decembrie 1989, la ora 17.00, Radio Europa Liberă comunica: „30.950 de refugiaţi au sosit în ultimii doi ani în Ungaria. Şeful Comisiei interministeriale maghiare pentru problema refugiaţilor, Zoltán Gall, a afirmat că peste jumătate din refugiaţi sunt de origine etnică maghiară, cifra refugiaţilor fiind în creştere. Zoltán Gall a mai afirmat că majoritatea refugiaţilor din România s-au stabilit în Ungaria. Numai 2.709 au plecat în alte ţări, iar 540 s-au repatriat. Unui număr de 2.771 de refugiaţi li s-a respins din diferite motive cererea de a se stabili în Ungaria. Demnitarul de la Budapesta este de părere că în rezolvarea cererilor refugiaţilor din România nu ar trebui făcute discriminări datorită originii etnice, dar nu ar trebui să se permită ca fluxul acestora să creeze tensiuni sociale. În luna octombrie, Zoltán Gall afirmase la o reuniune la Geneva că Ungaria are de făcut faţă unor condiţii economice grele, printre care şi lipsa de locuinţe. Iar dacă exodul din România va continua, s-ar putea ivi grave probleme sociale şi economice”. 

În continuarea ,,cazului László Tökés”, Radio Budapesta va comunica, pe 14 decembrie 1989: „Colegiul etnic şi pentru naţionalităţi al guvernului maghiar a cerut ajutorul Parlamentului European şi al Comunităţii Europene în cazul preotului László Tökés din Timişoara. Azi, în locuinţa preotului se face inventarul pentru ca mâine sau poimâine să poată fi evacuat. Colegiul cere ca opinia publică maghiară şi internaţională să protesteze împreună pentru încălcarea drepturilor omului în România”. Efortul mediatic realizat de către posturile de radio occidentale, cu menirea de a insufla curaj şi speranţă celor care se aflau sub tirania regimului Ceauşescu, continuă şi în cadrul emisiunii Program politic realizată de către Mircea Carp, pe 10 decembrie 1989, când Radio Europa Liberă va transmite: ,,Cu prilejul zilei internaţionale a drepturilor omului, «Liga anticomunistă română», una dintre organizaţiile românilor refugiaţi în Ungaria, a dat publicităţii un apel în care îi cheamă pe toţi românii, precum şi întreaga opinie internaţională să condamne nerespectarea drepturilor omului în România. Pentru duminică seara, liga a organizat la Budapesta o manifestaţie de protest împotriva regimului de la Bucureşti”.

În Nota înaintată de către şeful DSS-ului, pe 18 decembrie 1989, lui Nicolae Ceauşescu se menţiona: ,,În perioada următoare guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul, în care PCR să nu mai aibă rolul conducător. URSS şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populaţia Transilvaniei la revoltă împotriva guvernului de la Bucureşti. URSS va acţiona pentru a obţine sprijin în România în direcţia «reactivării» unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară”.

(Va urma)