Locul în care a fost îngropat sipetul cu scrisori

Există o stradă în Bucureşti, unde mitropolitul Cozma, mort fără urmaşi direcţi, a îngropat un sipet cu scrisori. Expeditorul lor era un tip căruia nimeni nu-i scrie numele, el rămânând anonim ori mai degrabă ştiut numai după cognomen, care era Desfrânatul.

Istoria lui e consemnată de preaînvăţatul Dosiftei, într-o plângere adresată lui Ipsilanti, la anul 1797.

De aici aflăm că Desfrânatul, crescut de mic prin chiliile Mitropoliei, era versatil, carismatic şi în stare să manipuleze pe oricine, desfrânat, de unde şi numele, cu gura mare şi fără credinţă. Dar mai ales era un tip care scria nişte lucruri uimitoare. De la primele rânduri rămâneai lipit de scrisului lui, transfigurat şi dependent pentru tot restul vieţii, mai ales că cei mai mulţi nu mai citeau altceva. Era scriitor de epistole. Un epistolier cu pretenţii, rafinat ca Seneca, pătimaş ca Van Gogh.

Nu împlinise 17 ani când, intrat în graţiile mai marilor bisericeşti, a fost numit dichiu la Cucuieţi, sub directa administraţie a Mitropoliei. Respectiv, toate bunurile erau pe mâna lui: el cumpăra mâncarea, el hotăra volumul de muncă al fiecăruia, se ocupa să existe prosoape, lavoare, lumânări şi ulei parfumat pentru candele. Era administrator şi omul care se ocupa de deconturi. Aşa că din prima zi şi-a cumpărat o sutană fină, din mătase, câteva sticle de vin bun, cornete de icre, măsline umplute cu brânză, dulciuri şi mai ales un şip de parfum şi cerneală de-o calitate pe care nu bănuise că şi-ar putea-o permite vreodată.

Viaţa de dichiu era perfectă, iar omul mulţumit îşi face prieteni. Aflăm asfel că în Mânăstirea din Cucuieţi se instalează desfrâul, iar în decurs de câteva săptămâni sunt cheltuite toate economiile aşezământului.

Stareţul reclamă, mitropolitul îl cheamă la ordine pe Desfrânat, dar acesta îşi încearcă cerneala, ticluind nişte scrisori care îl fac pe Prea Înalt să să închidă ochii de data asta. La fiecare cuvânt din scrisoare - chiliile se umpleau de miresme, iar ochii bătrâni ai mitropolitului începeau să vadă în sfârşit dedesubturile lumii profane.  Mânăstirea rămâne cu datorii, iar Desfrânatul e mutat la Dealu, unde desigur, cere imediat un rol important. Fusese dichiu, nu se putea să se întoarcă  de acolo călugăr.

Între timp ajunge mitropolit Filaret, vesel şi cult, predispus la experimente didactice, care, atins de dulceaţa vorbelor Desfrânatului, mişcat de argumente şi de tinereţea acestuia, a hotârât să pună umărul la îndreptarea lui, recomandându-i câteva cărţi esenţiale şi un număr de rugăciuni. Şi ca să-l motiveze, îi aprobă şi cererea, făcându-l egumen, adică un fel de director de mânăstire.

În câteva săptămâni Mânăstirea Dealu intră în colaps, iar Desfrânatul cere de urgenţă să fie mutat la Târgovişte, printr-o scrisoare care face să tremure paharele de pe masa lui Filaret. 

N-o mai lungesc: la Târgovişte reuşeşte să corupă un număr impresionant de călugări şi să facă datorii uriaşe.

 Filaret se enervează, îl trimite la Snagov, în penitenţă, dar are noroc. Acum intră în scenă mitropolitulul Cozma, un bătrân visător, care se delectează cu scrisorile Desfrânatului, citite întodeauna la fereastră, unde bătea cu plictiseală o creangă de zarzăr. Acest Cozma, despre care am aflat câte ceva mai ales din documentele referitoare la averea lui, în bună parte rămasă în sânul Bisericii, pot să vă spun că era un mitropolit cu moşii întinde, cu trăsuri şi bănet, dar mai ales cu sipete întregi de inele şi coliere, adunate pentru nişte nepoate, care desigur, nu vor apuca să le vadă. Locuia în curtea mitropoliei, într-o casă parohială, de unde deducem că pe acolo se afla zarzărul şi locul în care a îngropat scrisorile Desfrânatului, loc pe care merită să-l trecem pe harta întâmplărilor din oraş.

 Plăcerea lui cea mare era să citească aceste scrisori, care te ţineau cu ochii lipiţi de hârtie, amintindu-i de fericirile pe care nu le-a atins, făcându-l să spere într-o iubire.

Prin urmare, Desfrânatul ajunge egumen la Snagov, pe care o aduce în sapă de lemn, la Vieiroşu, tansformată repede în ruină, iar în cele din urmă la Glavacioc, pe care o devastează.

Cozma îngroapă scrisorile şi se duce pe lumea cealaltă. Succesorul său va citi în continuare alte scrisori, dar cum faptele nedemne ale Desfrânatului se adună,  e blamat şi închis în chilie. După două zile se răzvrăteşte, reuşeşte să pună la cale o adevărată răzmeliţă. Îl ia la bătaie pe vizitiu - un rob care se plânge imediat la Bucureşti, iar măsurile lui Dosiftei nu întârzie. Desfrânatul primeşte 20 beţe la tălpi, pentru a-şi vedea lungul nasului, dar de cum scapă urcă pe o chilie şi rosteşte o filipică rămasă multă vreme în memoria călugărimii: ameninţă să-i ucidă pe toţi şi să dea foc la mitropolie.

Uimit de forţa cuvintelor lui, Dosiftei, care îl dispreţuia pentru desfrânare, decide să-i dea altă şansă, trimiţându-l la Câmpulung. Dar lucrurile se repetă, nu mai pomenesc toate faptele, ci doar că pe 12 iulie 1797 e surghiunit la Tismana de către Ipsilanti.

Din tot talentul nepreţuit la Desfrânatului nu rămâne decât un sipet cu scrisori, şi acela îngropat în curtea Mitropolie.