Luciu, localitatea ialomiţeană ce poartă numele unui general roman

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Localitatea Luciu din Ialomiţa
Localitatea Luciu din Ialomiţa

În anul 2003, la încheierea carierei didactice, Roman Violeta, profesor de limba română şi fost director al şcolii generale din localitate, publica la Editura „Pod peste Suflete” Slobozia studiul monografic cu titlul „Luciu- aşezare cu existenţă milenară”.

Tot respectul meu pentru autoare, care şi-a asumat misiunea de a reînvia trecutul istoric al satului, dar şi al şcolii, ce aniversa la acel moment 165 de ani de existenţă. A considerat că publicarea acestei cărţi este „o datorie de onoare şi de suflet, la apusul carierei de dascăl".

Iar tu, cititorule, străin de sat, după ce vei lectura monografia Luciului, îţi vei imagina cu ochii minţii, un colţ de ţară mândră, undeva în secetosul Bărăgan, nu departe de vărsarea Ialomiţei în Dunăre, aproape de Târgul de Floace, locul unde a văzut lumina zilei cel mai vestit om al istoriei noastre, înfăptuitorul primei Uniri- marele Mihai Viteazul.

În lipsa unor atestări documentare oficiale, în reconstituirea trecutului istoric al localităţii Luciu s-a apelat la miturile fondatoare. Prin urmare, există două versiuni privind toponimia satului. Conform unei legende locale care s-a transmis din generaţie în generaţie, veteranii din armata unui general roman, pe nume Lucius Cevolas, au întemeiat o aşezare pe malul stâng al Dunării. Aceasta se prespune că era vechea vatră a localităţii Luciu, în proximitatea unui important centru comercial din Evul Mediu, Târgul de Floci. Autoarea monografiei oferă indicaţii şi mai precise: terenul fostului IAS Luciu-Giurgeni.

Legând această legendă de adevărul istoric, nu departe de Luciu se afla castrul roman de la Carsium (Hârşova), o punte de legătură între Dobrogea şi Câmpia Română, construit în anul 103 de către împăratul Traian, în timpul războaielor daco-romane. O descoperire importantă de la Carsium este bustul consulului Lucius Licinius Sura, apropiat al lui Traian, participant la prima confruntare militară cu dacii. Numele „Cevolas" poate fi de fapt  „Scaevola", denumire cu adânci rezonanţe istorice- Mucius Scaevola, personaj legendar din perioada ultimul rege roman, Tarquinius Superbus (535-509 î.Hr.). 

În cealaltă versiune, numele localităţii ar veni de la Lucian, un moşier din Evul Mediu, primii locuitori ai satului fiind oamenii care îi lucrau pământurile. Însă legenda referitoare la generalul roman este povestită cu mândrie şi astăzi de către bătrânii satului, bucurându-se de o notorietate mult mai mare.

Luciul Vechi şi Luciul Nou, pe harta România Meridională (1858-1864)

Deplasările de populaţii, respectiv mutarea unei localităţi din vechea vatră, reprezintă un fenomen specific zonei estului Câmpiei Bărăganului, situaţie întâlnită şi în cazul localităţii Gura Ialomiţei, despre care voi trata într-un viitor articol. Acestea au fost influenţate de condiţiile de viaţă neprielnice- inundaţii, epidemii, invazii ale unor popoare străine sau războaie.

Vatra veche a localităţii, din lunca Dunării, a fost abandonată cu timpul din cauza deselor inundaţii. Locuitorii s-au mutat spre câmpie, pe o terasă mai înaltă, fapt dovedit de o hartă militară austriacă din anul 1791. La sud de satul ce apărea sub numele de Lucsu se afla o fortificaţie a armatei ruseşti, construită la începutul Războiului Ruso-Austro-Turc (1787-1792).  În anul 1796, documentele istorice atestă ridicarea unui lăcaş de cult cu ajutorul credincioşilor din obştea sătească. Construcţia era una rudimentară: biserica era învelită cu stuf, nu avea turn şi nici clopotniţă, elemente ce ne arată că stabilirea locuitorilor în noua vatră se produsese recent. Prin urmare, până în secolul al XVIII-lea satul Luciu fusese situat la malul Dunării.

image

Epidemia de ciumă bubonică din anii 1813-1814 a determinat o nouă schimbare de aşezare a satului Luciu. Cea de-a doua vatră a localităţii a fost incendiată, în încercarea de a opri raspândirea molimei, practică obişnuită în timpul Ciumei lui Caragea. Supravieţuitorii au întemeiat un sat cu denumirea de Luciul Nou, la trei kilometri de vechea aşezare, pe locul unde se află şi astăzi. În ciuda vicisitudinilor istoriei, Luciul Nou a devenit treptat o localitate prosperă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se pare că rezistenţa la schimbare a fost un atribut de bază al locuitorilor.

Volumul IV al Marelui Dicţionar Geografic al României (1898-1902) confirmă existenţa celor două vetre ale satului. La momentul editării acestei lucrări, comuna Luciu făcea parte din Plasa Balta şi avea o populaţie de 1007 locuitori. Anterior, fusese sat alipit comunei Giurgeni (1874-1876), pentru ca apoi să devină comună de sine stătătoare. În perioada 1908-1931, din comuna Luciu a făcut parte şi satul Gura Ialomiţei. În anul 2005 s-a revenit la această organizare, numai că acum reşedinţa administrativă este în satul vecin. 

Comuna Luciul se compune dintr-un singur sat, situat pe coasta de vest a lacului Coşcovata. Numirea veche a acestui sat a fost Zmeul, sat care era situat mai spre sud de actualul, pe locul numit Biserica-Veche.

Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, ctitorie a boierului Filip Lenş

image

Filip Lenş (1779-1885), secretar particular şi protejat al domnitorului fanariot Alexandru Ipsilanti, deţinea întinse moşii la Ţăndărei, Mărculeşti şi Luciu. De numele său se leagă construcţia bisericilor Sfiinţii Voievozi din Ţăndarei (1839) şi Sfântul Nicolae din Mărculeşti (1844). 

Acesta a oferit sprijin financiar şi pentru renovarea bisericii din satul Luciu, ce a avut loc între anii 1854-1862. Cărămida folosită la ridicarea zidurilor a fost adusă de la Buzău, cu carele trase de boi.

Au fost păstrate cu mare grijă până în ziua de astăzi cele patru icoane Împărăteşti, realizate în anul 1861. Acestea au o deosebită valoare artistică, purtând semnătura unui anume Grigorie Zugravul.  

Biserica cu hramul Sfinţilor Împăraţi a trecut prin momente grele în timpul Războiului de Independenţă de la 1877, când se spune că a fost ocupată de turci şi transformată în grajd.

Şcoala din Luciu, 177 de ani de existenţă

În ceea ce priveşte învăţământul, satul Luciu se bucură de o lungă tradiţie. Una dintre primele şcoli atestate documentar pe teritoriul judeţului Ialomiţa a fost cea de aici, cu câteva decenii înainte de cunoscuta lege a instrucţiunii publice din timpul lui Alexandru Ioan Cuza. 

În anul 1833, era elaborat un regulament şcolar ce viza organizarea învăţământului din mediul rural (prevedea înfiinţarea unei Eforii a şcolilor săteşti), fiind o anexă a Regulamentelor Organice impuse de ocupaţia militară rusească. Şcolile erau subvenţionate de comunitatea locală, iar învăţătorul era ales de către membrii obştii sateşti. 

Primul învăţător al satului Luciu a fost Gheorghe Avramescu, care îşi începea activitatea pedagogică în toamna anului 1838. Conform documentelor vremii, pregătirea învăţătorilor din zonă era realizată la Şcoala Normală din Călăraşi. 

Nu exista însă o cladire a şcolii. Cursurile se ţineau în diverse spaţii închiriate ce aparţineau unor case particulare. Conform unei situaţii statistice din anul şcolar 1844-1845, la şcoala din Luciu erau înscrişi 28 de elevi. Se punea foarte mult accent pe educaţia religioasă. Prima şcoală a fost ridicată de abia în anul 1904, cu resurse financiare modeste (ar fi costat 2042 lei). Era construită din paiantă şi avea o singură sală de clasă. Numărul de elevi ajunsese la 100. 

Între anii 1935-1940, Prefectura Judeţului Ialomiţa finanţează construcţia unei şcoli după standardele impuse de Spiru Haret (două săli de clasă şi o cancelarie). În această nouă clădire, s-au ţinut cursuri până în anul 1964, când s-a dat folosinţă actualul local al şcolii.

În perioada anilor '50, s-a remarcat învăţătorul Constantin Gurgu, care a depus însemnate eforturi pentru eradicarea analfabetismului, de altfel o tendinţă generală a regimului comunist. După terminarea celui de-al doilea război mondial, numărul neştiutorilor de carte din satul Luciu se ridica la 497, fiind considerată o „ruşinoasă moştenire lăsată de regimul burghezo-moşieresc". În prezent, şcoala din localitate poartă numele său. 

Cadrele didactice ale şcolii s-au ocupat de-a lungul timpului şi de organizarea vieţii culturale a comunităţii. Ansamblul folcloric „Spicul", înfiinţat în anul 1968, a participat la numeroase festivaluri judeţene şi naţionale, sub atenta îndrumare a doamnei profesor Casian Ana. 

Satul este cu adevărat depozitar al tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti; îmi asum riscul de a scrie un truism. Însă, este un lucru pe care l-am constatat în cele aproape 8 luni de când predau la şcoala din Luciu. Nu multe comunităţi rurale din judeţ, în anul 2015, se mai pot lăuda cu atat de multe tradiţii păstrate. De exemplu, în această săptămână, fiind a treia după Paşti, în zilele de marţi şi joi s-a desfăşurat un ritual popular de aducere a ploii, numit Caloianul. Biserica Ortodoxă îl consideră un obicei păgân, acesta fiind preluat de la turcii care trăiau în Dobrogea şi pe malurile Dunării. Satul Luciu participă de ani buni cu obiceiul Caloianului la diferite festivaluri de tradiţii din zona, la iniţiativa doamnei profesor Banu Ana.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite