Lupta pentru drepturi civile în SUA: revoluţia lui Martin Luther King Jr. şi moştenirea lui Malcolm X

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Martin Luther King Jr. a fost cel mai mare luptător pentru drepturile civile ale afro-americanilor. Militant al protestelor paşnice, a ajuns din suburbiile Sudului în coridoarele Casei Albe şi a schimbat lumea în urma sa. A visat să-i vadă pe toţi oamenii egali, însă a fost ucis de un glonţ tras din ură.

În prima zi de iarnă a anului 1955, Rosa Parks, o croitoreasă din Montgomery, capitala statului american Alabama, s-a urcat în autobuz pentru a merge acasă. În loc să se ducă în spatele maşinii, acolo unde erau locurile pentru negri, s-a aşezat pe un scaun din faţă. Când, într-o staţie, autobuzul
s-a umplut de călători albi, şoferul i-a cerut femeii să se ridice şi să meargă în spaţiul destinat afro-americanilor. Rosa a refuzat vehement. Consecinţa a fost predictibilă: a fost arestată şi băgată la închisoare. „Oamenii mereu spun că
n-am renunţat la scaunul meu pentru că eram obosită, dar nu-i adevărat. Nu eram obosită fizic – sau nu mai obosită decât eram de obicei la finalul unei zile de muncă. Nu eram bătrână, deşi unii oameni au o imagine despre mine ca fiind bătrână atunci. Aveam 42 de ani. Nu, nu eram obosită decât să cedez“, spunea Rosa Parks, citată de womenshistory.org.

La jumătatea anilor ’50, acestea erau realităţile societăţii americane, mai ales în statele din Sud, fostele state confederate, moştenitoare ale vechilor plantaţii cu sclavi. Aici, discriminarea îmbrăca cea mai grea dintre haine: segregarea. Negrii erau izolaţi, n-aveau voie să stea cot la cot cu albii: călătoreau în spatele autobuzelor, se aşezau în spatele sălilor de teatru şi cinema, li se interzicea accesul în hoteluri, restaurante şi alte localuri. Nu găseau uşor de muncă, iar salariile erau mult mai mici – în general, erau trataţi ca fiind inferiori şi erau marginalizaţi.

Eforturi de a dărâma aceste ziduri invizibile se făceau demult. De altfel, chiar Rosa Parks făcea parte dintr-o astfel de organizaţie care lupta pentru câştigarea drepturilor civile de către afro-americani. Iar arestarea ei a apăsat pedala de acceleraţie a mişcării, mai ales că în urmă cu numai nouă luni, acelaşi scenariu se petrecuse şi cu Claudette Colvin, o elevă de 15 ani din oraş. Venise momentul pentru ca negrii să-şi strige oful, mai ales că, în decembrie 1955, o bătălie fusese deja câştigată. Curtea Supremă a SUA declarase neconstituţională segregarea din şcoli. Comunitatea de activişti afro-americani din Montgomery a început imediat să se organizeze, sperând ca acum şi cazul Rosei Parks să ajungă la Curte, care să interzică segregarea în transportul public. Aşadar, pe 5 decembrie 1955, a fost creată Montgomery Improvement Association, iar preşedinte al organizaţiei a fost numit Martin Luther King Jr. (MLK), un tânăr pastor de numai 26 de ani.

Lecţii din copilărie

martin luther king library of congress

Martin Luther King Jr. şi soţia sa, Coretta, se mutaseră în Montgomery cu numai un an înainte, în aprilie 1954. După ce-şi obţinuse doctoratul la Universitatea din Boston, primise un post la Biserica Baptistă din Dexter Avenue.

Martin Luther King Jr. s-a născut pe 15 ianuarie 1929, în statul vecin, Georgia, în oraşul Atlanta, în familia pastorului Martin Luther King Sr. Diferenţele dintre cele două state erau însă aproape inexistente. A crescut într-un cartier negru, de clasă mijlocie. Cel mai bun prieten al lui în copilărie era un băieţel alb, alături de care îi plăcea mai ales să joace baschet. Relaţia lor a fost curmată, brusc, de începerea şcolii: unul s-a dus la o şcoală de negri, celălalt – la una de albi. În acel cadru, nu exista o zonă gri pentru prieteniile interrasiale. Era simplu: nu se cuveneau.

MLK a rămas un elev silitor şi la liceu. Îi plăcea să citească, să cânte la pian, să asculte muzică de operă şi să urmărească meciuri de wrestling. A început însă să fie tot mai des deranjat de episoadele de rasism al căror subiect era: odată, când s-a dus la un magazin de pantofi, a fost trimis să-i probeze în spate; altădată, în clasa a XI-a, când a participat la un concurs de discursuri şi a câştigat, a fost obligat de şoferul autobuzului să petreacă tot drumul dintre Dublin şi Atlanta – peste 200 de kilometri – în picioare, pentru a le face loc unor albi. Se deda adesea la acte de nesupunere civică şi atunci tatăl său îl bătea. Degeaba. Convingerile sale chiar au fost consolidate de weekendurile când se distra la Hartford, Connecticut. Fiind un stat din Nord, aici nu exista segregare: aşa a descoperit tânărul Martin Luther cât de plăcută e viaţa când poţi mânca liniştit la o cantină sau poţi merge în voie la un cinematograf.

În 1944 a fost admis la Colegiul Morehouse. În timpul studiilor, a hotărât că vrea să devină pastor, deşi înainte se visa doctor sau avocat. La 18 ani, a fost numit pastor asistent la Biserica Ebenezer, unde predica şi tatăl său. După terminarea studiilor, s-a înscris la Seminarul Teologic Crozer din Pennsylvania, fiind unul dintre cei şase studenţi afro-americani ai instituţiei. Aici a descoperit filosofia non-violenţei promovată de Mahatma Gandhi. În anii următori, atât de mult avea să fie influenţat de activistul indian, că l-a invocat chiar şi în discursul său din 1964, când a primit Nobelul pentru Pace: „El s-a luptat numai cu armele adevărului, ale forţei sufletului, ale curajului şi ale non-vătămării“.

martin luther king library of congress

Foto: Martin Luther, alături de soţia sa, Coretta; Sursa: Library of Congress

Autobuze goale, în numele dreptăţii

Aceleaşi metode le-a propus King şi în decembrie 1955: cel mai bine, pentru a atrage atenţia asupra problemei segregării din autobuze, era să iniţieze un boicot. Aveau să înceapă chiar în ziua când Rosa Parks se înfăţişa unui judecător pentru prima dată. Zilnic, în jur de 30.000 de negri foloseau autobuzele din Montgomery, iar Martin Luther King Jr. le-a cerut tuturor să-şi găsească alte căi de transport. 5 decembrie 1955 a fost o zi friguroasă. Tânărul activist s-a temut că vremea ar putea să-i descurajeze pe concetăţenii săi din a participa la acţiune. Aşa că s-a trezit dis-de-dimineaţă şi a aşteptat în stradă. Când el şi Coretta au văzut primul autobuz venind au strigat de fericire: era gol! Aceeaşi situaţie a fost în tot oraşul.

Foto: Rosa Parks a fost arestată după ce a încălcat legea transportului public

Imagine indisponibilă

Rosa Parks a fost însă condamnată şi amendată cu 10 dolari. A făcut apel, iar speranţele ca procesul să ajungă la Curte au fost menţinute şi de continuarea boicotului.

Între timp, Martin Luther a prezentat public şi o serie de condiţii pentru a opri acţiunea: să fie angajaţi şoferi negri în zonele unde cei mai mulţi dintre pasageri erau negri; pentru scaunele din autobuze să fie aplicată politica „primul venit, primul servit“; iar dacă un negru era aşezat, el nu putea fi obligat să-şi cedeze locul pentru o persoană care urca ulterior; de asemenea, şoferii albi erau obligaţi să-i respecte pe bătrânii afro-americani – se încetăţenise o practică în a-i striga: „Fato!“ şi „Băiete!“, când ei erau oameni cărunţi.

Un atentat şi o primă victorie

Ca urmare a faptului că boicotul genera pierderi financiare substanţiale pentru compania de transport public, la fel ca pentru afacerile albilor din Montgomery, MLK a început să primească telefoane şi scrisori de ameninţare. Într-o zi, a fost prins conducând cu 50 km/h într-o zonă în care limita era de 40 km/h. În loc să fie amendat, a fost arestat şi băgat la închisoare. A fost prima dintr-un lung şir de încarcerări abuzive, din care a ieşit numai după protestele viguroase ale comunităţii.

Deşi atacurile la adresa lui continuau, Martin Luther King Jr. le-a cerut oamenilor să nu răspundă la violenţă cu violenţă, temându-se şi de o escaladare a conflictelor. Însă pe 30 ianuarie 1956, când boicotul încă nu se sfârşise, MLK a primit veşti teribile la parohie: casa îi fusese bombardată, iar soţia şi fiica lor erau înăuntru. A alergat cu sufletul la gură şi le-a găsit tefere, nevătămate. Însă în faţa casei se strânsese o gloată furibundă, care discuta aprins despre cum i-ar prinde pe făptaşi şi ce le-ar face. Atunci, pastorul le-a cerut insistent să-şi amintească învăţămintele biblice şi să-i iubească şi pe cei care le fac rău. La finalul zilei, toţi cântau în stradă imnul religios „Amazing Grace“. Uitaseră de răzbunare.

Câteva luni mai târziu, ca urmare a presiunilor puse de oamenii de afaceri din Montgomery, un Mare Juriu i-a condamnat pe MLK şi pe alţi membri ai asociaţiei sale cu acuzaţia de a fi organizat un boicot ilegal. Au făcut apel şi, în vară, când cazul a ajuns la Curtea Supremă, s-a făcut dreptate: segregarea în transportul public a fost scoasă în afara legii.

Marele duşman al FBI

Imagine indisponibilă

Ca urmare a acestei prime victorii, întreaga Americă – şi în scurt timp întreaga lume – a aflat despre curajul tânărului pastor negru care a luptat pentru drepturile civile ale oamenilor. La 28 de ani deja făcea istorie: pe 18 februarie 1957 apărea pe coperta revistei „TIME“. Montgomery a devenit, brusc, Mecca liderilor afro-americani care căutau sfaturi pentru a duce mai departe lupta pentru drepturi civile. După discuţii cu mai mulţi lideri ai activiştilor afro-americani, pe 10 ianuarie 1957, MLK a fost ales preşedintele nou-înfiinţatei SCLC (The Southern Christian Leadership Conference), o asociaţie creştină care promova drepturile civile prin intermediul bisericilor.

Prelegerile au fost dublate de scrierea câtorva cărţi. Primele două, „Stride Toward Freedom: The Montgomery Story“ (1958) şi „The Measure of a Man“ (1959), au avut imediat priză la public. Faima a venit, însă, cu un neajuns particular. Chiar din 1957, MLK a intrat în atenţia CIA şi FBI.J. Edgar Hoover, directorul FBI, a ordonat personal urmărirea pastorului. Pretextul invocat a fost că MLK ar fi colaborat cu comuniştii, dar adevărul e că Hoover nu era tocmai un susţinător al cauzei lui King, după cum a reieşit şi dintr-o investigaţie a Congresului american din 1975: „MLK a fost ţinta unei intense campanii a FBI de a-l «neutraliza» ca lider eficient al drepturilor civile“. Din 1963, măsurile au luat amploare: i-au ascultat telefoanele, i-au urmărit corespondenţa şi chiar i-au trimis o scrisoare anonimă de ameninţare. După ce King striga către omenire: „I Have A Dream“, FBI îl ştampila: „Este cel mai periculos şi eficient lider negru din ţară“.

Pentru că trăia cu suspiciunea că mişcările sociale pot fi uşor exploatate de comunişti, în 1967, Hoover avea să treacă SCLC pe lista „grupurilor naţionaliste negre ce răspândesc ură“, cu obiectivul clar specificat: prin tehnicile de contraspionaj, trebuiau „să se asigure că grupul-ţintă este perturbat, ridiculizat sau discreditat“. Abia în 1976, la opt ani de la moartea lui King, FBI a admis că n-a existat nicio dovadă a legăturilor lui MLK sau ale SCLC cu organizaţii comuniste.

Un amic prezidenţiabil

Martin Luther King Jr. nega toate acuzaţiile venite de la FBI şi îşi vedea de treabă. În 1959, a devenit interesat de desegregarea spaţiilor de mâncat, precum cantinele, puburile şi restaurantele. În Sud, negrii n-aveau voie să se aşeze la masă. Erau serviţi numai prin uşa din spate, pe farfurii de hârtie, de unică folosinţă. Protestatarii n-au pus mâna pe furculiţe şi cuţite, ci au adoptat tot o metodă paşnică de protest: sit-in-ul. Numai că într-o zi, când King ocupa un restaurant din Atlanta, alături de câţiva studenţi, a fost arestat şi închis. Sub pretextul unei vechi contravenţii rutiere neplătite, a fost transferat la Închisoarea de Stat din Georgia, un centru de maximă securitate, şi aruncat într-o celulă imundă, asediată de gândaci, umedă şi rece. N-a durat mult până când s-a îmbolnăvit şi a făcut febră.

Norocul său a purtat numele de John F. Kennedy, care atunci era senator, dar se afla în cursa prezidenţială. La intervenţia lui, King a fost eliberat. Aşa a început o colaborare strânsă între cei doi lideri, care a fost dublată chiar de o amiciţie şi un respect reciproc. Administraţia Kennedy era interesată de promovarea unor noi legi privind drepturile civile, iar King şi aliaţii lui erau consilieri bineveniţi la Casa Albă.

martin luther king

Foto: Martin Luther, alături de Robert Kennedy (procuror general) şi Lyndon Johnson (vicepreşedinte al SUA), la Casa Albă, în 22 iunie 1963; Sursa: NARA

Reţeaua nedreptăţii

Oraşul Birmingham din Alabama era unul dintre cele mai segregate din întreg Sudul. Autorităţile erau surde la cererile comunităţii de afro-americani şi, în plus, tolerau şi actele de violenţă ale Ku Klux Klan-ului. În 1963, Martin Luther King Jr. s-a hotărât să-şi ajute compatrioţii şi a participat la o serie de marşuri şi sit-in-uri în oraş. Poliţia a răspuns imediat şi pastorul a fost închis din nou – a treisprezecea oară. În celulă, Martin Luther King Jr. a scris pe bucăţele de ziar şi de hârtie igienică textul pe care întreaga ţară l-a citit ulterior sub titlul „Letter from a Birmingham Jail“. „Nedreptatea de oriunde este o ameninţare la adresa dreptăţii de pretutindeni. Suntem prinşi într-o reţea inevitabilă de reciprocitate, legaţi într-o singură haină a destinului. Orice îl afectează pe unul în mod direct îi afectează pe toţi în mod indirect“, scria King, într-o scrisoare elaborată, în care explica întreaga raţiune a mişcării pe care o conducea.

martin luther king getty

Foto: Protestatarii din Birmingham au fost atacaţi cu furtunele cu apă de poliţie; Sursa: Getty Images

Când a ieşit din închisoare, a descoperit că amploarea demonstraţiilor crescuse. Copii şi adulţi deopotrivă erau întâmpinaţi de poliţie cu câinii şi cu furtunele de apă, erau loviţi cu bâtele şi cu pumnii, iar acest război civil era televizat. Întreaga Americă privea şocată luptele de stradă şi mulţi albi deveneau mai sensibili la trauma prin care treceau comunităţile de negri. După negocieri cu autorităţile din Birmingham, campania lui Martin Luther a avut succes: spaţiile publice au devenit mai accesibile negrilor, s-au făcut promisiuni să li se aloce mai multe locuri de muncă, iar şeful poliţiei din oraş a fost demis.

Visul lui Martin Luther King

În tot acest timp, planurile lui John F. Kennedy de a introduce un program naţional de desegregare şi de integrare a afro-americanilor s-au suprapus cu turneele lui MLK în toată America. Pastorul a ţinut discursuri memorabile la Chicago, Los Angeles şi Detroit. Dar pentru a crea cadrul necesar pentru a implementa o astfel de legislaţie nu era suficient doar să ajungă la vorbitor. Trebuia o acţiune mai largă: aşa s-a născut ideea unui marş în Washington DC, care să reunească negrii şi pe acei albi care doreau dreptate socială.

martin luther king library of congress

Foto: Protestul din Washington DC a adunat sute de mii de oameni, pe 28 august 1963; Sursa: Library of Congress

SCLC a făcut apelul, iar pe 28 august 1963, timp de 17 minute, Martin Luther King Jr. a vorbit în faţa a peste 200.000 de oameni, albi şi negri deopotrivă. „I Have a Dream“ („Am un vis“) a devenit unul dintre cele mai importante discursuri ale secolului trecut. De pe treptele Monumentului lui Lincoln, King a cerut egalitate rasială şi încetarea oricărui act de discriminare.

„America nu va cunoaşte nici pace, nici linişte până când negrii nu se vor bucura de drepturile lor civile. Vârtejul revoltei va zgudui în continuare temeliile naţiunii noastre până când va veni ziua senină a dreptăţii. (...) Vă spun astăzi, prieteni, că, în ciuda dificultăţilor de azi şi de mâine, am un vis. Este un vis ale cărui rădăcini sunt adânc ancorate în visul american. Am un vis, şi anume că într-o bună zi această naţiune se va ridica şi va trăi conform adevăratului sens al credinţelor sale: «Considerăm acest adevăr de la sine înţeles: toţi oamenii sunt egali».“

Foto: Martin Luther King şi preşedintele Lyndon Johnson au colaborat în problemele drepturilor civile; sursa: Getty Images

martin luther king getty

Martin Luther King Jr. avea să-şi vadă visul cu ochii în anul următor. Pe 22 noiembrie 1963, John F. Kennedy a fost asasinat, iar la conducerea Americii a venit Lyndon Johnson. Noul preşedinte era la fel de ataşat de problema drepturilor civile, aşa că a promulgat Civil Rights Act în vara lui 1964. Conform noii legislaţii, era scoasă în afara legii discriminarea pe bază de rasă, culoare, religie, sex şi naţionalitate şi erau interzise aplicarea inegală a cerinţelor de înregistrare a alegătorilor şi segregarea rasială în şcoli, la locul de muncă şi în spaţii publice. Numai că implementarea acestor reguli avea să dureze, iar munca lui King nu se termina acum. A participat în continuare la proteste, la marşuri şi la negocieri cu autorităţi locale din tot Sudul.

martin luther king

Foto: Martin Luther asistă la momentul în care preşedintele Lyndon Johnson seamnă Civil Rights Act; Sursa: NACA

Foto: Sloganul protestatarilor din Memphis a fost „I Am A Man“ (Sunt un om); Sursa: Getty Images

martin luther king getty

Ultimul marş

Reţeaua nedreptăţii l-a adus, în 1968, în Memphis, Tennessee. În februarie, doi muncitori au murit într-un accident cu o maşină de gunoi. Familiile lor n-au fost compensate pentru tragedie şi asta a trezit şi alte probleme latente. Cea mai mare parte a muncitorilor în salubritate din Memphis erau negri: aceştia primeau salarii mici, pentru o muncă periculoasă şi mizerabilă, şi nu beneficiau de niciun serviciu medical gratuit. Indignaţi, muncitorii au început să ceară condiţii de muncă mai bune şi salarii mai mari. Au fost refuzaţi, aşa că au format un sindicat. După ce au intrat în grevă, municipalitatea i-a ameninţat că-i concediază pe toţi. Disperaţi, l-au chemat în ajutor pe Martin Luther King Jr.

Pe 3 aprilie, a ajuns în Memphis, iar două zile mai târziu urma să aibă loc un marş al muncitorilor. A doua zi, la ora 6.00 seara, King se afla la Motelul Lorraine, alături de reverendul Ralph Abernathy, pregătit să meargă la un alt eveniment. Înainte să iasă din cameră, s-a dus pe balcon pentru a le vorbi unor oameni adunaţi în faţă. Însă în clădirea de vizavi se afla James Earl Ray, un fost puşcăriaş alb, rasist, furios, care se simţea eşuat. A ochit cu puşca fix în obrazul drept al pastorului. Glonţul a trecut prin gât şi a ajuns în măduva spinării. Martin Luther King Jr. s-a prăbuşit într-un lac de sânge. O ambulanţă l-a dus la St. Joseph’s Hospital, dar nu s-a mai putut face nimic. A murit la ora 7.05 în după-amiaza zilei de 4 aprilie 1968. A doua zi, pe 5 aprilie, Coretta King şi trei dintre copiii lor au participat la marşul muncitorilor în salubritate, aşa cum promisese soţul ei. Municipalitatea din Memphis a acceptat imediat toate cererile sindicale.

James Earl Ray a fost condamnat la 99 de ani de închisoare şi a murit în 1994.

martin luther king getty

Foto: Martin Luther King Jr. a fost înmormântat în Atlanta, Georgia; Sursa: Getty Images

Malcolm X şi epoca Black Power

Malcolm X a fost ca un ecou mai virulent al lui Martin Luther King Jr. în timpul mişcării pentru drepturi civile. Scopul lor era acelaşi, dar nu şi calea prin care îşi imaginau succesul. Malcolm Little s-a născut pe 19 mai 1925, în Omaha, Nebraska şi provenea tot din familia unui pastor baptist, Earl Little. Pentru că Earl şi soţia sa erau implicaţi activ în rezistenţa în faţa rasismului local, au fost adesea ameninţaţi de Ku Klux Klan şi au fost nevoiţi să se mute: iniţial, în 1926, s-au stabilit în Milwaukee, Wisconsin, iar la scurt timp, în Lansing, Michigan. N-au scăpat de necazuri nici aici. Mai rău, în 1931, Earl Little a fost asasinat, se presupune, de Legionarii Negri, un grup ce promova supremaţia albilor. Ca urmare a acestei tragedii, soţia lui Earl a suferit o cădere nervoasă, iar Malcolm a fost trimis în plasament. Deşi era un copil inteligent, a renunţat la şcoală în clasa a VIII-a. Anturajul l-a dus într-o gaşcă de traficanţi de droguri, iar la vârsta de 21 de ani a fost condamnat pentru furt şi intrare prin efracţie.

malcolm x library of congress

Închisoarea a venit însă cu o oportunitate: în Penitenciarul de Stat din Charlestown a descoperit învăţăturile lui Elijah Muhammad, liderul Nation of Islam (Naţiunii Islamului), un grup naţionalist de negri care vedea în albi principalul duşman. Ca urmare, Malcolm a adoptat numele de X, renunţând la Little, pe care îl considera numele lui de sclav, în timp ce adevăratul său nume african îi rămânea necunoscut.

Vârf de lance al naţionalismului negru

După şase ani în închisoare, la eliberarea din august 1952, Malcolm X l-a vizitat în Chicago pe Elijah Muhammad. La scurt timp, a fost numit slujitor al Naţiunii şi s-a stabilit pastor la Templul Numărul 7 din Harlem. Talentul oratoric şi predicile despre autoapărare i-au adus rapid faima. Datorită charismei lui, rândurile Naţiunii Islamului au crescut considerabil, de la 400 de membri în 1952, la 40.000 în 1960. În perioada în care a fost, practic, purtătorul de cuvânt al Naţiunii, Malcolm X a vorbit despre supremaţia negrilor în faţa albilor – spunea că ar fi mai bine ca negrii şi albii americani să fie separaţi, că puterea negrilor era mult peste cea a albilor şi că ei trebuiau să se apere „prin orice mijloace necesare“. De asemenea, s-a poziţionat vehement împotriva curentului general al mişcării pentru drepturi civile, criticând filosofia non-violenţei şi a integrării rasiale. A continuat însă să aducă în dezbateri şi problemele cu care se confruntau comunităţile de afro-americani – aceleaşi pe care încercau să le repare şi Martin Luther King Jr. şi aliaţii lui. Opiniile şi comentariile lui erau difuzate pe scară largă, în presa scrisă, la radio şi la televiziune.

malcolm x library of congress

Foto: Martin Luther King Jr. şi Malcolm s-au întâlnit o singură dată, în Washington, în 1964; Sursa: Library of Congress

Mai influent după moarte

Anul 1964 a venit cu mai multe schimbări pentru pastor. Malcolm X a făcut pelerinajul la Mecca şi şi-a schimbat numele în Malik el-Shabazz, deşi în public acest nume a fost folosit arareori. În acelaşi timp, a înţeles cât de important era ca Naţiunea Islamului să fie reprezentată de nume sonore şi l-a convins pe boxerul Cassius Clay (rebotezat Muhammad Ali) să se alăture mişcării.

Totuşi, în 1964, Malcolm X a anunţat că se desparte de Naţiunea Islamului. Cauzele erau multiple – printre ele a enumerat lipsa de acţiune a organizaţiei faţă de violenţele provocate de poliţia din Los Angeles în anii precedenţi, interdicţia impusă de Elijah Muhammad de a colabora cu alţi lideri ai drepturilor civile, dar şi acuzaţii privind interacţiuni sexuale între liderul Naţiunii Islamului şi tinere membre ale organizaţiei. „Adevărata frăţie pe care am văzut-o (n.r. – la Mecca) m-a influenţat să admit că furia poate să orbească omul“, spunea el în acea perioadă, încă sub auspiciile călătoriei sfinte.

Adevărata frăţie pe care am văzut-o (n.r. – la Mecca) m-a influenţat să admit că furia poate să orbească omul. America este prima ţară care poate avea o revoluţie fără sânge. Malcolm X, în aprilie 1964

Acum, Malcolm X dorea să creeze o nouă organizaţie naţionalistă neagră, care să „ascută conştiinţa politică“ a afro-americanilor. În iunie 1964, a pus bazele Organizaţiei pentru Unitate Afro-Americană, care schimba discursul promovat de Naţiune: identifica rasismul – şi nu rasa albă – ca fiind principalul inamic al dreptăţii sociale. Noua sa filosofie, mult mai moderată, l-a apropiat considerabil de mişcările care promovau protestele non-violente. În acelaşi timp, a antagonizat şi mai mult relaţiile cu Naţiunea.

Pe 21 februarie 1965, în timp ce se afla la un miting al Organizaţiei pentru Unitate Afro-Americană în Sala Audubon din New York, a fost asasinat prin împuşcare de un grup de negri naţionalişti. A fost declarat mort la ora 15.30, la Spitalul Columbia Presbyterian, cu 21 de răni provocate de gloanţe în trup.

Aşa cum prezisese în cartea sa, „Autobiografia lui Malcolm X“, avea să fie mai important după moarte decât fusese în viaţă. Asasinarea sa a şocat America şi a dus, inevitabil, la populari-zarea ideilor sale privind mişcarea Black Power. Începând din 1966, sloganul „Black Power“ a fost folosit la scară largă. Sensul de bază al conceptului era că negrii trebuie să obţină autonomie, însă el a fost folosit şi în circumstanţe în care instiga la naţionalism, separatism şi autodeterminare. Însă au existat numeroase personalităţi – ca Maya
Angelou – care au participat şi la mişcarea pentru drepturi civile a lui King, şi la mişcarea Black Power şi au dat o notă moderată acţiunilor. Prin urmare, mulţi cercetători consideră cele două mişcări ca făcând parte din marea Mişcare pentru Libertatea Negrilor.

Cele mai importante momente ale istoriei drepturilor civile

  • Abolirea sclaviei în Uniune s-a făcut sub preşedinţia lui Abraham Lincoln, în 1862, în timpul Războiului Civil American. Proclamaţia de emancipare a eliberat patru milioane de sclavi, însă au mai rămas state care încă nu aboliseră sclavia. Amendamentul al 13-lea, din 6 decembrie 1865, a redat libertatea restului de sclavi din Kentucky, Delaware şi New Jersey.
  • Pe 26 iulie 1948, preşedintele Harry Truman a emis un ordin executiv prin care înceta segregarea în Armată.
  • Mişcarea pentru drepturile civile ale afro-americanilor a început la mijlocul anilor 1950, după ce Curtea Supremă a decis încetarea segregării în şcoli, pe 17 mai 1954.
  • Pe 9 septembrie 1957, preşedintele Eisenhower semnează o lege prin care sunt protejate drepturile alegătorilor.
  • În 1961 începe o mişcare de protest a aşa-numiţilor Freedom Riders (Călătorii Libertăţii), prin care activişti albi şi negri călătoreau prin întreg Sudul pentru a se opune segregării transportului public, al toaletelor publice şi al cantinelor. Pe tot parcursul anului au avut loc mai multe acte de violenţă împotriva Freedom Riders.
  • Pe 7 martie 1965 are loc „Duminica sângeroasă“, una dintre cele mai importante momente ale mişcării. În acea zi, 600 de activişti au hotărât să facă un marş de 87 de kilometri, de la Selma la Montgomery (Alabama), protestând faţă de suprimarea alegătorilor negri. La ieşirea din judeţ, forţele de ordine au atacat protestatarii cu cai, bâte şi gaze lacrimogene. După ce acest marş a şocat întreaga Americă, Martin Luther King Jr. şi alţi activişti au mai organizat două marşuri, ajungând în Montgomery pe 25 martie.
  • După asasinarea lui Martin Luther King, preşedintele Johnson a promulgat o nouă lege a drepturilor civile, pe 11 aprilie 1968, prin care erau asigurate şanse egale privind oportunităţile de locuire.
  • În perioada 1966-1982, a fost activ Partidul Panterelor Negre, care s-a născut ca urmare a violenţei poliţiei. Membrii săi erau înarmaţi şi formau patrule de copwatching (urmărire a poliţiştilor). Deşi au creat numeroase programe sociale prin care comunităţile de afro-americani primeau alimente şi servicii medicale, Panterele Negre au rămas în istorie mai ales pentru conflictele fatale cu poliţia.
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite