Istorie

articolul anterior articolul urmator

Mâna furată

4
12 Mar 2021 07:32:13
Doina Ruşti

După respingerea austriecilor, la 1791, care avea să finalizeze războiul cu turcii (prin pacea de la Şiştov), mulţi ostaşi bravi au făcut o excursie pe cinste dincolo de munţi, printre aceştia aflându-se şi căpitanul Andrei Brutaru din Craiova.

Bărbat carismatic, cu ochi electrici şi siluetă impunătoare, acest Andrei locuia în Valea Vlăcii, rămânând până în zilele noastre un nume cunoscut, între tipii care s-au impus în istorie. Şi nu prin fapte de arme, ci prin cele spirituale.  Când am citit prima oară despre el, mi-a venit în minte Veliku, un haiduc de peste Dunăre, imortalizat de Iovanovici, pe care îl şi pun mai sus, ca sa avem o idee comună, dar după ce-am înaintat în lectură, mi-am dat seama că făcea parte dintre oamenii care sar în ochi imediat, dintr-o mulţime oricât de mare. Înţolit cu haine luate de pe la nemţi şi cu gura mare, se înţelege că avea şi foarte mare trecere la femei. Întors din campania împotriva nemţilor, la toartă cu Asechi Cara-Mustafa, care conducea trupele otomane, îşi crease faima de crai care-a lăsat urme adânci de la Braşov, la Craiova. Drumul de întoarcere de la oaste e întotdeauna presărat cu chiolhanuri, popasuri în locuri umbrite, pe scurt, cu vin şi femei. Când am citit prima oară despre el, mi-a venit în minte Veliku, un haiduc de peste Dunăre, imortalizat de Iovanovici, pe care îl şi pun mai sus, ca sa avem o idee comună.

Dar şi după ce-a ajuns acasă a continuat cuceririle, fiind cel mai căutat bărbat din oraş. Femeile făceau coadă la poarta lui şi ajunsese un fapt de prestigiu să schimbi măcar două cuvinte cu el. Unele femei pretindeau că poartă o şal smuls în iureşul luptei de la gâtul vreunui neamţ, altele se lăudau cu inele, luate din Transilvania ori cu peruci primite în dar de la marele căpitan, care jefuise oraşele celor învinşi şi adusese de-acolo lucruri de neînchipuit, ca brăţări pictate cu ochişori de zâniţe, cutii muzicale, drăcuşori cât nuca de mari, care se însufleţeau după ce-ţi puneai o dorinţă, în fine, adusese pantofi din piele de mâţă, linguriţe de argint, cu zmei în coadă şi licori care te fac iubită şi plină de bani. Dar între toate capturile de război, se afla una fără egal - o mână vrăjită!

Nu se ştie cum şi de unde, căpitanul Brutaru adusese o mână de sfântă, în jurul căreia s-au plimbat multe vorbe, iar hoţii, adevăraţii hoţi care credeau în miracole, şi în mâini care deschid lacătele, au dat târcoale prin Valea Vlăicii.

Şi acum, ca să vă faceţi o idee, o fărâmă de os, o pielicică lipită pe fundul unei cutii ori numai o scamă care a stat pe umărul unui sfânt, - ceva acolo, o mică relicvă putea să vindece bolile, să aducă vocile de pe lumea cealaltă, să îndeplinească dorinţele mai mărunte. D-apoi o mână! Ehe, o mână de sfântă - putea să facă orice. Tocmai de aceea căpitanul de osmalâi, împopoţonat cu pălării de la nemţi, purtător de satâr şi de eşarfe spumoase, a ajuns repede o celebritate a cartierului.

 În acelaşi timp trăia la Craiova un protosinghel, adică un popă de rang înalt, aproape arhimandrit, cărturar, vestit prin scrisul său, care la vremea aia îl făcea comparabil cu Şincai. Ascet, cu nasul strunit şi ochi adânciţi, de cât citise la lumânare, acest intelectual avea obiceiul ca în ziua de marţi, către seară, să oficieze un ritual de împărtăşanie, mai ales pentru cuconetetul oraşului.

Era anul 1792, iar, bănesele, fiicele marilor bani, neveste de cluceri ori de boiernaşi se strecurau prin cenuşile zilei, ascunse în trăsurici ori în butci aurite, înfăşurate în mătăsuri, treceau discret pe sub scara episcopiei, în micul salon în care protosinghelul, pe care îl chema Iosif, îşi începea desfătările spiritului. Şi câte nu povesteau aceste femei, despre păcatele lor insolite! Lucruri care îi lărgeau orizontul şi-l puneau la curent cu faptele secrete ale oraşului. Dar despre orice ar fi fost vorba, până la urmă, personajul central al acestor confesiuni era Brutaru, adorat, descris în amănunte care înflăcărau orice minte.

Acest căpitan, cu umeri largi şi privire de mâţă, era galant şi avea o voce care-l făcea plăcut şi femeilor şi bărbaţilor. Trimitea flori roz, în special trandafiri de Stambul, oricărei femei care-i intrase-n cearşafuri - şi ele descrise în amănunt, încât Iosif ştia bine că Brutaru detesta lenjeria pestriţă, că adormea întotdeauna cu o lumânare parfumată la cap, că adora vinul de Drăgăşani, iar, mai presus de toate, că era un amant pentru care nu doar că merita să păcătuieşti, dar pe care nu l-ar fi refuzat nici măcar sfintele, dovadă că mâna uneia dintre ale ajunsese la el.

 Protosinghelul Iosif era infestat cu aventurile căpitanului,  dar nici nu putea să pună capăt confesiunilor. Fără seara de marţi nimic nu mai avea sens, nicio plăcere nu egala în intensitate, poveştile despre acest căpitan. Aşa că s-a hotărât să dea ochii cu el. Şi cum se credea buricul oraşului, ca protosinghel şi scriitor de imnuri şi apologuri, l-a chemat pe Brutaru la el împreună cu mâna vrăjită, ca spună de unde-o avea.

 La o asemenea cerere, căpitanul a râs şi-a închis uşa în nasul lung al aprodului care adusese mesajul.

Iosif a strâns din dinţi şi şi-a pus în minte să devină mitropolit şi să-l aducă pe nemernic pe sus.

 Cu toate sforile trase, cu toată inteligenţa, visul lui s-a oprit la rang de episcop. Ce-i drept nu era de aruncat, căci imediat după mitropolit, venea episcopul de Râmnic şi-apoi cel de Argeş, care era Iosif. Şi odată înscăunat, în martie 1794, îi scrie o scrisoare lui vodă, povestind tot ceea ce eu v-am spus până aici. Ba încă ceva şi mai mult: Iosif putea să jure că mâna fusese furată de la Curtea de Argeş. Era mâna sacră a sfintei Filofteia, iar Brutaru putea fi socotit hoţ şi profanator.

Şi cum pe tron era Alecu Moruzi, gata să se bage în orice conflict, chiar a doua zi a dat ordin ca Brutaru să fie adus la Palat, împreună cu mâna.

Nu mai trebuie să vă spun, că acest căpitan, îi putem spune erou, cu protecţie otomană şi cu voce frumoasă a negat orice legătură cu mâna, despre care se zice că ar mai fi şi astăzi păstrată într-o biserică din Craiova, lăsându-l pe Moruzi fără cuvinte.

În schimb, episcopul Iosif a avut multe nopţi în care căpitanul îi apărea în vis ca să-i fâlfâie pe sub nas o mână vrăjită, iar în dimineţile cu astfel de visuri, episcopia Argeşului se umplea de trandafiri roz.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Mircea Nistor
12.03.2021, 20:57:01

Wow,de ce nu mai comentează nimeni la articolul ăsta ?! O fi prea sordidă o poveste cu sugestii psihanalitice avându-l personaj pe un Don Juan balcanic ,o față bisericească prăbușită sub povara confesiunilor scandaloase ale doamnelor din "high-life"-ul vremii și un posibil fetiș cu mâini mumificate de potențiale sfinte ?!

+1 (1 vot)
visarion eftemie
12.03.2021, 22:18:12

nu comenteaza nimeni pentru ca in istorie si-au bagat toti picioarele modificind-o dupa interesele vremurilor. ceausescu era un voievod ca tepes, mihai viteazu. bucati intregi din istorie fusesera sterse. daca cineva e interesat de ce-a mai ramas, bravo lui. daca vine cu idei din ce a citit, cam e o problema.

imsi1 imsi1
14.03.2021, 15:34:13

capitanul asta lupta alaturi de tturci, tudor alaturi de rusi iar cind erau la casele lor se luptau cu femeile locului. O poveste frumoasa despre vremuri de mult apuse.

-10 (10 voturi)
of of
14.03.2021, 15:49:46

Of. Toate frumoase, doar atenția a lipsit. Dar cum am citit pe FB că scrieți povestirea în ultima clipă, vă înțeleg. PS Îmi place totul, mai puțin chestia că repetați o frază în două locuri. Să fiți citită!

+1 (1 vot)
Modifică Setările