Mănăstirea Deceani, sub supravegherea forţelor KFOR

Mănăstirea Visoki Deceani este una dintre cele mai importante lăcaşuri de cult pentru sârbi. Aflată astăzi sub paza forţeleor KFOR, funcţională, reprezintă un loc în care turiştii se încăpăţânează să vină sau să revină. Nu foarte departe de sediul Patriarhiei sârbe sau de graniţa cu Albania, pe malul râului Bistriţa, într-un peisaj superb, găsim această veche mănăstire.

Probabil un fapt unicat în lume este acela că cele mai reprezentative biserici şi mănăstiri, în acest caz cele ale sârbilor, au rămas în alt stat, Kosovo, iar populaţia ortodoxă  a fost „nevoită” să migreze către zone mai prietenoase. Tot în această perioadă, kosovarii depun eforturi susţinute pentru a deveni membri UNESCO.

Interesat de istoria Balcanilor am ajuns la această prestigioasă mănăstire. Am încercat să înţeleg situaţia din zonă, starea armată, barierele şi de ce stau soldaţii înarmaţi la porţile sale. De ce trebuie să fim verificaţi la intrarea într-o mănăstire, în Europa secolului XXI? Sau cum se pot ruga oamenii în apropierea armelor de foc? De ce moscheile sunt libere şi bisericile nu? Aşa am ajuns să mă interesez de istoria acestui loc, de relaţiile dintre sârbi şi albanezi, de aprecierile călugărilor pentru principesa Maria sau Marija, cum îi spun sârbii, despre activitatea regelui Alexandru, ucis la Marsilia în 1934, cât şi despre sediul Patriarhiei sârbe, situat acum în alt stat, aproape de locul acestei mănăstiri. Cum percep sârbii această situaţie, cum se pot împăca cu destinul, cum văd relaţiile cu albanezii, ce atuuri au albanezii şi, cel mai important, dacă se va putea vorbi vreodată de convieţuire paşnică în zonă.

Am găsit în spatele mănăstirii o baracă de camuflaj, un far care la nevoie poate fi folosit pentru a deranja privirea eventualilor lunetişti (FOTO). O linişte apăsătoare într-o atmosferă de război. Din când în când am auzit că mai răzbate câte o grenadă peste gardurile groase ce împrejmuiesc mănăstirea. De aici şi curiozitatea privind rezistenţa acestei biserici, nu departe de tabăra UCK, cât şi convieţuirea acestor călugări creştini cu musulmanii albanezi. Sau albanezi musulmani. Doar că aşa cum citim şi din Coran, Bakara 2/114, aceşti atacatori de biserici care se intitulează musulmani, nu au nimic în comun cu religia care pretind că o au.

Întemeietorul Mănăstirii este Sfântul Ştefan Uroş III de la Deceani, fiul Sfântului Domnitor Milutin şi tatăl Împăratului Duşan. În 1321, după moartea domnitorului Milutin, Ştefan a fost încoronat în Prizren sub numele de Uroş al III-lea. Acesta este cunoscut pentru ctitorirea şi împodobirea bisericilor care se aflau pe teritoriul patriei sale, cât şi peste hotare cum ar fi în Ţara Sfântă, Alexandria, Thessalia, Constantinopol, cunoscuta Mănăstire Hilandar. Dar cea mai cunoscută, cununa ctitoriilor sale este Mănăstirea Visoki Deceani[1].

Ca un gest de mulţumire lui Dumnezeu, dar şi pentru marea biruinţă asupra bulgarilor din 1330 de la Velbujd, domnitorul Ştefan Uroş al III-lea a dat primul hrisov de întemeiere a mănăstirii Deceani, cu încuviinţarea Sinodului şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului sârb. Frumuseţea interiorului bisericii este complementară cu cea a exteriorului. Ca materiale s-au folosit piatră cioplită, aur şi alte materiale preţioase.

Mănăstirea a căzut sub stăpânire turcească în 1455. A rămas în Imperiul Otoman până la începutul secolului XX. Rămasă fără câteva proprietăţi, mănăstirea şi-a păstrat privilegii însemnate şi a câştigat bunăvoinţa sultanilor otomani. Firmanele otomane dovedesc că mănăstirea a trecut şi prin perioade dificile, cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când situaţia demografică din satele din jurul Deceanilor s-a schimbat. Sârbii islamizaţi cât şi abanezii strămutaţi de la munte au atacat destul de des lăcaşul de cult.

În epoca medievală, războaiele austriecilor cu otomanii, răscoalele împotriva jugului turc din Balcani se sfârşeau adesea cu acte ostile împotriva populaţiei sârbe. Aceştia se vedeau nevoiţi să migreze din Kosovo şi Metohia către nord, peste fluviile Dunărea şi Sava. Cele mai mari migraţii au avut loc între 1690 şi 1739. În această perioadă mănăstirea a fost prădată, arsă, mulţi călugări au fost chinuiţi sau omorâţi.

La începutul secolului XX, documentele aflate la mănăstire ne arată ca au avut loc multe războaie şi revolte în balcani. Slăbirea Imperiului Otoman cât şi prigonirile din partea administraţiei sale împotriva creştinilor s-au simţit şi la Deceani: mitropolitul Zaharia a fost închis, câţiva călugări omorâţi în 1821. Către mijlocul secolului al XIX-lea, silniciile au ajuns greu de suportat. Din scrisorile adresate cnezilor sârbi şi împăraţilor ruşi reiese că cei de la mănăstire se rugau pentru a fi apăraţi atât de albanezi, cât şi de campaniile prozelite ale agenţilor romano-catolici austrieci care, profitând de situaţia grea, ofereau mănăstirii apărare şi ajutoare în bani în schimbul uniaţiei. Războaiele sârbo-turce (1876 – 1878), înfiinţarea Ligii Albaneze la Prizren (1878) au adus din nou vremuri grele. Populaţia sârbă din satele din jur a fost decimată.

Chiar dacă ostilitatea turco-sârbă este cunoscută între anii 1901 – 1902, ca urmare a unei răfuieli între albanezi, căpeteniile clanurilor de la Deceani care protejau mănăstirea şi clanurile Malisori care veniseră să o cucerească, o garnizoană turcească în jur de 20 de soldaţi a stat în mănăstire cu scopul de a o proteja. Bilal Rusta a fost unul dintre albanezii care s-au dedicat apărării acesteia.

Rivalitatea dintre Austro-Ungaria şi Imperiul Ţarist asupra sferelor de influenţă din Serbia şi Macedonia a îngreunat mai mult starea populaţiei sârbe. Primul război balcanic, (1912) a adus şi eliberarea mănăstirii Deceani de către armata muntenegreană condusă de generalul Ianko Vukotici. În timpul Primului Război Mondial, armatele sârbo-muntenegrene, înfrânte s-au retras. Deceani, cât şi alte mănăstiri din vechea Serbie şi Macedonia au rămas la mila armatei bulgare care a încercat să transporte obiectele de cult cât şi moaştele ctitorului său.

O nouă eliberare a sa este consemnată la 12 octombrie 1918 de către voievodul sârb Kosta Pacianaţ. Aceştia s-au apucat de renovare după ce au gasit-o aproape distrusă. Vizita regelui Alexandru Karagiorgevici împreună cu soţia sa Maria, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria, în 1924 a schimbat pozitiv lucrurile. Mănăstirea a primit înalta ocrotire regală. În timpul vizitei am văzut semnătura celor doi în cartea de oaspeţi. Tot la Deceani se află două tablouri cu chipurile lor, cât şi fotoliile folosite de familia regală cu însemnele Casei Regale.

Istoricul mănăstirii consemnează că, pe parcusul celui de-Al Doilea Război Mondial aceasta a fost apărată de armata italiană. Soldaţii italieni trebuiau să facă faţă atacurilor albanezilor din mişcarea Balli Kombëtar.

În timpul războiului din Kosovo, mănăstirea a trecut din nou prin clipe grele. Cum au sosit trupele KFOR în Kosovo şi Metohia, mănăstirea a fost pusă sub protecţia soldaţilor italieni. Aceştia o apără şi astăzi. Zi şi noapte aceştia asigură punctele de control, punctele de pază şi escortează călugării care nu au libertate de mişcare. Chiar şi astăzi, aici vin foarte des, sub escortă militară sau a poliţiei şi sârbi ortodocşi, pelerini cât şi din zone, odată făcând parte din fosta Federaţie ca Muntenegru, Serbia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina.

[1] Mănăstirea Visoki Deceani, Traducere Ion Gurgu, ediţie îngrijită de monahii de la Deceani, 2009