Marghiol

Marghiol este un cuvânt cu istorie şi cu oarecare caracter. Venit din grecescul marghiolos, de unde s-a răspândit în limbile neolatine (mariole), însemna iniţial aventurier, fluşturatic, apoi manipulator, seducător şi chiar viclean.

A intrat în limba română înainte de fanarioţi, în tot cazul e atestat pe vremea lui Brâncoveanu în toate cronicile munteneşti. Marghiolii erau nişte zevzeci, pe care nu se putea pune bază, al căror cuvânt nu valora doi bani. Insurgenţi, trădători, pierde-vară. Dar desigur nu lipsiţi de seducţie. Iar între aceştia cu precădere Staicu este cel mai adesea ilustrat prin apelativul marghiol.

El este un fel de tartore al marghiolilor, mai ales că are şi strămoşi de asemenea marghioliţi, care i-au lăsat moştenire insurgenţa aventura şi trădarea.

Staicu, scris şi Staico, boier din Merişani, a rămas în istorie ca duşmanul lui Brâncoveanu, un conspirator eşuat. În neamul lui încă de pe la început de secol al 17-lea au existat insurgenţi, unul dintre aceştia fiind un anume Bucşanu, care la 1611 a pus la cale o răzmeliţă împotriva lui Mihnea Vodă. Şi în generaţia următoare au fost uneltitori, dar istoria lui Staico e cea mai spectaculoasă, fiind scrisă în mai multe cronici.

Adept al nemţilor, antiotoman, occidentalizat, înhăitat cu alţi tipi cosmopoliţi, boier pribeag şi creator de intrigi, acest Staico visa să ajungă domn. Era un tip brunet, cu siluetă subţire, cu barbă foarte îngrijită, tuns europeneşte şi plin de mofturi, un aventurier care locuia mai mult prin Ardeal, tip cu amplă corespondenţă.

I s-au dedicat multe pagini, mai ales în zilele noastre s-a scris despre el, ca despre un protestatar prin naştere.

Dar în primul rând a fost un marghiol, cum îl numeşte Anonimul Brâncovenesc.

 Acest Staico a fost prins la Stambul, cu o scrisoare asupra lui, în care se vorbea despre detronarea lui Brâncoveanu.  Culmea e că i-o trimisese chiar unul dintre turnătorii plătiţi din visteria domnească: a venit veste că „au prins pă Staico păharnicul şi au găsit scrisoarea păharnicului Dumitraşco în bozănariul lui”.

Se poate spune că se organizase un flagrant special pentru el.

Marghiolul Staico a fost chinuit nişte luni bune, ţinut prin închisori, ca în cele din urmă Brâncoveanu să decidă că era mai bun mort decât viu. A fost spânzurat la Obor, în zi de târg. Mulţimea s-a îmbătat în acea zi, iar, după ce s-a povestit despre el câteva săptămâni, a fost uitat.

Chiar şi după dispariţia lui, cuvântul marghiol şi-a continuat cariera, îndulcindu-se pe parcurs, încât a intrat şi în versuri: „plin de dor şi de marghiol”. Apoi a căpătat formă feminină, devenind nume de femeie alintată. Marghioala  se numea fiica lui Hangerli, de exemplu. A urmat un şir lung de Marghioliţe şarmante, pe care interbelicii le-au ironizat până la suprimare.

Astăzi dispărut, cuvântul a lăsat în urmă un infim parfum de vulgaritate. De ce? Poate pentru că n-a avut destul sprijin din partea intelectualilor. Spuneţi drept, dacă nu vă povesteam toate astea ce-aţi fi zis că înseamnă marghiol?