Marko Feingold, la 104 ani: mărturii ale terorii lagărelor naziste. Un elev din Ialomiţa i-a ascultat terifianta poveste de viaţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unul dintre cei mai longevivi supravieţuitori ai ororilor naziste a venit în Tabăra Internaţională de Studiu şi Prietenie (10-24 iulie 2017, ediţia cu numărul 62) organizată de Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, la care au luat parte elevi din 24 de state. Reprezentantul delegaţiei noastre a fost Marian Cloşca, elev al Colegiului Naţional „Mihai Viteazul" din Slobozia.

Motto: De ce aş fi supărat pe cei care m-au persecutat? Eu sunt în viaţă, iar ei sunt morţi. Ăsta e motiv de supărare?

Conferinţa susţinută de preşedintele comunităţii evreieşti din Salzburg a ţinut în jur de două ore. Elevul nostru şi-a luat, conştiincios, notiţe. Ba chiar a intervenit din public cu întrebări. Datorăm paragrafele ce urmează demersului său de documentare, aducând în atenţia noastră un destin excepţional. 

Tabăra organizată sub egida Crucii Roşii s-a desfăşurat în nordul Austriei, în localitatea Langenlois. Tematica din acest an a vizat depăşirea barierelor culturale. Primul topic a fost dedicat conflictelor, după cum mi-a mărturisit elevul de 17 ani din Slobozia:

Unul dintre capitolele subordonate temei a fost şi „Conflictul”, iar pentru a exemplifica cel mai bine conflictul, ce altceva să faci decât sa mergi la un lagăr de concentrare? 

Prin urmare, participanţii au vizitat pe 12 iulie fostul lagăr de concentrare de la Mauthausen, unul dintre primele date de folosinţă de nazişti, în 1938. Cu 20 de ani în urmă, tot acolo fusese un lagăr de prizonieri din ANTANTA. 

Pentru a cunoaşte mai îndeaproape atrocităţile ce s-au întâmplat acolo, organizatorii au decis să aducă în tabără un bătrân, pe numele său Marko Feinglod. 

În cele ce urmează, voi reda câteva detalii privind biografia sa, culese de Marian:

Marko Feinglod, evreu la origine, în vârsă de 104 ani, a trecut prin 4 lagăre de concentrare, timp de 4 ani (1941-1945). Născut cu 3 certificate de naştere: unul dat de Austro-Ungaria, altul de Cehoslovacia, după 1993 de Slovacia. Consideră că este o „coincidenţă“ faptul că este în viaţă după cele întâmplate în al Doilea Război Mondial.

Coşmarul său avea să înceapă încă din 1938, când a fost arestat la Viena. A reuşit să evadeze şi să locuiască o perioadă în Praga sub identitate falsă. Este prins din nou de autorităţile naziste şi trimis în infernul de la Auschwitz, construit la începutul anilor 1940:

Declară că a  fost primul austriac ce a pus vreodată piciorul în acest lagăr, iar atunci s-a gândit ca acolo îi este sfârşitul, mai ales datorită numeroaselor zvonuri cum că niciun evreu nu a reuşit sa trăiască mai mult de 3 luni în Auschwitz.

Acolo, povestea sa începe astfel:

 A trebuit să stea într-o cameră alături de alţi 300-400 de oameni. Dormeau pe podea, într-o parte, unul cu capul la picioarele celuilalt, şi tot aşa, pana ce nu mai aveai loc sa te întorci de pe o parte pe alta. Aveau 8 toalete pentru 300 de oameni, iar pentru că nu mai aveau loc, îşi făceau nevoile pe jos. Era un focar imens de infecţie, era ca şi când ar fi fost noroi. O imagine dureroasă. Acolo a fost pus la muncă timp de 2 luni. În acest timp, parul i-a fost ars cu lumânarea, a fost bătut şi schingiuit, însă a reuşit să supravieţuiască. Ajunsese la greutatea de 27 de kilograme, fiind astfel incapabil de a mai munci. A fost, aşadar, transferat la Neuengamme, lângă Hamburg. Era iarna anului 1941. În aceasta perioadă, fiind slăbit, cu răni pe întreg corpul şi extenuat, a fost trecut pe lista celor ce „consumau oxigen degeaba”. Urma să fie gazat.

Scăpat ca prin minune de gazare. Motivul: nu era gata crematoriul pentru cadavre

Este transferat pentru a treia oară. Alături de 250 de prizonieri, este trimis la Dachau (Bavaria) cu un tren. Călătoria durează aproape două zile. Doar 75 dintre ei supravieţuiesc; printre cei morţi se numără şi fratele lui Marko. La Dachau o duce un pic mai bine: primeşte sarcina de traducător printre deţinuţi. 

A fost pus pe postul de traducător, însă nu pentru că ştia sa vorbească mai multe limbi, ci pentru că, orice spunea cineva, sigur cerea mai multă mâncare.

Scapă pentru a doua oară de gazare. În aceşti ani, viaţa sa a fost mai mereu pe muchie de cuţit. Destinul său pare a fi dominat de fatalism. Cuprins de febră şi cu dureri severe de picioare, zace într-o baracă unde erau internaţi deţinuţii inapţi de muncă. Starea sa de sănătate se ameliorează, fiind transferat a patra oara. La Buchenwald (Thuringia) participă la construcţia lagărului, ce era nefinalizat. Aici îl prinde momentul aprilie 1945, când este eliberat de armatele Aliaţilor. 

Dat fiind faptul că lagărul nu era terminat, era nevoie de oameni pentru a-l construi. La început, a cărat pietre pentru drumurile nemţilor. Pietrele nu aveau dimensiuni OK: o piatră considerată bună avea 20-25 kg, iar prizonierii aveau 30, maxim 40. Treptele pe care trebuiau sa le urce cu pietrele erau de dimensiuni variate, unele atingând chiar şi o jumătate de  metru.  Din experienţa pe care am trăit-o vizitând lagărul de la Mauthausen: a trebuit să cobor treptele pe care prizonierii trebuiau să le urce şi vă mărturisesc ca nu era deloc comod, ba chiar unii dintre noi erau cât pe ce să se împiedice. Era nevoie de foarte mare atenţie. Aşadar, imaginaţi-vă ce înseamnă sa urci treptele, în înghesuială şi cu 20 de kg în spate.

După munca în cariera de piatră, a fost trimis la şcoala de zidari. Ţine minte şi astăzi data de 11 aprilie 1945, când americanii au eliberat lagărul în care a petrecut ultimii ani ai războiului. A fost trimis cu autobuzul în Austria. Nu coboară în Viena din cauza unei blocade instituite de Armata Roşie; preferă Salzburgul, unde locuieşte şi astăzi. 

În final, l-am întrebat care este secretul: să treci prin patru lagăre de concentrare şi să ajungi şi la 104 ani?. Drept răspuns, a ridicat degetul arătător în sus, cu un zâmbet melancolic, iar ochii i-au căzut în pământ. „Cred că în unele momente a fost cineva care mi-a manipulat viaţa. Oricât de puternic aş fi fost, nu cred că aş fi reuşit asta singur.”

Cum şi articolul meu se apropie de final, ţin să-i mulţumesc elevului Marian Aurelian Cloşca pentru aceste preţioase mărturii de istorie orală, cu speranţa că va fi evidenţiat pe măsură de către profesorii săi de la liceu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite