Matteo Garrone (regizor): „Mafioţilor nu le-a plăcut că nu-i slăveam în filmele mele“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cineastul italian, autor al capodoperei „Gomorra", şi-a dorit să facă o comedie - „Reality", premiată la rândul ei cu Marele Premiu la Cannes - pentru a scăpa de permanenta asociere cu problematica Mafiei

Aparent, regizorul italian Matteo Garrone - prezent la Bucureşti în aceste zile, invitat de Cristian Mungiu personal pentru festivalul pe care-l organizează, „Les Filmes de Cannes a Bucarest", ajuns la a treia ediţie - este un om modest şi şters, pe lângă care, cu siguranţă, dacă nu eşti avertizat, ai trece fără să-i acorzi atenţie. Câteva minute de conversaţie te fac, însă, să-ţi dai seama că această postură a „omului fără însuşiri" este doar o mască. Avem de-a face cu unul dintre cei mai înzestraţi şi mai de viitor cineaşti europeni, autor al uneia dintre capodoperele cinematografice ale primului deceniu al secolului: „Gomorra" (2008, distins în acel an cu Marele Premiu pe Croazetă), cel considerat responsabil - alături de Paolo Sorrentino - de revigorarea cinemaului italian.


„Adevărul": Ştiu că iniţial aţi activat ca pictor, timp de nouă ani. Ce v-a determinat să faceţi pasul spre cinema, care a fost declicul?
Matteo Garrone: Am făcut o şcoală artistică, apoi am început să lucrez în cinema ca asistent de cameră. Apoi m-am întors la pictură, timp de cinci ani. La vârsta de 25 de ani, am încercat să fac un scurtmetraj, într-o formulă foarte restrânsă, eram doar trei tipi. Doar aşa, de amorul artei. De fapt, ce s-a întâmplat: modul meu de a picta era foarte narativ, era, de fapt, punctul slab al picturii mele. Aş zice că, pictând, am spus, ani întregi, poveşti într-o singură ramă, un singur cadru. Apoi, cu filmul, am început să spun poveşti în 24 de cadre pe secundă.

„NU VREAU SĂ PAR PREA INTELECTUAL"
Credeţi că cinemaul este mai mult o artă vizuală sau un spectacol popular?
Ambele, în egală măsură. Un show popular, sigur; foarte des, gândiţi-vă ca la un fel de circ, de bâlci. În ce mă priveşte, eu sunt foarte vizual şi încerc să fiu popular, să fac un show. Nu vreau să spun poveşti care nu interesează pe nimeni, prea intelectuale, care nu pot furniza emoţii publicului.

De ce folosiţi personal camera de filmat, la fiecare dintre peliculele pe care le turnaţi?
Pentru că, atunci când sunt cu camera, pentru mine este o experienţă emoţională. Pot să trăiesc împreună cu actorul şi să fiu surprins de ceea ce se întâmplă cu actorul. Întotdeauna, când lucrez, caut acel moment unic care se întâmplă atunci când filmezi. De asemenea, inventez, împreună cu actorul, în timpul scenelor, mişcări de cameră care sunt legate de emoţiile mele din acel moment.

Care este rostul cinemaului, motivul pentru a face filme în lumea de astăzi?
Să spui poveşti. Principalul meu interes, în toate filmele mele, este conflictul uman. Aşadar, în filmele mele, încerc să spun poveşti despre conflictul uman, prin intermediul actorilor şi al celorlalte mijloace de expresie cinematografice. Este felul în care am crescut, ca om şi ca director.

CAPII N-AU AGREAT „GOMORRA"
Care sunt relaţiile dvs. cu mafioţii italieni după realizarea filmului „Gomorra"?

După cum se ştie, am folosit persoane din mafia napolitană pentru filmul meu, pentru a intra mai adânc în acea junglă. Am încercat, însă, cum spuneam mai devreme, ca toate eforturile mele să fie spre conflictele inter-personaje; Mafia este doar ceva din preajmă, mediul lor de existenţă. M-am concentrat pe problemele personajelor. O parte din acei oameni care apar în filmul meu au fost, după aceea, arestaţi sau ucişi.

Aţi primit ameninţări? Ştiu că autorul cărţii, Roberto Saviano, trăieşte sub protecţia autorităţilor...
Nu, chiar ameninţări nu... Dar capilor nu le-a plăcut deloc „Gomorra", pentru că filmul era despre sclavi şi nu despre boşi... Au zis că nu li se părea deloc interesantă viaţa acestor tipi, aflaţi la baza sistemului crimei. Ar fi preferat să vadă problemele legate de activitatea şefilor. De fapt, ei voiau să fie eroizaţi, mitizaţi, precum în filme ca „Naşul" etc...

ÎI PLAC ROSSELLINI, FELLINI ŞI JAVIER BARDEM
Cum vă raportaţi la tradiţia cinematografului italian, atât de glorioasă şi bogată? Aveţi idoli cinematografici, în această linie?

Da, principalele mele influenţe sunt (Roberto - n. red.) Rosellini şi (Federico) Fellini. Dacă în „Gomorra" - aşa după cum văd că v-aţi dat seama - sunt mai apropiat de Rossellini, în „Reality" încerc să mă apropii de maniera lui Fellini. Am vrut, oricum, să fac ceva cu totul diferit faţă de „Gomorra". Fellini reconstruia foarte mult în studio, era foarte artificial, foarte „artizan"; la fel, în „Reality", am turnat mult în studio.

Aveţi un actor favorit în cinemaul european, cu care aţi dori mult să lucraţi?
Da: Javier Bardem.

V-aţi dori să lucraţi în America, la Hollywood?
După „Gomorra", am primit propuneri, dar nu le-am dat curs. E foarte „tricky" să mergi acolo, dacă nu ai poveşti pe care chiar să vrei să le spui. Este o altă cultură, pe care chiar nu o cunosc. Aştept să găsesc proiectul potrivit pentru aşa ceva. ;

Filme despre „sclavi"
Deşi nu îi place să recunoască, Matteo Garrone - ca şi cinemaul pe care-l practică - este neorealist până în măduva oaselor. „Gomorra" nu era atât un film despre Mafie - autorul recunoaşte, de altfel, că nu l-a interesat deloc investigaţia de tip jurnalistic: nume, date etc. -, ci unul despre condiţia umană în genere, una mizeră şi măcinată de prezenţa Răului. Aceştia sunt „sclavii" despre care vorbeşte regizorul în interviu. La rândul său, „Reality", deşi o comedie despre influenţa televiziunii asupra vieţilor noastre, prezintă aceeaşi umanitate larvară, aceiaşi „sclavi", de data aceasta ai sistemului tiranic al mediilor de comunicare. De altfel, prima secvenţă din „Reality", cea a nunţii, este filmată în estetica grosieră a televiziunii - lumină puternică, accent pe show etc. -, pentru ca, treptat, cineastul să treacă la folosirea clarobscurului şi la picturalitatea care-i caracterizează filmele.

CV: Tenisman şi regizor

Numele: Matteo Garrone
Locul naşterii şi anul: Roma, în 1968
Cariera:
A fost asistent de cameraman, înainte de a se apuca de pictură, apoi de regie de film.
A realizat, până în prezent, şapte lungmetraje de ficţiune, printre care: „Terra di Mezzo" (1997), „Ospiti" (1998), „Estate Romana" (2000), „L'imbalsamatore" (2002), „Primo Amore" (2004), „Gomorra" (2008) şi „Reality" (2012). Ultimele două filme au fost distinse, ambele, cu Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Cannes.
A fost jucător de tenis, dar, cum spune el, „într-o viaţă anterioară".

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite