Istorie

articolul anterior articolul urmator

Mavrocordat şi Rufărescu - două nume istorice

0
15 Nov 2019 11:37:27
Doina Ruşti

O întâmplare veche, pe care îmi place s-o spun adesea este despre călătoria  lui Mavrocordat de la Bucureşti la Giurgiu.

Într-o zi de primăvară a anului 1716, mai mulţi bucureşteni, adunaţi pâlcuri-pâlcuri în faţa Palatului Domnesc, strigau cât îi ţineau plămânii c-au intrat nemţii-n ţară.
 
Bineînţeles, nu era adevărat.
 
Însă oamenii au crezut că o glumă nu strică nici la casa principelui, care era Nicolae Mavrocordat. Culmea este că acesta i-a şi crezut. Era venit în Bucureşti doar de câteva luni şi nu ştia cum merg lucrurile în acest oraş. Pentru bucureşteni, venirea lui era o noutate absolută, căci a fost primul domn străin, urcat pe tron, imediat după Ştefan Cantacuzino (succesorul controversat al lui Constantin Brâncoveanu).
 
La anul 1716, Mavrocordat avea 36 de ani şi, după cum spune istoria, era un tip destul de cumsecade. Aşa-l arată şi portetul de mai sus, luat după Wikipedia.
 
În plus, era şi foarte încrezător în supuşii săi, atât de încrezător încât nu s-a gândit nicio clipă că aceştia făceau glume pe seama lui. De altfel, nici nu se mai auzise până atunci, ca locuitorii vreunui oraş să se adune la palat şi să-şi mintă fără ruşine conducătorul: „Fugi, Măria Ta, c-au intrat nemţii-n ţară!”
 
Nu se poate crede că Mavrocordat nu avea oameni pe care să-i trimită în recunoaştere! Totuşi, a luat de bune cuvintele târgoveţilor care păreau oameni înstăriţi şi îmbrăcaţi ca lumea, unii dintre ei negustori  şi chiar diaconi la Colţea.
 
Faptele s-au întâmplat astfel:  era aproape de prânz şi principele încă lenevea, când în iatacul lui a dat buzna Chiţa. Bineînţeles, Nicolae Mavrocordat nu se aştepta să intre cineva şi încă ţipând şi îndemnându-l să-şi facă bagajele!
 
 Şi tocmai pe asta mizase şi ea.
 
 Chiţa era fiica unei cameriste şi cunoştea bine Palatul Domnesc, în care se poate spune că îşi petrecuse copilăria. Ea aducea prosoapele, ea căra cearşafurile aliniate-teanc şi tot ea strângea rufăria murdară din care cauză i se şi spunea Rufăreasa.
 
 Când Mavrocordat a văzut-o în pragul uşii, ţipând, s-a şi ridicat din pat. Chiţa Rufăreasa a tras imediat perdelele trandafirii, arătându-i lumea adunată şi punându-l la curent cu invazia nemţilor. Bineînţeles, ca toată slugărimea, şi ea ştia că e vorba despre o farsă de 1 Aprilie, dar ca şi celorlalţi, şi ei îi era simpatic grecul acesta tânăr şi cu o faţă de papagal bun de păcălit.
 
 Iar în afară de acestea, Rufăreasa mai voia şi să-şi încerce forţele în care, pe vremea aia, avea o nelimitată încredere. În fond, era un act de mare curaj să intri în iatacul domnesc! Îşi luase inima în dinţi şi în mai puţin de 5 minute îşi dăduse seama că-i şi ieşise. Această încercare capitală i-a schimbat cu totul destinul, căci din ziua aceea nimeni n-a mai putut să facă faţa unei îndrăzneli care primise  chiar girul principelui!
 
 Cât Mavrocordat şi-a aruncat ochii printre perdelele de mătase, Chiţa, care n-a încetat nicio clipă să se văicărească pe tema intrării nemţilor în Valahia, a văzut cum străluceau pe pervazul ferestrei două boabe albastre. Şi, pe măsură ce povestea, arătându-i cu degetul pe Andrei măcelarul, pe  diaconul Mihalache şi pe băieţii de la brutăria lui Costea, a palmat în viteză şi cele două pietricele, cu toate că ştia foarte bine că erau cerceii lui Mavrocordat.
 
Mult prea speriat ca să bage în seamă astfel de detalii, domnitorul şi-a adunat câteva lucruri  şi-a urcat copiii în trăsură şi, doar în pijama şi-n papuci, a tăiat-o spre Giurgiu. Abia ajunsa acolo, plin de praf şi înfrigurat, a aflat că fusese păcălit.
 
Chiţa Rufăreasa n-a păţit nimic. Nimeni nu putea s-o învinovăţească pentru o glumă pusă la cale de atâta lume. Prin urmare, şi-a văzut de treburile ei, făcându-şi loc cu diverse aplicaţii retorice, învăţate din această istorie.
 
 Cerceii domneşti erau două topaze cât  cireaşa de mai. Un timp i-a ţinut ascunşi în tivul şorţului. Apoi, prin toamnă, când au intrat nemţii de-adevăratelea în Bucureşti, i-a învelit într-o cârpă şi i-a îngropat la rădăcina unei tufe de răsură.
 
 Nicolae Mavrocordat care, evident, nu i-a mai crezut pe bucureşteni a doua oară, a căzut prizonier la nemţi, iar când a revenit pe tron, în 1719, Chiţa Rufăreasa era deja la casa ei, măritată cu un morar. Uneori scotea la lumină cele două pietre senine şi se uita fericită în apele lor, nu pentru că le-ar fi apreciat valoarea, ci pentru că aceste două pietricele limpezi îi aminteau de cel mai cutezător moment al vieţii.
 
Cu toate că n-a fost singurul.
 
În mahalaua ei devenise o persoană însemnată, adică-i fusese recunoscută autoritatea. Nu doar că nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească, dar personalitatea ei s-a răsfrânt şi asupra copiilor, pe care toată lumea îi numea ai Rufăresei. Pătruns de importanţa mamei lui, băiatul cel mare s-a semnat toată viaţa Ion al Rufăresei, iar după el şi ceilalţi urmaşi, ajunşi pe la 1904 – Rufărescu – şi ai căror descendenţii se mai pot întâlni şi astăzi în Bucureşti.
 
 Toţi au cultivat moştenirea Chiţei Rufăreasa: o îndrăzneală fără oprelişti şi doi cercei cu topaze albastre. Aceştia au trecut din mână în mână şi din generaţie în generaţie, fără ca vreunul dintre Rufăreşti să fi îndrăznit să-i vândă sau să-i poarte. Fireşte, nimeni, în afară de Chiţa nu le-a ştiut adevărata istorie.
 
 În anul 1730, în timpul marii ciume, când însuşi Nicolae Mavrocordat a murit din cauza epidemiei, Chiţa şi-a chemat băiatul cel mare şi i-a spus doar atât: 
 
- Să ai grijă de cerceii ăştia ca de ochii din cap!
 
 Iar dorinţa ei a ţinut pe val mai multe generaţii de Rufăreşti.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii