Istorie

Memorie, istorie şi muzică în Dumbrăveniul armenesc. Scurt istoric al „chestiunii armene”

1
22 Jun 2022 22:17:22
Remus Tanasă

Dumbrăveniul armenesc, memorie, diplomaţie şi duduk. Eveniment cultural în trei părţi:vernisaj expoziţie, simpozion istoric şi concert la duduk.

Sâmbătă, 18 iunie a.c., Dumbrăveniul a fost gazda unui eveniment cultural-artistic organizat de filiala locală a Uniunii Armenilor din România prin implicarea domnului Ioan Călinescu.

Atestat ca localitate încă din 1332 sub denumirea de Ebesfalva (Ibaşfalău în limba română), din 1733, datorită prezenţei benefice a armenilor, satul devine târg iar denumirea este schimbată, între 1733 şi 1918 purtând denumirea de Elisabethopolis/Elisabetopol/Erzsébetváros/Eppeschdorf/Elisabethstadt. Ulterior, numele oraşului a fost schimbat în Dumbrăveni. Urmele prezenţei armeneşti în oraş sunt arhiprezente, tocmai din acest motiv puţinii armeni rămaşi şi astăzi pe aceste meleaguri organizează an de an o serie de evenimente culturale, artistice sau culinare. Astfel, la sfârşitul săptămânii trecute, la iniţiativa Fundaţiei Armene Dumbrăveni şi a Institutului de Armonologie din Cluj, avut loc un eveniment compus din trei părţi: expoziţia „Arta vestimentară armeană – Ceremonie şi Tradiţie”; un simpozion istoric (dr. Oana Habor, pr. Tibor Babota, dr. Tudor Sălăgean, dr. Remus Tanasă) şi un concert la duduk susţinut de solistul Radu-Cosmin Băleanu, împreună cu grup de muzicieni din cadrul Filarmonicii de Stat din Timişoara („dudukul” este un instrument tradiţional armenesc). Evenimentul a fost deschis de Excelenţa Sa Sergey Minasyan, ambasadorul Armeniei în România.

În ceea ce mă priveşte, am avut o intervenţie intitulată „Chestiunea armeană”, context internaţional şi consecinţe. Aşadar, ce este „chestiunea armeană”?

„Chestiunea armeană” ia naştere ca parte a „chestiunii orientale” şi a propunerilor diplomatice de secol XIX cu privire la Imperiul Otoman. „Chestiunea armeană” s-a desprins şi, totodată, a fost ultimul episod al „chestiunii orientale”. A avut în vedere soarta armenilor, mai ales tratamentul reprobabil de care armenii aveau parte, în special în partea de est a fruntariilor Imperiului Otoman. Condiţia tragică a armenilor din Anatolia Orientală/Armenia Occidentală a dus la conturarea „chestiunii” atât la nivelul armenimii, cât şi la nivel internaţional.

„Chestiunea armeană” şi-a căpătat recunoaşterea diplomatică în urma Tratatului de la Berlin din 1878, prin intermediul articolului 61 ce prevedea ca Înalta Poartă să ia toate măsurile necesare pentru a-i proteja pe armeni de agresiunile kurzilor şi cerchezilor.

În secolul al XIX-lea, mai toate Marile Puteri europene priveau atente spre Imperiul sultanilor otomani, însă, dintre toate, Marea Britanie şi Rusia Ţaristă au contat cel mai mult în privinţa armenilor. Cele două imperii europene duceau o politică internaţională opusă, armenii fiind prinşi la mijloc. Pentru britanici, politica internaţională prevedea integritatea Imperiului Otoman, în special în acele zone de graniţă la interferenţa cu Imperiul Ţarist, adică exact acolo unde locuiau cei mai mulţi dintre armeni, adică în Anatolia Orientală/Armenia Occidentală. Pentru britanici era esenţial ca autoritatea şi graniţa estică a sultanilor să rămână intacte pentru a stăvili expansionismul rusesc.

De partea cealaltă, ţarii căutau să-şi extindă teritoriul în detrimentul otomanilor pentru a se apropia prin orice direcţie de Constantinopol şi de strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Şi nu numai direcţia de înaintare a contat, ci şi forma, astfel că propaganda rusească a mizat mult pe creştinii din Imperiul Otoman, inclusiv pe influenţa asupra armenilor, mai ales că de la începutul secolului al XIX-lea, Rusia Ţaristă a anexat zone din Caucaz unde prezenţa armenilor cântărea destul pentru echilibrele zonei. Abordarea rusească a început să se disipeze după Congresul de la Berlin din 1878, când, factorii de conducere ai Imperiului şi-au dat seama că popoarele creştine doreau în primul rând să-şi obţină independenţa şi nu neapărat colaborarea docilă cu Rusia.

Impunerea „chestiunii” la masa discuţiilor de pace ce pregăteau Tratatul de la Berlin din 1878, a fost prilejuită de banditismul triburilor kurde şi cercheze din Anatolia Orientală/Armenia Occidentală. Armenii din această zonă erau împovăraţi cu taxe fluctuante, dar, mai ales, erau lipsiţi de măsuri guvernamentale de protecţie a vieţii şi proprietăţii. Situaţia era tensionată pentru că se vedeau nevoiţi să convieţuiască şi să împartă resursele cu triburile kurde din regiune, care, spre deosebire de armeni, puteau deţine arme în mod legal, percepeau adesea taxe în numele guvernului otoman şi se bucurau de un statut de semi-autonomie.

Conform articolului 61, Înalta Poartă îşi lua angajamentul de a pune în aplicare măsuri şi reforme menite a-i proteja pe armeni. Pentru aceasta, guvernul otoman ar fi trebuit să informeze în mod regulat Marile Puteri cu privire la acţiunile întreprinse pentru a îmbunătăţi traiul armenilor, iar Marile Puteri ar fi trebuit să supravegheze aplicarea măsurilor prin observatori proprii. Articolul 61 al tratatului de la Berlin s-a dorit a fi o garanţie pentru armeni, o obligaţie pentru Poartă şi o responsabilitate pentru Marile Puteri europene. Soluţia protecţiei colective avea însă să-şi dovedească limitele în scurt timp permiţându-i Porţii să acţioneze discreţionar şi opresiv, ba chiar să ridice nivelul abuzurilor până la masacre şi crime în masă.

Din acest punct de vedere este sugestivă corespondenţa din 1878 dintre ambasadorul Franţei la Berlin, Élie de Gontaut-Biron, şi secretarul german al Afacerilor Externe, Bernhard Ernst von Bűlow. Ambasadorul francez se plângea că incomoda „chestiune orientală” nu se va încheia niciodată, secretarul german răspunzându-i scurt că de-abia atunci începea[1]. Episodul descrie evoluţia „chestiunii armene”, care a prelungit deznodământul „chestiunii orientale” până după Primul Război Mondial. Destinul armenilor a fost unul tragic, punctul culminant înregistrându-se în timpul Marelui Război, când soarta a peste un milion dintre ei a fost curmată de intervenţia autorităţilor otomane, armenii devenind primul popor supus la genocid în secolul XX.



[1] Apud Gabriel Hanotaux, Histoire de la France contemporaine (1871-1900). La République parlamentaire, vol. IV, Ancienne Libraire Furne, Paris, 1903, p. 127.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Cristian saileanu
25.06.2022, 09:04:20

armenii ne'au fost dintotdeauna frati...

-11 (11 voturi)
Modifică Setările