Mircea Druc: „Nu vorbiţi despre Unire, uniţi-vă!“

Primul, din dreapta imaginii, Mircea Druc - care a condus guvernul de la Chişinău, de la 26 mai 1990 la 22 mai  1991 -  a dat mâna cu Boris Yeltsin, primul preşedinte al Rusiei, între anii 1991-1999. Fotografia este din arhiva personală a lui Mircea Druc.

Pe Mircea Druc am avut onoarea şi plăcerea să îl cunosc, cu ani în urmă, în redacţia ziarului Adevărul, cu ocazia participării la dialoguri transmise în direct, pentru internauţi, temele schimburilor de opinii fiind inspirate din realităţile geopolitice ale epocii, evident marcate şi atunci de multe incertitudini.

Ulterior am trecut Prutul împreună, pentru  a asista la ceea ce unii au numit Sfatul Ţării 2. Acolo ne-a plăcut entuziasmul celor  ce  agitau  Tricolorul, ca pe o ultimă speranţă, dar nu ne-am îmbătat cu iluziile unor terţi şi am continuat să poposim şi în alte locuri aparte, precum Muzeul Militar din Chişinău şi Mănăstirea Căpriana. 

Asta pentru că, dincolo de efuziunile unui moment politic sau altul, societatea dintre Prut şi Nistru priveşte spre armata sa şi biserica existentă acolo, ca spre repere constante ale menţinerii speranţei într-o viaţă mai bună. 

Rândurile de mai jos constituie o iniţiativă a conaţionalului Mircea Druc, un studiu, cu multe date inedite, neştiute de opinia publică românească. 

Pentru valoarea sa istorică inserez aici textul compatriotului Druc, spre luare aminte:

******

"SACRIFICAREA PREMIERULUI"

De ce din galeria primilor miniştri, inaugurată în sediul guvernului, lipseşte Mircea Druc, care a avut cel mai mare rating în mediul politic al vremii?” (Ziarul de Gardă din 12 octombrie 2009).

„Dacă nu i se recunoaşte lui Druc calitatea de prim şef de guvern, înseamnă că nu se recunoaşte acest drept nici unuia dintre miniştrii acestui guvern? E o stupiditate. Că nu convine Druc, asta, da, poate fi” (Anatol Petrencu, istoric, om politic, 19 mai 2009).

„Comuniştii lui Voronin au căutat să-i promoveze pe cei din sistem. Iar Druc nu a făcut parte nici din clanul kaghebiştilor şi nici al mafioţilor” (Vitalia Vangheli-Pavlicenco, preşedinte PNL).

Recent, la Radio Europa Liberă, Gheorghe Cojocaru în dialog cu Vasile Botnaru, au evocat „rolul şi impactul pe care l-a avut asupra cursului istoriei recente primul premier democrat al Moldovei sovietice, cel care a iniţiat un amplu program de reforme, urmărind desprinderea RSS Moldoveneşti de Uniunea Sovietică şi integrarea cât mai strânsă cu România”.

Aprecierea unui remarcabil om de ştiinţă mă îndeamnă acum, în anul aniversar (trei decenii de independenţă a Republicii Moldova), să intervin cu aduceri aminte - anumite nuanţe vizând „sacrificarea” premierul Mircea Druc.

Prolog

Conform statutului, şefii guvernelor din cele 15 republici unionale erau obligaţi să participe la şedinţe speciale, convocate ad hoc la Kremlin şi prezidate de Mihail Gorbaciov şi Nikolai Rîjkov.

În condiţiile unor schimbări politice, economice şi sociale tot mai rapide, acele întruniri instructive-consultative ne erau de mare ajutor.

Îmi aduc aminte şi de unele momente „anecdotice” legate de „vizitele” mele la Kremlin. În iunie 1990, la o săptămână după investire, am participat la prima întrunire programată. Mă însoţea Piotr Pascari, predecesorul meu, numit reprezentant al RSSM la Moscova.

La intrare, doi militari spilcuiţi verificau legitimaţiile. Am rămas tare mirat: nu ştiam că portarii la Kremlin erau ofiţeri KGB.

Şi n-am înţeles de ce l-au salutat doar pe însoţitorul meu, care nu şi-a prezentat legitimaţia.

Ofiţerul a luat legitimaţia mea, a studiat-o, întorcând-o pe o parte şi pe alta, după care m-a măsurat cu privirea de parcă avea în ochi o cameră de luat vederi. Abia m-am reţinut ca să nu-i şoptesc lui Pascari, în română: „Spune-i maiorului că legitimaţia nu e contrafăcută!”.

Când mi-a venit rândul la cuvânt, Mihail Sergheevici Gorbaciov m-a prezentat: „Mircea Gheorghevici Druc, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, ales recent de către Sovietul Suprem al RSSM”.

M-am ridicat vioi. Expunerea viziunii asupra problemei aflate pe agenda întrunirii mi-am început-o cu o formulă de protocol inedită: «Господин президент, господа премьер-министры, уважаемые коллеги...» („Domnule preşedinte, domnilor prim miniştri, stimaţi colegi...”). Întreaga asistenţă a rămas perplexă.

Inspirat, Valentin Pavlov, ministrul finanţelor, râzând, a intervenit promit: „Ei, acum aşa e moda la moldoveni!” Şi, astfel, confuzia generală s-a mai atenuat.

Cred că în URSS niciun cetăţean sovietic nu s-a adresat vreodată unui Secretar General al PCUS, sau oricărui alt demnitar, cu „Domnule”.

Şi nici în RPR, un cetăţean român nu a pronunţat vreodată „Domnule Preşedinte Nicolae Ceauşescu...”.

Desigur, îmi dădeam seama perfect că unele gesturi ale mele nu se încadrau în cutumele consacrate ale mediului în care activam. Dar comportamentul meu nu ţine de extravaganţă sau de eventuale trăsături de personalitate accentuată.

Felul meu de a fi este marcat de copilăria timpurie, când am fost format de bunicul Ştefan Ciubară. Despre acest disident sui generis am relatat într-un studiu intitulat „Amprente”, publicat recent de revista „Melidonium”. 

Însă, atunci, la Kremlin, m-a impulsionat intuiţia, capacitatea de a prevedea anumite lucruri. Cam la un an şi ceva, pe întreg teritoriul, deja al fostei Uniuni Sovietice, adresarea „domnule” începu să devină una firească. 

La Kremlin, în pauze, serveam câte ceva la bufetul situat alături de sala de conferinţe: apă minerală „Borjomi”, ceai indian şi „Baikal”, care ne amintea de Pepsi Cola. 

Tradiţional, pe mese, aveam pâine de secară, muştar rusesc şi recipiente argintate conţinând «молочные сосиски» fierbinţi (nişte crenvurşti de cea mai înaltă calitate) - un produs special pentru cantinele CC PCUS. 

Valentin Pavlov trecea de la o masă la alta şi, întrebând ce mai e nou prin republici, se sătura de crenvurşti. 

Deoarece cârnăciorii erau din carne de porc, colegii din Asia Centrală şi Azerbaidjan preferau şi comandau altceva. 

De aceia ministrul nu-i întreba ce mai e nou şi pe la ei. 

Noi am fi mai mâncat crenvurşti, dar ne era incomod să cerem supliment. Cred şi astăzi că nicăieri în lume nu există asemenea milk sausages gustoşi... 

Februarie 1991. Aproape de miezul nopţii, mă telefonează generalul Tudor Botnaru, preşedintele KGB al RSSM: 

- Mai sunteţi la birou, domnule prim ministru? 

- Oui, mon général! Chiar acum închideam şi eu prăvălia. Să ne relaxăm un pic. S-a făcut cam târziu! Mâine se anunţă o zi grea.... Şi dumneavoastră? 

- Acum o oră m-a căutat la telefon şeful. M-a întrebat cum avansează proiectul. Când, totuşi, o să vă răsturnăm, că timpul trece? I-am raportat că facem tot posibilul, dar e foarte greu. Tineretul, studenţii şi elevii sunt de partea lui Druc. Am putea avea revolte... 

- Şi tovarăşul Cârlig? 

- A zis: „Gândiţi-vă cum e mai bine, Fiodor Leontevici! Pregătiţi minuţios operaţia. Rezolvaţi, fără mare tam-tam. Şi numai cu votul deputaţilor. 

Mihail Gorbaciov şi Vladimir Kriucikov aveau, bineînţeles, suficiente motive ca să le ceară supuşilor de la Chişinău demiterea mea cât mai urgentă. 

Pe la începutul lui 91, de la Moscova, venea tot mai des în vizită faimosul Boris Birştein (vezi în „Timpul” o investigaţie jurnalistică a lui Pavel Păduraru despre acest personaj). 

Mi s-a comunicat atunci un banc, sau poate s-a întâmplat cu adevărat. 

Cică, la Chişinău, controversatul om de afaceri ar fi avut o întrevedere discretă cu un membru al cabinetului de miniştri: 

- Doresc să cumpăr hotelul partidului. 

- Imposibil, domnule Birştein! Imobilul nu-i al partidului. A fost construit pe banii guvernului. Recent, prim ministrul Druc, s-a judecat cu Lucinschi, prim secretarul PCM. Şi a câştigat în instanţă. Dar nu pentru ca el să înstrăineze proprietatea statului. Oricum, hotelul nu poate fi vândut aşa de repede. 

- Am înţeles. Hotelul nu se poate cumpăra. În acest caz, haideţi să cumpărăm ... premierul. 

- Mă tem că n-o putem face nici pe asta. 

- OK! Nu ne rămâne decât să schimbăm premierul. 

Nu trece o săptămână, că în parlament începe să sară la microfon câte un deputat înrăit: „Jos Druc!”.

 Nicolai Andronic era animatorul grupului de iniţiativă pentru înaintarea unei moţiuni de cenzură. 

Tot atunci, după o zi de „extenuare” în parlament, cineva organiza mese copioase şi saună pentru nişte tineri legiuitori, „animaţi de simţul răspunderii faţă de norodul moldovenesc”. 

Pe parcurs, aceştia avură parte şi de excursii gratuite prin Canada şi alte locuri îndepărtate, exotice. 

În luna mai 1991, clanul agrarian reuşeşte să dea jos pe premierul „îndărătnic”, înlocuind-ul cu un scutier docil, care să „nu-i iasă din cuvânt” lui Mircea Snegur. 

Cunosc o mărturie scrisă a lui Birştein. Traduc din rusă: 

„Pe la finele anilor 80, secretarul CC PCM a solicitat ca firma mea să renoveze hotelul. Tranzacţia s-a încheiat. Am luat hotelul în arendă. Firma a investit masiv într-o reconstrucţie capitală. La etapa lucrărilor de finisaj a dispărut puterea sovietică. Noua conducere, în loc să-mi mulţumească, decretează: tot ce aparţine partidului comunist trece în proprietatea poporului. Peste câteva luni, l-am anunţat pe Valeriu Muravschi, noul şef al guvernului, că nu am nici o pretenţie. Dar că îmi rezervam dreptul să aduc la cunoştinţa opiniei publice mondiale care este atitudinea tânărului stat independent faţă de investitorii din Occident. Aluzia subtilă a fost recepţionată cum se cuvine. Fostul hotel al partidului comunist a devenit prima societate privată din Republica Moldova. Şi, desigur, proprietatea mea. După care am bătut palma prin bună înţelegere: eu am preluat 65%, iar guvernul 35% din valoarea totală a proprietăţii”. 

Aşadar, în octombrie 1991, enigmaticul om de afaceri Boris Birştein a devenit proprietarul complexului hotelier, care aparţinuse partidului-stat. 

Iar Artur Gherman, un consilier al premierului debarcat, a fost numit manager general al complexului. Pentru început, cu un salariu de şapte mii de dolari. Ceva fantastic pe atunci... 

Apropo, eu, ca prim ministru, aveam o leafă de o mie de ruble lunar... 

Mă întrebam cum ar fi procedat guvernul dacă rămâneam în funcţia de premier... 

Nişte turnători 

După puciul din august 91, am aflat că Igor Smirnov şi Grigori Maracuţa mă turnau nemilos la Înalta Poartă. 

Iată extrase dintr-o notă informativă a liderilor separatişti de la Tiraspol. 

A fost descoperită de anchetatori în arhiva pucistului Anatolii Lukianov. Traduc din rusă: 

„Este evident că, începând cu anul 1990, în RSSM s-a format un regim naţionalist, care tinde să schimbe orânduirea de stat, să desprindă republica de URSS. Drept confirmare a acestui fapt servesc următorii paşi concreţi întreprinşi de către organele superioare de stat şi Guvernul RSSM: - Refuzul conducerii RSSM de a participa la elaborarea Tratatului Unional şi organizarea, la 17 martie 1991, a Referendumului din URSS. - Sovietul Suprem al RSSM, la 23 iulie 1990, a adoptat ”Hotărârea cu privire la Pactul sovieto-german din 23 august 1939 şi consecinţele acestuia asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei”. În Hotărâre se afirmă univoc: formarea la 2 august 1940 a RSSM poartă un caracter ilegal. - Liderii naţionalişti ai FPM, ocupând posturile cheie în conducerea republicii, au întreprins acţiuni de amploare, acaparând aparatul de stat, modificând structurile ca să-şi asigure propria politică: formarea unui guvern mono-naţional în frunte cu Mircea Druc, un acolit al FPM. - Guvernul Druc acordă o atenţie aparte structurilor de forţă pentru ca acestea, într-un regim dictatorial, să reprime orice protest contra pornirilor naţionaliste şi lezării drepturilor cetăţeneşti pe criterii naţionale. La iniţiativa lui Druc, s-a efectuat reorganizarea sistemului MAI, au fost lichidate organele de miliţie sovietice şi înlocuite cu formaţiuni de poliţie şi carabinieri. - Conducerea MAI al RSSM, structurile sale teritoriale de pe malul drept al Nistrului, îndeplinind Hotărârea de Guvern nr. 40, s-au implicat direct în formarea unor detaşamente anticonstituţionale de voluntari, coordonând activitatea acestora în campania din localităţile găgăuze şi cele din stânga Nistrului”. 

Faptele enumerate de cei doi pârâtori se confirmă. 

E adevărat că la Chişinău am trecut de la miliţia sovietică la poliţie. Am făcut-o primii în URSS. 

În septembrie 90, am discutat personal problema cu generalul Vadim Bakatin. Viitorul candidat independent la preşedinţia RSFSR, în iunie 1991, conducea MAI al URSS. 

Mi-l amintesc cu respect: intelectual agreabil, cu alură de aristocrat, un ministru reformator. M-a ascultat atent, cu răbdare. Ne-a permis să realizăm proiectul sub formă de „experiment în cadrul MAI al unei micuţe republici unionale”. 

Ca să nu facă scandal „conservatorii” din structurile MAI al Uniunii Sovietice. 

Trupele noastre de interne le-am transformat în carabinieri, după modelul italian. Intenţionam la început să fie ca la noi, la români. Nu s-a putut. Prea multe gâşte colhoznice invocau ostentativ „palma jandarmului român” din perioada interbelică. 

Cât despre detaşamentele de voluntari, blamate de separatişti, acestea au apărut spontan. Nu am nici un merit. 

A fost o reacţie firească contra dezmembrării republicii (vezi pe youtube.com filmul documentar „Zile de cumpănă”). 

Am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc pe basarabenii cu simţul datoriei, dispuşi să-şi dea viaţa pentru integritatea teritoriului strămoşesc. 

Lor, voluntarilor şi, bineînţeles, poliţiştilor şi carabinierilor moldoveni, se cuvine recunoştinţa noastră şi a viitoarelor generaţii. 

Apropo, cu ocazia solemnităţilor, legate de anumite momente din istoria poliţiei şi carabinierilor Republicii Moldova, nimeni nu aminteşte vreodată cum s-au născut şi cine le-a botezat astfel, încă în 1990. 

N-o face nici generalul Ion Costaş, ex ministrul de interne, în memoriile sale extrem de valoroase. 

Poate că o fi ţinând minte Igor Smirnov, Grigori Maracuţa... şi e bine aşa. 

Nu-mi place vanitatea, lauda de sine. Nici să mă justific nu am motive. 

Sunt mulţumit că măcar parţial din ceea ce am conceput în ajunul destrămării imperiului, funcţionează şi în prezent. 

Desigur, în unele chestiuni Smirnov şi Maracuţa exagerează cu bună ştiinţă. 

De exemplu, nu-mi amintesc când, cum, şi care „lideri naţionalişti ai FPM” ar fi ocupat posturi cheie în executivul de la Chişinău. În afară de „accidentul Druc”, bineînţeles. 

Acuzaţia că aş fi condus un guvern etnocrat este o minciună. Echipa nu s-a format cu reprezentanţi ai FPM, ci cu persoane aprobate de preşedintele Snegur şi de majoritatea deputaţilor. 

Ca promotor al principiilor meritocraţiei, am propus mai multor profesionişti în diverse domenii, să facă parte din viitorul guvern. 

Pentru postul de ministru al transportului am acceptat imediat candidatura rusului Valerii Kozlov, propusă de deputatul frontist Tudor Panţâru. Şi nu am regretat, căci era bun, ca om şi specialist în domeniu. 

Un ucrainean cu expertiză mi-a mulţumit frumos pentru ofertă, dar îl chema la datorie ţara lui. Am aflat ulterior că ocupa un post important la Kiev. 

Am încercat să-l conving pe Victor Nikulin, rus, directorul uzinei „Mezon”, să conducă ministerul industriei şi energeticii. Ceva mai târziu, am înţeles de ce mai mulţi specialişti, etnici ruşi, au refuzat să conducă ministere. Unii mi-au explicat: „Mircea Gheorghevici, n-avea rost să intrăm în joc. Începuse criza în toată Uniunea. Noul guvern nu putea să reziste mai mult de câteva luni”. 

Bineînţeles, am căutat profesionişti la Tiraspol şi Comrat. De la Moscova i-am invitat pe basarabenii Andrei Krîjanovschi şi Stepan Bozbei. Polonezul lucra la Academia diplomatică. Găgăuzul avea o experienţă îndelungată în structurile CAER. Ambii erau profesionişti cu studii serioase, vorbeau limbi străine şi o română impecabilă. 

Fenomenalul Victor Grebenşcikov şi venerabilul Teodor Magder au activat în echipa guvernamentală, fiind recomandaţi de mine personal. 

Am căutat tehnocraţi în România, Israel, SUA şi Canada printre refugiaţii sau emigranţii din Basarabia şi descendenţii acestora. 

Mulţi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale au lucrat în structurile ministerelor şi departamentelor pe timpul „odiosului naţionalist Mircea Druc”. 

„Demisia ar însemna Trădare” 

La Chişinău, şi nu numai, se discuta aprins despre o criză politică. 

La 9 februarie 1991, deputatul şi reputatul jurnalist Constantin Tănase publica în Sfatul Ţării o ştire-pamflet: 

„Ca o felină flămândă ce pândeşte ieşirea din bortă a şoarecelui naiv, reacţiunea a aşteptat ieşirea în lume a prim-ministrului (despre naivitatea căruia nu am deocamdată nicio părere). Nimic deosebit într-o lume cu vechi tradiţii imperiale şi cu năravuri politice sprâncenoase - veterinăreşti de dată mai recentă. Adică nimic deosebit pentru o politică făcută decenii în şir de către veterinari, veterani-colonişti, legionari asiatici, ieniceri roşii, diriguiţi şi astăzi de Sublima Poartă prin ucazuri-firmane de creare a guberniilor şi paşalâcurilor. Şi toate astea cu iz de doctrină internaţionalistă. Reacţiunea vrea să-l pape pe prim-ministru. Aceasta este pofta ei cea mai mare: de a-l păpa pe un prim-ministru ce a ieşit de sub ascultarea ienicerilor şi a pornit-o de capul lui prin Europa şi chiar peste Ocean… Pentru a-şi potoli o asemenea irezistibilă poftă antiromână şi anti prim ministerială genetică, reacţiunea noastră patriotică, botezată în iordanul ideologic al comunismului asiatic multilateral compromis, îl cheamă pe prim-ministru în Parlamentul Republicii Suverane pentru a-l păpa tot atât de suveran. Reacţiunea îl cheamă obraznic, ca pe un delicvent, ca pe un delapidator şi vânturător al bunurilor Ţârii. Îl cheamă tot aşa, cum un tătic beat îşi scoală odrasla la ora două de noapte, pentru a o întreba dacă se poartă bine la şcoală. Şi deoarece sistemul nostru de transparenţă funcţionează cu intermitenţe gorbacioviste, la şedinţa cenaclului - pardon, parlamentului - din seara lui 30 ianuarie s-a decis oprirea transmisiunii la radioul naţional pentru a-l putea păpa pe prim-ministru prin întuneric. Aşa e mai digestibil. Şi e mai puţin periculos. Şi-i mai democratic chiar. Căci la ce ar mai trebui şi poporul, în numele căruia asudă Parlamentul, să mai ştie cum se face când se papă un prim-ministru? … Dar pofta a rămas nesatisfăcută. Reacţiunea a înghiţit în sec şi a rămas flămândă. Deocamdată. Prim-ministrul a dat o lecţie strălucită de europenism şi demnitate naţională. Deocamdată nu e puţin”. 

La 21 februarie, Mircea Snegur a venit la parlament cu o declaraţie specială. El a început reproşând conducerii PCM că agravează, pe toate căile posibile, situaţia social-politică din republică. Şi, astfel, „este împiedicat să lucreze”. 

Însă, la încheierea discursului, a lansat acuzaţiile cele mai grave la adresa... guvernului şi premierului. Şi, în încheiere, Preşedintele ne-a surprins: 

„Permiteţi-mi, domnilor deputaţi, să-mi prezint demisia asigurându-vă că îmi voi îndeplini cu sârguinţă şi cu cea mai înaltă responsabilitate funcţiile până la alegerea noului Preşedinte al republicii. Repet, Preşedinte, şi nu un simbol”. 

Parlamentul şi-a suspendat lucrările. Prezidiul a redactat un proiect de hotărâre prin care parlamentul nu accepta demisia preşedintelui. Şi, imediat, a creat o comisie pentru realizarea unei reforme a puterii executive în conformitate cu doleanţele lui Mircea Snegur. 

Observatorii scenei politice aveau mari îndoieli că Snegur, într-adevăr, era intenţionat să-şi dea demisia. Unii s-au prins: demersul, cam riscant, avea drept scop schimbarea premierului, susţinut de FPM, şi perceput drept „un patriot mai radical” decât preşedintele. 

Iată de ce se lamenta preşedintele: 

„Dacă vorbim despre putere, mulţi, îndeosebi prim-ministrul Druc, pe care eu l-am prepus ca pe un simbol, lăsând întreaga putere executivă Guvernului, mă văd pe mine ca pe un aşa-zis simbol, care poate să ia cunoştinţă de deciziile acestuia doar post factum... Eu nu privesc lucrurile dintr-o parte, în acelaşi timp mă străduiesc, totuşi, să fac aşa ca să fie bine, îi chem pe membrii guvernului, pe prim-ministru, pe viceprim-miniştri să ne sfătuim cum să procedăm având în vedere criza în care ne aflăm. Domnii din Guvern hotărăsc însă unele lucruri de sine stătător, pe urmă noi primim lovituri, în primul rând, lovituri morale. E foarte greu să lucrezi cu dl. Druc. La orice observaţie el se aprinde, începe a folosi un ton ridicat. Eu, socotindu-mă om mai liniştit, de multe ori nu pot, pur şi simplu, duce vorba până la capăt. Iar când ajungem totuşi să conversăm până la capăt, rugămintea mea către dumnealui de a fi mai liniştit, mai cumpătat îi ajunge cel mult pe jumătate de zi. Vreau să fiu bine înţeles: nu pun deloc la îndoială calităţile domnului prim ministru. Dacă ţineţi minte, eu am acceptat toate propunerile făcute de domnia sa în parlament, tot ce a propus Guvernul, v-am rugat şi pe dumneavoastră să luaţi atitudine pozitivă”. 

Relevarea inopinată a preşedintelui m-a derutat complet. 

Şi mi-am zis: „Dacă e adevărat ceea ce se referă la persoana mea, atunci intenţia sa de a mă destitui este justificată. Cu un temperament coleric nativ şi cu felul meu de a fi nu am ce căuta nici în politicărie, nici în diplomaţie!”. 

Totuşi, eu nu-mi permiteam să-l ofensez. Cred şi astăzi că preşedintele Snegur niciodată nu a lucrat cu vreun premier mai respectuos, mai devotat cauzei precum „sacrificatul Druc”. 

Încă de la Cernăuţi, urmăream şi apreciam contribuţia sa personală la adoptarea legislaţiei lingvistice, în 1989. La câteva zile după investirea mea, în iunie 1990, am stat de vorbă la Holercani. Acolo, pe malul Nistrului, nu ne putea înregistra nimeni. 

Punând ţara la cale, eu am adus vorba şi despre „o posibilă integrare în viitorul apropiat a două sărăcii – RSSM şi fosta RSR, recte Moldova, încă o republica absolut sovietică, şi România, încă, în fond, o republică comunistă”. 

I-am prezentat succint viziunea mea: 

„Suntem, domnule preşedinte, doi basarabeni din aceeaşi generaţie postbelică. Dar am mers în viaţă pe căi total diferite. Eu am aderat la Mişcarea de eliberare naţionala. Am activat, în clandestinitate, împreună cu Alexandru Şoltoianu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur, Loghin Alexeev-Martin, Mihai Andronic, Mihai Paşa şi mulţi alţi basarabeni şi nord bucovineni. NOI, am fost şi suntem cu picioarele pe pământ. Ne dăm prea bine seama: atâta timp cât există URSS, nu putem elimina decât de jure, nu şi de facto, consecinţele pactului Stalin-Hitler. Mă refer la raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Însă, după dispariţia Imperiului, Lituania, Letonia şi Estonia vor redeveni state independente. Iar teritoriile noastre, anexate în 40, se vor reintegra în România. Am conştientizat că sunt unionist la 19 ani şi aşa am rămas”. 

Ulterior, îmi produceau o mulţumire sufletească contactele sale cu elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului. Mă înduioşau scrisorile deschise şi schimbul de mesaje între Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Mircea Snegur – trei fii proeminenţi ai Basarabiei române. 

Îmi amintesc de fraza preşedintelui: „Am să vă spun eu când se va coace unirea cu România!”.

 Intervievat de Mircea Bunea de la „Adevărul”, preşedintele spunea că facem confederaţie culturală: „Cântăreţii evoluează când aici, când acolo, compozitorii scot împreună reviste muzicale foarte frumoase, ziariştii circulă dintr-o parte în alta, facem întreprinderi mixte, circulă tot mai multă lume”.

 Snegur menţiona, de asemenea, că în februarie 91, când a vizitat România, pretutindeni unde a fost, la Putna şi la Târgu Neamţ, moldovenii din dreapta Prutului i-ar fi spus: „E bine aşa cum faceţi Dumneavoastră, domnule preşedinte, e bună politica ce o promovaţi. Numai să nu uitaţi de noi”. 

Totuşi, spre marea mea dezamăgire, Nicolai Andronic l-a convertit la moldovenism, statalism şi antiunionism. 

În 1994, ambii au contribuit din plin la acapararea puterii de către vechea nomenclatură, au votat surogatul de constituţie cu scandalosul articol 13. „În ce priveşte limba de stat, în noua Constituţie s-a păstrat aceeaşi noţiune de limba moldovenească, ca, de altfel, şi în cea precedentă... Această noţiune, în 1989, era considerată că ţine de renaşterea naţională, iar astăzi constituie, după unii, un act de trădare? (Mircea Snegur. Să respectăm cu stricteţe Constituţia ţării. „Pământ şi Oameni”, 17.09.1994).

 Cu toate „sulemenirile politico-ideologice”, gâştele colhoznice internaţionaliste nu l-au iertat. Drept exemplu, traduc din rusă opinia lui Dumitru Moţpan, unul dintre părinţii fondatori ai Republicii Moldova:

 „Figura preşedintelui Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti Mircea Snegur, fostul secretar al CC PCM pentru agricultură, ne insufla încredere deplină. Ne-am prins târziu, când Snegur făcea deja jocul frontiştilor. Frontul popular a despărţit societatea pe diferite părţi ale baricadei, având drept obiectiv distrugerea unităţii naţionale şi, practic, despărţirea familiilor mixte. Tactica Frontului popular, odată cu evoluţia situaţiei politice în RM, se modifica. Ca de altfel şi denumirea – Frontul Popular, Partidul Popular Creştin Democrat. Dar ideologia rămânea aceeaşi - unirea cu România şi introducerea limbii române drept limbă oficială” (Думитру Моцпан, «Шипы и розы», Кишинев, 2005 г., стр. 22–24). 

„No comment!”. Numeroasele dileme ale românilor basarabeni: Snegur-Lucinschi, Snegur-Druc, Snegur-Druţă şi altele, apărute de-a lungul anilor, erau, sunt şi vor fi interpretate mult prea diferit, pe ambele maluri ale Nistrului şi Prutului. 

În primăvara lui 91, din declaraţiile lui Ghimn Pologov, deputat de Bender, reieşea că EI subminau nu doar guvernul Druc, ci şi pe Snegur. 

Separatiştii din Pridnestrovie îl acuzau că, citez, „doreşte instaurarea unei dictaturi prezidenţiale, similară cu aceea când era el preşedinte de colhoz sau de raion”. 

Ca unionist, aveam o atitudine negativă faţă de proiectul „Moldova - republică prezidenţială”, promovat de Mircea Snegur. Era clar că el nu vedea pe nimeni altcineva în postul de preşedinte, fiind acceptat de majoritatea agrarienilor şi chiar de o bună parte a aderenţilor FPM. 

Însă, îmi dădeam seama că electoratul PCM şi al liderilor de la Tiraspol nu l-ar fi votat pe Snegur. Ar fi fost înaintate cel puţin trei candidaturi. Şi nu eram siguri că nu va învinge unul care să spulbere tot ce obţinusem cu perestroika lui Gorbaciov. 

Nici Lucinschi - „omul Moscovei”, nu ne convenea. Lumea ştia că Frontul Popular şi eu personal, am contribuit substanţial la prima victorie a lui Snegur, ales preşedinte de către parlament în 1990. Un fapt devenit ulterior cap de acuzare în viziunea antiunioniştilor. Traduc din rusă:

 „S-o fi gândit oare domnul Snegur la ce decurge, ca să obţină cele câteva voturi, care nu-i ajungeau pentru a deveni preşedinte al Sovietului Suprem? L-a sacrificat pe Piotr Pascari şi a fost de acord să fie ales Mircea Druc Preşedinte al Consiliului de Miniştri! Consecinţele acestui aranjament politic le vom resimţi încă mult timp... Dar de câte ori în şase ani preşedintele şi-a schimbat poziţia faţă de cea mai arzătoare şi mai morbidă chestiune – problemă română? Să ne amintim mai întâi de vizitele sale de îngenunchere în România, după care a urmat, la finele lui 1991, o răcire bruscă şi ataşamentul faţă de suveranitate şi independenţă” (Я. В. Могоряну. Почем кресло для Президента? «Кишиневские новости»,1995). 

La acea dată, îmi imaginam că riscăm mai mult cu un preşedinte „ales di tăt nărodu”, deoarece Kremlinul va controla mai uşor o singură persoană decât un parlament. 

Mai există nuanţe şi de alt ordin. Se întâmplă că soţiile sau amantele preşedinţilor schimbă miniştrii după bunul plac, pe când ale deputaţilor au mai puţin acces la actul guvernării. 

Altfel spus, credeam pur şi simplu că e mai bine cu preşedinte ales de parlament. Ulterior, odată cu accederea la putere a lui Vladimir Voronin, ales de parlament, precum şi metamorfoza lui Iurie Roşca, mi-am schimbat optica. 

În condiţiile când la Chişinău deputaţii se cumpără la pachet de mafia economică transnaţională, soluţia optimă pentru românii dintre Nistru şi Prut era şi este, totuşi, un preşedinte ales prin scrutin general.

 Snegur, încă în toamna lui 1990, cerea schimbări serioase în componenţa executivului. În februarie 1991, declaraţiile sale reactivau scopul ascuns al înţelegerii convenite cu deputaţii agrarieni în momentul investirii mele. 

De fapt, au receptat semnalul de atac şi alte grupuri de interese. Toate având în spate diverse forţe politice şi anumite categorii de alegători. Dar, deocamdată, nomenclaturiştii moldoveni şi alogeni, anti gorbaciovişti prin excelenţă, nu aveau câştig de cauză deoarece erau scindaţi. 

Cei care cereau vehement demisia lui Druc, nu doreau întărirea puterii lui Snegur. 

Ieşirea sa din PCUS, ameninţările la adresa comuniştilor, tendinţa diminuării rolului şefilor de colhozuri şi sovhozuri, printr-o eventuală reformă teritorial administrativă, erau considerate „paşi politici având drept scop concentrarea întregii puteri în mâinile sale”. 

Susţinătorii lui Snegur respingeau insinuările. Argumentul lor declarat: „Reorganizarea puterii de stat nu este „o tendinţă de instaurare a dictaturii prezidenţiale”. Deciziile luate de preşedintele RSSM sunt în consonanţă cu voinţa poporului”. 

În condiţiile puterii duble – republicană, căreia se supunea poporul, şi unională, care se mai ţinea datorită comuniştilor, comandanţilor industriei şi directorilor roşii, preşedintele Snegur dorea conlucrare armonioasă cu forţele democratice. 

Însă, colaborarea cu o parte a „norodului” din Pridnestrovie era imposibilă deoarece nu susţinea Declaraţia de suveranitate. 

Naivii „pro preşedinte” le aminteau oponenţilor că centralizarea o realizase deja Kremlinul. Dar le părea tare rău că Gorbaciov dorea să menţină cu orice preţ rolul conducător al PCUS şi integritatea Imperiului sovietic. 

Aceasta, în linii mari, era conjunctura în care deputaţii comunişti şi agrarieni îşi continuau lupta lor disperată pentru putere. Процесс пошел и главное начать, а затем расширить и углубить (Procesul a demarat şi principalul lucru este să începem, apoi să extindem şi să aprofundăm). 

Atunci, aceste expresii noi (fraze favorite, slogane), preluate din discursurile lui Gorbaciov, primul şi ultimul preşedinte al URSS, încă mai erau la modă. 

Astfel, gâştele colhoznice internaţionaliste au prins a urzi planuri din cuţite şi pahare pentru schimbarea cât mai urgentă a echipei guvernamentale. Maleficul Ghimn Pologov, fiind intervievat de jurnaliştii de la Tiraspol, mărturisea sincer: „Situaţia din sectorul export-import, moştenită în mare parte de la guvernarea precedentă, este doar un pretext. Adevărata cauză a contraofensivei noastre este una pur politică. Deşi am reuşit să şubrezim poziţia lui Druc, extinderea prerogativelor lui Snegur nu ne va aduce nimic bun. Şi, într-un final, nici mişcarea de renaştere naţională, nici suveranitatea, nici independenţa, nici libertatea” . 

Într-adevăr, relaţiile economice externe nu erau decât un pretext. Fiind suverană doar pe hârtie, „republica înfloritoare” nu putea exporta decât un sfert din ceea ce producea. Restul producţiei era preluat de Centrul imperial. 

Dacă nu-l acapara, în sensul direct al cuvântului, îl gestiona prin structurile sale birocratice, monopoliste, cu înclinaţii mafiote. În disperare de cauză, unii miniştri căutau modalităţi subtile de a boicota directivele Kremlinului. 

Pentru opoziţia agrariană-comunistă tentativa acestora însemna „o gravă abatere de la normele stabilite”. Zilnic aveau loc schimburi de replici, interpelări şi acuzaţii reciproce. Fiecare al doilea protagonist vorbea despre morală, iar ceilalţi despre „oamenii muncii de la sate şi oraşe”, care „aşteaptă cu nerăbdare să se facă dreptate”. 

Mişunau peste tot diverşi experţi în arta intrigilor. Scenarişti, regizori şi anchetatori care au profitat adeseori din montarea unor spectacole similare. Uitaseră cu toţii că în URSS încă existau organe competente, care urmau să investigheze nişte nereguli semnalate, aplicând legislaţia în vigoare.

 Personal, aveam de mult certitudinea că „aleşii norodului” tulbură apele cu un singur scop - schimbarea premierului şi revenirea la vechiul status quo, la regimul lor, la privilegiile nomenclaturii PCUS de până la Perestroika. 

Participam la dezbaterile din Parlament. Temerarul Gheorghe Mazilu intervenea tranşant: „Să nu creadă cineva că am dori să creăm structuri politice, care să fie în afara oricărui control. Ştim ce ne-a adus puterea necontrolată. Sunt sigur că ne domină încă totalitarismul spiritual, economic şi politic, pe care nu-l putem smulge, cu una cu două, din firea noastră. Asta-i marea problemă. Noi încă mai judecăm în maniera tradiţională: să ne răfuim, să facem mereu demagogie „în interesul poporului”. 

Guvernul o fi comis nişte erori în domeniul exportului şi urmează să răspundă. Dar cincizeci de ani s-a tot cărat din această republică. În mod bine organizat, totul a fost duc la Centru, pe un preţ de nimic. Iar acest Centru i-a întreţinut pe oameni ca Hussein, Castro şi alţi dictatori. 

Eu întreb: asta înseamnă un lucru moral? Asta este în interesul poporului? S-a realizat un adevărat jaf, folosind toate mijloacele coloniale. Şi astăzi dumneavoastră ne spuneţi părinteşte să fim cuminţi pentru că s-au făcut greşeli şi hoţii. E doar un pretext de a dărâma guvernul care nu vă mai convine. 

Dar de ce nu vă convine? Acum, domnilor deputaţi, datoria noastră primordială este adoptarea unor legi fundamentale, ca să putem împărţi oamenilor averea statului, să dăm ţăranilor măcar 30% din pământ. Însă noi am sărit cu toţii din fotolii: „Gata! Parlamentul nu mai poate funcţiona, Guvernul nu este bun!”

 De ce? Fiindcă sunt atinse interesele multora dintre acei care au vorbit aici. Şi am impresia că sunt tovarăşi cu pufuşor pe botişor, implicaţi direct în afaceri dubioase. Iată unde este buba, problema-cheie: dumneavoastră nu vreţi privatizare, nici să dăm puterea poporului, pentru că puterea aparţine încă partidului comunist, care s-a compromis, aducând-ne la starea de astăzi… 

Domnul deputat Ghimn Pologov a prezentat aici un adevărat rechizitoriu, ca un judecător sau procuror. A vorbit frumos, energic, tocmai de pe înălţimile Olimpului etic. Ne-a explicat cum s-ar cuveni să vorbească şi ce are de făcut prim-ministrul Druc. Dar, tovarăşe Pologov, istoria cu acel „Mercedes”, primul din toată Basarabia, este legată de dumneata. 

Hai să fim cinstiţi. Să spunem lucrurilor pe nume. Să terminăm cu aceste interpelări, înţepături, etichetări şi uneltiri de culise, dacă vrem să scoatem republica din impas”. 

Deputatul Ion Mărgineanu, membru al Comisiei pentru relaţiile externe, a calificat astfel situaţia:

 „Vânzoleala din parlament este un atac de esenţă politică contra primului ministru şi a guvernului. Platforma acestui atac a fost pregătită mai demult, de către foştii conducători. Şi acum se realizează prin intermediul structurilor vechi, încă subordonate Centrului. Vinovaţi de actuala destabilizare a pieţei sunt cei care aveau datoria să semnaleze nereguli şi abateri... De la guvern aflăm că domnul Josanu, unul dintre acuzatorii vehemenţi, a eliberat (între 1 aprilie 1988 şi 20 octombrie 1990) peste 80 de licenţe, a înregistrat 240 de aşa zişi exportatori. În timpul când abia se forma actualul executiv, au fost eliberate 70 de licenţe pentru comerţul exterior unor întreprinderi fără careva legături cu bunurile materiale exportate. Bineînţeles, noul prim-ministru nu avea cum să ţină sub control domeniul respectiv”. 

Constantin Tampiza, vice-prim-ministru, a exemplificat, cu date statistice, dependenţa totală a Moldovei sovietice de structurile centrale. 

Concluzia: să obţinem mai întâi libertatea în relaţiile economice externe. Sub multe aspecte, Sovietul Suprem al RSSM în perioada 1990-1991 era un teatru al absurdului. 

Şi deputatul Andrei Ţurcanu, un talentat, enigmatic şi controversat actor al acestui teatru, recte Parlament, a punctat subtil, dacă nu prefăcut: 

„Bineînţeles, nereguli şi abateri au avut loc. Dar nu sunt pentru închiderea acestor cooperative sau firme. În nici un caz, aceasta este calea noastră spre o economie de piaţă, spre demonopolizare, spre o viaţă mai bună. Dar e nevoie, de urgenţă, de efectuat un control sever: nu numai la firma „Mercurii”, nu numai la firmele de care a fost vorba aici, ci la toate firmele. Fiindcă am descoperit că aceste firme au filialele în Dubăsari, Râbniţa, Kemerovo, Odessa, Cahul ş.a.m.d. „Mafia” nu are naţionalitate. E nevoie să se facă ordine în acest domeniu, şi nu numai. E nevoie, în sfârşit, să lucrăm după un program - şi în parlament, şi în Guvern. E nevoie să eliminăm, pe cât e posibil, incompetenţa”. 

În încheierea dezbaterilor am vorbit şi eu, subliniind următoarele aspecte: 

„Înainte de a deveni deputat şi de a fi ales preşedinte al Consiliului de Miniştri, moldovenii umblau prin Chişinău cu drapele tricolore încă neautorizate. Atunci am avertizat că perioada de tranziţie la economia de piaţă va fi folosită pentru acapararea patrimoniului naţional. Acum, constat că se pune mâna pe întreaga activitate economică. Suntem supravegheaţi şi limitaţi drastic de către organele unionale. Am făcut un pas înainte. Astăzi, agrarieni şi comuniştii ne cer să facem doi paşi înapoi. Să centralizăm comerţul. Iar asta vine în contradicţie cu principiile economiei de piaţă pe care, chipurile, le acceptăm. Constatăm două tendinţe: cei care cred că vom ieşi din impas doar consolidând structurile administrative de comandă şi cei care speră că, prin liberalizare, vom ajunge la mult dorita bunăstare. Ca şef al executivului, caut soluţii, dar înregistrez, deocamdată, rezultate modeste. Am iniţiat tratative cu Centrul ca să obţinem unele relaxări, inclusiv în domeniul relaţiilor economice externe. Însă, după ce ne-am dat în spectacol, descoperind punctele noastre vulnerabile, ne va fi cu mult mai greu să convingem decidenţii de la Moscova. De la un timp, se evidenţiază şi o a treia poziţie. E vorba de culmea scepticismului: „Guvernul nu va obţine rezultate chiar dacă ar fulgera şi ar tuna acum, în luna februarie, şi ar apărea îngeri pe firmamentul Moldovei sovietice. Nu există altă soluţie decât demisia lui Druc”. Pe această categorie preconcepută o somez: Aveţi puţintică răbdare, vorba marelui dramaturg, fiindcă demisia mea acum ar însemna Trădare. Nu putem lăsa republica fără executiv timp de câteva luni, când ne ameninţă atâtea pericole. Se anunţă evenimente fără precedent, inclusiv la Centru. Preşedintele, Parlamentul şi Guvernul vor ameliora situaţia dacă nu ne lăsăm atraşi în hărţuieli şi curse de nişte adversari puternici cu experienţă seculară. Vă mai rog să reţineţi un paradox: unii deputaţi cer dizolvarea guvernului fiindcă s-ar teme că nu vom reuşi să facem ordine. Însă, în realitate, ei se tem că vom reuşi să extirpăm hoţia, inclusiv în sectorul exportului. Mi s-a transmis deja reflecţiile unor şefi de prin raioane: „Dacă Druc aista chiar o ia în serios, atunci noi cu ce rămânem?”. De aceea insist ca deputaţii să permită guvernului să facă ordine. Mă adresez şi alegătorilor, ca să vă roage pe dumneavoastră, aleşii poporului, să ne permiteţi să rezolvăm problemele pe cale economică, juridică, managerială”. 

În aceeaşi zi, deputaţii au creat o comisie pentru pregătirea unui proiect de hotărâre în privinţa activităţii Guvernului. Au urmat şedinţe pe fracţiuni dar, ulterior, Parlamentul nu a mai întrunit cvorumul pentru a-şi relua activitatea. 

Cluburile «Советская Молдавия», „Realitatea”, „Independenţii” şi o bună parte din „Viaţa satului” au declarat: „Nu revenim în sala de şedinţe până nu-şi dă demisia prim-ministrul Mircea Druc!”. 

S-a creat o situaţie de pat, nimeni nu ştia ce să declare, ce să gândească măcar, nu ne puteam imagina ce avea să urmeze. 

Totuşi, guvernul îşi continua activitatea examinând diverse chestiuni curente privind viaţa social-economică a republicii. 

„Cine-i Druc aista?...” 

Ziarul „Sfatul Ţării” din 6 martie 1991, publica o amplă analiză intitulată „Care e cauza adevărată a atacului contra guvernului Mircea Druc? ”. 

Autorul Alexandr Inozemţev se întreba: „Le va fi oare ruşine acelor deputaţi, care din toată inima îi doresc micuţei Moldove o suveranitate reală şi totodată toarnă găleţi de zoaie în capul lui Mircea Druc şi al colaboratorilor săi, care au făcut abia primul pas în direcţia respectivă? Cum vor privi ei în ochii alegătorilor, când toată această campanie mincinoasă de hăituială şi presiune asupra unui guvern ales legitim va fi descoperită şi dezminţită?”. 

Categoric, noua concepţie a reformelor, propusă de guvernul Druc, nu se încadra în tiparele sovietice, aşa cum le percepea elita colhoznică comunistă. Aceasta nu credea posibilă o minimă redresare economică decât prin păstrarea intactă a imperiului. Adică nici un fel de reforme. 

De aici şi isteria gâştelor sălbatice internaţionaliste privind participarea la referendum cu orice preţ.

 Toată tevatura privind controlul relaţiilor economice externe s-a derulat într-un mod superficial, haotic. Raportul comisiei de anchetă, condusă de Vasile Nedelciuc, nu a fost dezbătut serios. La finele zilei, cu prezenţa a jumătate din numărul deputaţilor, cu uşile închise şi microfoanele deconectate, s-a decis ca raportul să nu fie publicat. 

Dar opiniile hilare la adresa guvernului Druc au fost transmise în direct la radio. Presa scrisă era inundată de falsuri despre starea operaţiunilor de export-import şi incompetenţa lui Druc. Şi, adepţii directorilor roşii de pe malul stâng al Nistrului au reuşit prea uşor să fisureze apărarea gâştelor sălbatice naţionaliste. 

Deputaţii alogeni evitau confruntarea deschisă cu premierul preferând masca, sau intrigi de culise. Şi, în concepţia lor, restructurarea puterii de stat nu era decât „formare a unei dictaturi prezidenţiale”. Iar unica şansă de concordie în parlament şi în republică ar fi fost semnarea Tratatului unional. 

Urmăream «Днестровская правда», organul de presă al separatiştilor de la Tiraspol. Apăreau zilnic noi aspecte politice. Mă interesau, în mod special, interviurile cu deputaţi. Unii preferau să rămână anonimi, evitând astfel „efectul opiniilor preconcepute”. Pretindeau că masca asigură o percepţie obiectivă a mesajului. 

Important era sensul declaraţiilor, nu persona emitentă. În fond, tertipurile şi cazuistica le permitea să denigreze tot ce făcea noua conducere de la Chişinău. Şi aveau destui fani pe ambele maluri ale Nistrului. 

Separatiştii din Pridnestrovie mă calificau drept radical şi extremist. Recunoşteau că Uniunea Sovietică se afla într-o stare economică şi politică extrem de dificilă. Dar încă nu atinsese apogeul. În viziunea lor situaţia arăta astfel: 

„RSSM este o republică agrară fără alte resurse în afară de pământ, vinul şi merele fiind unica marfă exportabilă. În Basarabia istorică nu există un complex industrial de procesare a materiei prime agricole. Acesta se află la Tiraspol. Un oraş, care vreţi sau nu vreţi, se află şi se va afla în altă republică atâta timp cât politica de stat a Moldovei se va orienta către unirea cu România. Astăzi, în republică, sunt pe terminate rezervele de combustibil, iar rezervele de benzină sunt doar pentru două zile. Aceeaşi situaţie este şi cu rezervele de făină. Se vor opri în curând autobuzele, tractoarele, câmpurile vor rămâne neprelucrate. Materia primă în republică este cam puţină şi se va stopa procesul de producţie în industria uşoară. Dar ajutor nu veţi primi de nicăieri până când nu veţi semna Tratatul. Numai unindu-ne eforturile vom putea ieşi din criză...” 

În ajunul Referendumului Unional, situaţia în RSSM devenise critică. Deputaţii treceau sub tăcere cauzele adevărate ale intrigilor de culise. În parlament, dar mai ales în mass-media, gâştele colhoznice îşi înteţiseră atacurile asupra guvernului şi FPM. 

Legislativul ne bombarda cu rezoluţii. Deputaţii comunişti şi agrarieni, nişte complici ai „directorilor roşii” din Pridnestrovie şi ai celor care organizau demonstranţii zgomotoase în faţa Reprezentanţei RSSM la Moscova, mă somau fariseic: „Druc, eşti prim ministru, fă ceva! Ia măsuri! Stabilizează urgent situaţia social-politică!”. 

Preşedintele Snegur o ţinea morţiş: „Să nu-mi ieşi din cuvânt!”. 

TVM, controlată de legislativ, prezenta zilnic „vocea poporului agrariat”, vorba deputatului mucalit Andrei Ţurcanu. 

Pentru „masele largi populare” televiziunea iniţia dezbateri despre „activitatea economică externă”. Deputaţii agrarieni puneau totul pe seama mea. Mai ales galopanta deteriorare economică şi penuria de bunuri de larg consum resimţită pe întreg cuprinsul imperiului sovietic. 

Scriind aceste rânduri, revăd o colhoznică dolofană în faţa camerei de luat vederi. Într-un grai moldovenesc deşănţat îşi exprimă teatral indignarea: „Cine-i Druc aista!? Cu mânuţele mele l-aş strânge de gât! De ce nu-i dă pace Preşedintelui nostru să ne conducă aşa cum ştie el!?” 

Tot în acea perioadă, pe verticală şi orizontală, mă obstrucţiona o mulţime de aparatcici de toate culorile, majoritatea nişte nostalgici. Îi măcina dorul de tot ce a fost odată, până la perestroika lui Gorbaciov, mai ales pe timpul lui Brejnev şi Bodiul. 

Zilnic, deputaţii Interfrontului şi agrarienii vociferau pretenţii cam de genul acesta: „Ştie Druc că vacile nu dau lapte dacă-i curent? De ce nu sunt puse geamuri la ferma de vite mari cornute din satul Recea-Râşcani? În capitală, a dispărut varza murată din magazine! Cu ce se ocupă Druc aista!? Ce caută în Italia? Deputaţii s-au supărat foc când am replicat: „Nici premierul Margaret Tatcher nu-şi bate capul dacă la alimentara din Londra dispare varza murată!” 

În cadrul executivului, eram flancat de Andrei Sangheli şi Constantin Oboroc, doi prim vice prim miniştri. Unul lider al clanului agrarian, altul omul clanului Snegur, ambii ostili prin definiţie. 

Domnul Oboroc, până mai ieri, nu pierdea ocazia să mă denigreze. O fi având şi el motivele sale de nu-mi poate ierta păcatele nici cu trecerea anilor... Ministrul finanţelor, înainte de începerea şedinţelor de guvern, făcea crize: „Nu mai pot, aşa nu se lucrează, gata, îmi dau demisia!”. 

Întors din SUA, la 14 ianuarie 1991, am găsit pe birou cererea sa de eliberare din funcţie, adresată lui Snegur, Moşanu şi Druc: „Sânt nevoit să cer demisia din cauza situaţiei complicate în care se află economia republicii şi a deficitului bugetar pe anul 1991. Din necesitatea rezolvării problemelor social-economice acute se fac încercări de a aborda unele hotărâri, atât ale Parlamentului, cât şi ale Guvernului, fără a lua în consideraţie posibilităţile financiare. Mai mult decât atât, deşi se declară trecerea la economia de piaţă, nu se întreprind paşi destui de fermi în direcţia demonopolizării proprietăţii de stat, stabilizării pieţei de consum, executării legilor, întăririi ordinii şi disciplinei fără de care este imposibilă stabilizarea situaţiei economice şi financiare din republică. Consider, ca cetăţean şi membru al Guvernului, că în această direcţie este necesară şi reorganizarea organelor legislative şi executive ale puterii. Sunt gata până la soluţionarea cererii să-mi execut funcţiile acordate de Parlament şi de Guvern”. 

Un consilier m-a întrebat: „Ce-o fi având domnul ministru? L-am auzit de câteva ori zicând: „Ar trebui ca Druc să demisioneze! Cum de a ajuns acesta în guvern!?” 

„Nu ştiu exact ce are. În Parlament, eu am susţinut cel mai tare candidatura lui Muravschi. Am făcut-o din respect faţă de un fost coleg, deputatul Vasile Şoimaru, care l-a propus în funcţia de ministru al finanţelor. Se cunosc, sunt prieteni… Muravschi a absolvit, în 71, Facultatea de Economie a Institutului Politehnic. Vasile Şoimaru şi eu eram pe atunci lectori la această facultate. Probabil, a devenit confidentul lui Snegur, care doreşte putere absolută. Lui Valeriu Muravschi, Vasile Nedelciuc, Andrei Vartic, Andrei Ţurcanu, Andrei Moraru şi altora le suceşte coada ca să-l atace pe Druc la tot pasul. Fiecăruia îi promite că-l face prim ministru sau îi dă fonduri ca să pună de o fundaţie proprie”. 

Acum, descriind întâmplarea cu regretatul Valeriu Muravschi, mă gândesc că Vasile Şoimaru - savant, politician, jurnalist, ex şi acum din nou deputat pe listele PAS, ar putea lămuri cu mult mai bine dedesubturile „înălţării şi căderii premierilor în Republica Moldova”. 

Uneori, la Parlament, în pauze, se apropia de mine deputatul Andrei Baştovoi, un lider proeminent al FPM. Avea plăcerea să facem schimb de opinii şi... uneori încerca să mă „consoleze”: 

„ - Crezi, nene, că era mai bine să fi rămas în funcţie Pascari? 

- Desigur, Andrei, fiindcă Centrul ni l-a trimis special ca să pună lucrurile la punct. Dar cel mai bine ar fi fost dacă alegeam fie o gâscă colhoznică - Andrei Sangheli, fie un director roşu - Igor Smirnov... Sau un aparatcic de al lor. Nu ţii minte cum Vasile Nedelciuc, Ion Ţurcanu, Viorel Mihail şi mulţi alţi „amici ai Frontului” insistau să-l punem prim-ministru pe Lucinschi, trimis şi acesta de Moscova în locul lui Grosu, neagreat de Gorbaciov. 

Alegerile locale au fost un sondaj real. EI, au obţinut cele mai multe voturi. Incontestabil, este meritul lui Petru Lucinschi şi Grigore Eremei. Acum deţin majoritatea în parlament... 

Dar, pe zi ce trece, ne convingem că n-are importanţă pe cine am fi ales. Ne aflăm în plină criză de sistem, generalizată şi iremediabilă... Şandramaua imperială pârâie din toate încheieturile iar EI mă întreabă demagogic: de ce stagnează economia republicii? Dar unde astăzi, în Uniunea Sovietică, duduie economia?” 

- Te înţeleg, nene. Ţi-ar fi plăcut să-l vezi pe Lucinschi cum rezolvă problemele economice şi sociale, dar mai ales cum face ordine la Tiraspol şi Comrat. Acum, na! „Directorii roşii” şi generalii industriei, agrarienii şi veteranii KGB-ului te hărţuiesc pe mata, „acolitul Frontului”. 

- Pentru mine era mai comod să fi rămas doar deputat. Să conduc liniştit, ca Vasile Nedelciuc, Comisia pentru relaţii externe, că aşa m-aţi ales la început. Ne-am fi consolidat în Parlament. Am fi asigurat cadrul juridic decisiv pentru Marea Schimbare, aşa cum procedează balticii. Atunci NOI, nu EI, am fi cerut un miracol economic. Am fi reclamat bunăstarea, pe care o aşteaptă „colectivele de oamenii ai muncii de la oraşe şi sate de pe ambele maluri ale Nistrului...”. 

Şi ceream bunăstarea de la comunişti, că aceasta e vocaţia lor - să fericească masele, nu de la un prim ministru frontist. Am fi chemat miniştrii lor la raport, la comisiile parlamentare, cu interpelări. Şi, peste un timp am fi venit la guvernare, ştiind ce avem de făcut. Dar voi, cei de la FPM, nu m-aţi ascultat. Şi nici eu n-am avut tăria de caracter, am acceptat această funcţie de kamikaze. Aşa-mi trebuie… ”. 

Presa de la Tiraspol, mai ales gazeta «Днестровская правда», era difuzată nu doar pe străzile Chişinăului, ci şi în localităţile rurale. O sursă de dezinformare agresivă, care ponegrea preşedinţia, parlamentul şi guvernul republicii. 

De regulă, însă, diagnosticienii urmăresc atent mass-media adversarului. Datorită francheţei jurnaliştilor de la «Днестровская правда», ne-am clarificat: ţinta strategică a liderilor tiraspoleni nu era prezumptiva dictatură prezidenţială a lui Snegur. Nici „guvernul etnocrat” a lui Druc. Voiau întreaga conducere a republicii. 

Având circa 20 % din totalul electoratului, EI doreau să impună dominaţia imperială. 

Restul votanţilor nu credeau în „reorganizarea URSS într-o Uniune a Statelor Suverane (USS)”. Chiar dacă s-ar fi înţeles, în această privinţă, reprezentanţii celor nouă republici unionale participante la elaborarea proiectului de Tratat unional. 

În acest document se afirma că economia republicilor este „reglabilă” doar în cadrul normalizării situaţiei economice în Uniunea Sovietică (deşi aceasta urma să dispară). 

Era absurd să aşteptăm ceva de la un sistem, care a pus pe butuci un vast imperiu printr-o gestiune arbitrară, subiectivă a economiei. 

O redresare economică, credeam NOI, era posibilă doar prin distrugerea vechilor structuri politice şi economice.

Am discutat odată tete a tete cu Ghimn Pologov, unul din artizanii „sacrificării premierului”. Privind-ul fix, l-am întrebat zâmbind: „Care ar fi, totuşi, într-un final, căile care să ducă la înţelegere? La o conlucrare cât de cât, măcar între liderii de pe cele două maluri ale Nistrului. La un consens, la care, chipurile, NOI nu dorim să ajungem”. 

La această întrebare, influentul deputat de Bender mi-a răspuns scurt, clar şi cuprinzător: „Există o singură cale - renunţarea la politica naţionalistă şi semnarea Tratatului unional elaborat de Centru”.

 Laconismul deputatului nu era decât esenţa propagandei Centrului imperial axată pe inducerea în mase a stării de panică. Pologov insista: „Poporul este pentru Uniune şi toate acţiunile pe viitor vor reieşi doar din această opţiune. Nu poporul rus este contra, ci doar o mână de „anti”, care se autointitulează democraţi, dar propagă atitudini secesioniste, dorind să acapareze puterea. Dar, nefiind în stare să propună un plan judicios de înnoire şi ieşire din criză, îşi vor pierde în curând aderenţii. O să vedeţi! Încălcarea intenţionată a Constituţiei URSS nu va aduce nimic bun”. 

Replica mea: 

„Nimic bun pentru puterea comunistă. Aceasta e convingerea noastă. Basarabenii sunt doar o parte a unei naţiuni. În plus, mai există şi alte republici într-o situaţie similară cu a noastră. De exemplu, RSFR, republica din care regimul îşi recruta misionarii şi pe care a contat întotdeauna, astăzi este anticomunistă. Şi lupta ruşilor adevăraţi are drept obiectiv final demisia conducerii actuale comuniste, adică a Centrului. De altfel, ar fi incorect să împărţim republicile în două tabere, fiindcă scindarea este mai curând stratagema Centrului. Aşadar, moldovenii nu sunt singuri în aspiraţiile şi deciziile lor”.

Centrul imperial ne acorda o atenţie exagerată. Dar nu pentru că în RSSM exista Uniunea Scriitorilor, Frontul Popular (FPM), Snegur, Moşanu, Hadârcă, Druc şi alţii ca aceştia. Toţi împreună, apăream ca o barieră în calea semnării Tratatului Unional. 

În tot cazul, pentru Kremlin, reprezentam o piedică reală sau imaginară, difuză, indefinibilă. 

Druc, preşedintele Consiliului de Miniştri, admitea chiar o ieşire blândă din componenţa Uniunii. În doi trei ani intenţiona să demonstreze că sunt posibile nişte relaţii fructuoase cu Occidentul. Afirma că Basarabia poate fi ca Finlanda, care s-a desprins la timp de Imperiul ţarilor. 

Situaţia la Chişinău era un pic mai bună decât în capitalele republicilor baltice, cel puţin în privinţa produselor alimentare. Mai contam pe fertilitatea solului, resursele umane (natalitatea, creşterea demografică) şi marele avantaj - existenţa a milioane de conaţionali peste râul Prut. 

Populaţia din raioanele de dincolo de Nistru, aflată sub presingul separatiştilor de la Tiraspol, nu a putut susţine Declaraţia de suveranitate, votată la Chişinău. 

Uzurpatorii puterii legitime intenţionau să ne înlocuiască începutul de libertate cu un harnaşament imperial înnoit. 

Obiectivul strategic al gâştelor colhoznice internaţionaliste nu era eliminarea lui Snegur, Moşanu şi Druc. Agrarienii şi interfrontiştii mizau pe o singură carte: Revanşa! 

Acapararea preşedinţiei, parlamentului şi a guvernului, renunţarea la limba de stat şi grafia latină, la suveranitatea abia declarată, la descentralizare şi libertate. 

Homo sovieticus urmărea eradicarea Mişcării de renaştere naţională a românilor basarabeni. Lozinca lor: Finiş! Cortina! Antract! Eclipsă totală! Destabilizând executivul şi legislativul, gâştele colhoznice şi Centrul imperial sperau că vor acapara întreaga putere. 

Eu eram perceput ca un obstacol în calea diverşilor lideri de grup, care ulterior au votat debarcarea mea. Captasem deja semnale că, la viitoarele alegeri prezidenţiale, agrarienii, comuniştii, deputaţii rusofoni se vor situa pe baricade diferite. 

Ascultându-le peroraţia, cugetam ca sărmanul Dionis: „Dacă preşedintele Snegur crede, într-adevăr, într-o posibilă ameliorare a situaţiei economice, ar face bine să-l propună ca premier pe Constantin Iavorschi. Sau pe Constantin Tampiza. Dacă îl doare, după cum afirmă mereu, de „soarta poporului”, îl va propune, probabil, pe Constantin Oboroc. Dar dacă este şantajabil şi absolut dependent de „factorul extern”, va propune cea mai bună candidatură de premier - Vasile Nedelciuc”. 

Aveam motivele mele să cred asta. 

Referendum 

La 19 februarie 1991, Sovietul Suprem al RSSM adoptase hotărârea de a nu participa la referendumul de la 17 martie vizând păstrarea Uniunii Sovietice. 

Kremlinul transpunea în practică un proiect de tratat, elaborat de Consiliul Federaţiei şi supus dezbaterii publice. Se preconiza reorganizarea URSS în USS (Uniunea Statelor Suverane). Era o variantă disimulată a proiectului Uniunii Sovietice din 1922. 

Personal, nu vedeam nicio perspectivă în acea căutare febrilă a unei Uniuni imposibile. Îmi părea absurdă speranţa că un sistem, care a bancrutat Imperiul ideocratic bolşevic, ar putea oferi o paradigmă viabilă pentru viitorul nostru, al românilor din teritoriile naţionale răpite în 1940. 

Centrul imperial făcea tot posibilul să dezbine coloniile. Ucraina se opunea refuzând să adopte un tratat unional. Dorea mai întâi să elaboreze şi să adopte o Constituţie proprie. Până şi în RSFSR răsunau chemări de înlăturare a PCUS de la putere. 

Boris Elţin visa la o „federaţie orizontală”. Toate cele cincisprezece republici unionale îşi proclamaseră deja suveranitatea. 

Înainte de referendumul pentru semnarea unui nou Tratat unional, obstrucţionarea guvernului Druc devenise o campanie isterică generalizată. La 21 februarie 1991, cu o lună înainte de Referendumul Unional, Mihail Gorbaciov îi cere lui Anatolii Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, informaţii suplimentare despre situaţia din RSSM. 

Acesta îl telefonează imediat pe Iurii Blohin, deputat al poporului din URSS, ales într-o circumscripţie din stânga Nistrului, în 1989. Deputatul care, în decembrie 1990, propunea să fie adoptată o hotărâre despre recunoaşterea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Pridnestrovie. Iar în aprilie 1991, în calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei unionale a deputaţilor «Союз», cerea introducerea stării de urgenţă şi preluarea de către Sovietul Suprem al URSS a prerogativelor extraordinare ale preşedintelui Gorbaciov. 

Lukianov află de la Blohin că Druc „nu îndeplineşte” dispoziţiile Ucazului, iar la Tiraspol tovarăşii Smirnov şi Mărcuţa „sunt dispuşi să acţioneze”. 

Peste câteva minute versiunea este raportată lui Gorbaciov prin telefon. La 29 aprilie 91, timp de zece minute, Lukianov şi Gorbaciov discută la telefon soarta „Ucazului cu privire la RSSM” şi măsurile care urmează a fi luate faţă de guvernul acestei republici. 

Viziunea Centrului imperial era clară: să păstrăm cu orice preţ Uniunea Sovietică, fie şi cosmetizată pe alocuri. 

Dar uite că „un aşa zis premier, propune de la tribuna Sovietului Suprem al RSSM, un fel de comuniune, sau concubinaj”. În rusă fraza sună ca un joc de cuvinte - «не то содружество, не то сожительство». Aşa s-a exprimat sarcastic primul şi ultimul preşedinte al URSS. 

Evident, nu putea conducătorul unei supraputeri, făcând o mare şi veritabilă politică, locală şi globală, să se împiedice de un „ciot moldovenesc”. 

Însă, „acest ciot”, numit Druc sau Drug”, încurca lumea Imperiului, sperând că, în aşa mod, poate rămâne credincios idealului său naţional. 

Sincer vorbind, niciodată nu i-am purtat pică lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, acest actor de excepţie, care evolua într-un spectacol istoric fără precedent. Dar, intransigent, căutam să ne sincronizam cu cele trei republici baltice şi Georgia, care refuzaseră să participe la discutarea tratatului de Uniune.

 Basarabenii avuseseră aceeaşi soartă ca lituanienii, letonii şi estonienii, fiind incorporaţi în Imperiu conform Pactului Molotov-Ribbentrop. 

Personal, îmi coordonam deciziile cu omologii mei dispuşi să îndure orice vicisitudine în numele independenţei. 

La Cernăuţi şi Chişinău, purtam în suflet un secret şi o speranţă - suntem o fărâmă ruptă din naţiunea română şi în curând ne vom reintegra în Patria-mamă. 

După o intervenţie în parlamentul de la Chişinău, mi-am dat seamă că nu am cum rămâne în funcţie. Iată ce am declarat la începutul lui martie 1991: 

„Stimaţi colegi, compatrioţi, tovarăşi şi domni! În Uniunea Sovietică, timp de un deceniu, în condiţii de glasnost şi perestroika, au loc dezbateri despre Războiul al II-lea mondial. Unii exegeţi declară, fără drept de apel: am învins numai datorită lui Stalin! Însă, mulţi cercetători oneşti demonstrează că popoarele sovietice au ieşit victorioase în pofida lui Stalin! Prin analogie, la ora actuală, şi pe noi ne frământă o mare dilemă. Unii dintre deputaţi doresc să convingem poporul că nu putem ieşi din criză, decât rămânând în componenţa URSS. Deoarece am aceleaşi drepturi ca şi domniile voastre, permiteţi-mi să-mi exprim opinia. Apelul meu este condiţionat de dubla datorie pe care o am: ca deputat al poporului şi ca şef al guvernului. Nu pot, nu am dreptul moral să propun o sinucidere colectivă. Cred în viitorul nostru. Vom avea aceeaşi soartă ca popoarele Europei de Est. Ne vom asigura un trai civilizat numai fiind liberi, suverani şi independenţi. Încerc, aşadar, să vă convertesc la credinţa mea... Dacă nu voi reuşi să vă conving, mă voi ocupa măcar... de propria mea soartă. Îmi doresc ca nepoţii mei, când vor depune o floare la mormânt, să spună: Aici odihneşte bunicul nostru, care de-a lungul vieţii a nutrit o speranţă: să vadă destrămarea Imperiului şi libertatea Basarabiei şi Bucovinei!”. 

Mircea Snegur şi Alexandru Moşanu au lansat un apel încurajator: Să mergem în teren! Cât mai mulţi - miniştri, deputaţi, oameni de cultură. Să convingem poporul – „Nu ieşiţi la referendum!” Am fost repartizat în raioanele de nord ale republicii. Fieful deputaţilor comunişti. 

Majoritatea cereau participarea la referendum, păstrarea Uniunii Sovietice. Între Edineţ şi Briceni mişunau încolo - încoace TAB-uri. Exerciţiile cu trupe militare fuseseră planificate, desigur, mai demult. Deşi aveam impresia că nu întâmplător coincideau cu incursiunea primului ministru în nordul Basarabiei. 

Masa-media era prezentă cu doi ziarişti de excepţie de la agenţia Moldovapres – Vitalia Vangheli-Pavlicenco şi Fătu Oprea. Îmi amintesc de reportajul lor mobilizator: „Referendumului unional - un NU categoric!”, publicat în ziua de sâmbătă, 16 martie 1991. 

Iată câteva extrase din acel reportaj cu accente optimiste: „Vizita de lucru în raioanele din nordul republicii a debutat cu tensiuni în faţa unor mulţimi circumspecte. Din păcate, prea des, cu prea multă vehemenţă, a fost invocată penuria de mărfuri în magazine. Nu toată lumea înţelege semnificaţia politică a momentului istoric, aceste lipsuri fiind, în fond, tot o stratagemă a Centrului. Nu a fost însă o caracteristică generală, pentru că în multe localităţi trăitorii şi-au exprimat deschis ataşamentul faţă de Parlament, de Preşedinte şi de Programul Guvernului. Ceea ce trebuia să se înţeleagă, s-a înţeles: Moldova este suverană şi, în prietenie cu toţi conlocuitorii va rămâne suverană. S-a dus epoca doar a unui singur drept - „dreptul la muncă”. A sosit timpul şi „dreptului la proprietate”. Şi Constituţia noastră viitoare va garanta acest drept. Iar în Legea cu privire la cetăţenie, locuitorii nu vor fi moldoveni, ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari, ci „cetăţeni ai Republicii Moldova”, fără blestemata «прописка». impusă de regim ca instrument de control totalitar...” 

Premierul a vorbit despre referendum, calificându-l drept un tertip al Centrului imperial. Şi a definit Perestroika astfel: o stratagemă a gerontocraţiei de a veni în întâmpinarea unor iminente schimbări, de a evita o revoluţie de jos în sus, cum a fost Solidaritatea în Polonia. 

Republicile sovietice au luat Perestroika în serios. Dar Gorbaciov le-a trădat sacrificându-l pe Elţîn, în locul lui Ligaciov, pe Şatalin în locul lui Rîjkov etc. Aceste convulsii, a spus premierul, sunt şi în detrimentul RSFSR conducerea căreia s-a pronunţat pentru suveranitate. 

Dar PCUS doreşte să-şi păstreze privilegiile şi nu admite restructurarea. În Lituania, preşedintele URSS a apelat la forţa militară. În locul Vilniusului putea fi Chişinăul, numai că aici n-ar fi murit 12 oameni, ci, poate, 12 mii. 

În Basarabia sunt 3,5 milioane de moldoveni. Mai sunt însă încă alte 12 milioane de moldoveni români. Nu transilvăneni, nu munteni, nu olteni, nu bănăţeni, ci pur şi simplu moldoveni. 

În 1940, un milion de moldoveni basarabeni s-au refugiat. Dintre aceştia mai sunt în viaţă aproximativ 600 de mii. Mai există şi moldovenii deportaţi în Siberia, Kazahstan, Extremul Orient şi Cercul Polar. 

Şi premierul a punctat întrebând patetic: La un referendum crucial privind viitorul au dreptul să voteze doar cei veniţi, după 1940, şi urmaşii lor, sau şi cei alungaţi din Basarabia , inclusiv descendenţii acestora? 

De reţinut: unioniştii lansaseră deja apelul către toţi cei cu rădăcini basarabene ca să ceară cetăţenia RSSM. Astfel, ei ar fi putut participa la anunţatele plebiscite controversate sau chiar periculoase.

Regretabil, însă preşedintele a interpretat în cu totul altă cheie această iniţiativă. Snegur, un preşedinte de la Chişinău, se arăta mirat/indignat că Iliescu, un preşedinte de la Bucureşti, „i-a avut oaspeţi pe cei de la Frontul Popular, care au înaintat la conducerea RomâniEI cererea privind acordarea cetăţeniei moldovenilor din stânga Prutului”. 

Acest demers, în viziunea lui Snegur, era un non sens, un paradox: „Care vasăzică, până acum FPM milita pentru ca să acordăm cetăţenia moldovenilor şi basarabenilor care trăiesc în România, iar acum vrea invers. Eu n-am spus la nimeni şi nu am primit pe nimeni, deşi am aşa două mari vrafuri de cereri de la moldovenii din dreapta Prutului, care vor să devină cetăţeni ai Republicii Moldova. Păi, dacă-i aşa, atunci să vină şi să ia de la mine toate mapele, pe care cei de la „Ţara” mi le-au adus, şi să se ducă cu ele unde vor, la Senat, la domnul Bârlădeanu, ori la camera deputaţilor, la domnul Marţian şi să ceară cetăţenia care le place”. 

Snegur nu putea sau nu voia să înţeleagă că milionul de refugiaţi basarabeni şi descendenţii acestora ar fi putut contrabalansa voturile „eliberatorilor” şi urmaşilor acestora, în situaţia când Kremlinul ne-ar fi forţat să participăm la referendumul privind păstrarea URSS. 

Vasile Grozavu, purtătorul de cuvânt al preşedintelui, ne lămurea:

 „Dacă cei din FPM sunt într-adevăr în opoziţie şi dacă opoziţia lor pactizează cu opoziţia din România, ei doresc să demonstreze că, prin neacordarea cetăţeniei de către senat ori de către domnul Iliescu, aceste organisme sunt incapabile să procedeze la unire. Deci este o încercare a opoziţiei de pe ambele maluri ale Prutului de a demonstra că actualele structuri, prin neacordarea cetăţeniei, sunt incapabile să realizeze unirea” . 

La Sovietul Suprem... 

În timpul sesiunii din 21 mai 1991 am constatat: toată lumea ştia că ceea ce nu prevede Constituţia, este considerat anticonstituţional. 

Totuşi, legislativul de la Chişinău a ignorat modalităţile constituţionale şi, pentru a destitui şeful guvernului, au inventat o procedură specific moldovenească. 

Dreptul de autor le aparţine deputaţilor agrarieni, manipulaţi de Nicolai Andronic, consultat de fratele său, ofiţer KGB. 

Iată de ce 70 de parlamentari democraţi, membri ai fracţiei FPM, au protestat vehement, au semnat un memoriu şi au ieşit din sala de şedinţe. 

Din intervenţia deputatului Anatol Ţăranu mi-a rămas în minte întrebările sale: „De ce oare deputaţii agrarieni şi cei din cluburile „independenţilor”, „Realitatea” şi «Советская Молдавия» doresc, cu orice preţ, scalparea lui Mircea Druc? Credeţi că din cauza că premierul „a transformat republica într-o cooperativă şi o împarte pe bucăţi”, cum a scris la ziar un coleg de al nostru? Regretabil că acesta şi toţi vociferanţii nu au văzut rapoartele elocvente prezentate Ministerului Agriculturii de către organele bine informate. În aceste rapoarte complexul agrarian-industrial este numit „sectorul criminal”; anume în această structură domneşte trocul, care ruinează republica. Şefii din această structură aduc şi împart rudelor şi clienţilor acele autoturisme pe care, de ochii lumi, le detestă anume cei care înfierează aici premierul şi guvernul”. 

Victor Puşcaş, vicepreşedintele parlamentului a numit drept acţiuni neconstituţionale încercările de a schimba guvernul şi prim-ministrul. 

De această părere a fost şi preşedinţii unor comisii parlamentare: Anatol Plugaru, Victor Berlinschi şi Mihai Cotorobai. 

Opinia lor a fost susţinută şi de Alexei Barbăneagră, ministrul justiţiei.. El a propus ca experţii-jurişti să vină cu o concluzie despre problema discutată şi cu eventuale amendamente la Constituţia republicii.

 Parlamentul însă era de neclintit: : «нет-нет-нет-нет, мы хотим сегодня...». 

Deputatul Mihai Volontir încerca să-i tempereze: „De ce vă grăbiţi aşa? Am putea împinge Moldova într-o catastrofă, dragii mei! Mai răcoriţi-vă capul în numele copiilor noştri”. 

Nadejda Brânzan i-a întărit apelul: „Fiţi rezonabili, nu comiteţi o fărdelege!”. Oripilată de elucubraţiile lui Nicolai Andronic, Olga Ojoga a exclamat de la tribuna parlamentului: «Господа депутаты, опомнитесь! То, что сейчас творится, похоже на поспешный расстрел Чаушеску!» („Domnilor deputaţi, calmaţi-vă! Ceea ce se întâmplă acum, seamănă cu execuţia precipitată a lui Ceauşescu!”). 

Amărât peste măsură, deputatul Gheorghe Ghimpu, fost deţinut politic, liderul Partidului Democrat din Moldova a întrebat: „Cu ce ne deosebim de regimul stalinist dacă încălcăm legea? Câte oase de ale noastre putrezesc împrăştiate de la Chilia până în Extremul Orient? Mai bine rămâneau şi ale mele acolo. Ceea ce se întâmplă astăzi, discreditează Mişcarea de eliberare naţională”. 

După democraţi au părăsit sala şi deputaţii din clubul „Suveranitatea”. La întrebarea jurnaliştilor de ce au procedat aşa, Gheorghe Ghimpu a răspuns: „Acum un an am ridicat mâna pentru acest Guvern şi încă nu am coborât-o. Ca să las mâna în jos, trebuie să ştiu: ori că a fost exprimat un vot de neîncredere, ori că guvernul şi-a dat demisia”. 

Alexandru Moşanu, preşedintele legislativului a declarat: 

„Eu sunt cu deputaţii care au ieşit din sală. La suprafaţă este una - Druc sau Anti-Druc, dar în profunzime e cu totul altceva. Are loc o luptă între doi vectori. Unul înseamnă semnarea cu ochii închişi a Tratatului unional, subordonare Centrului şi „eterna construcţie a comunismului”. Celălalt vector înseamnă independenta Moldovei. Deputaţii au ieşit din sală nu pentru că l-ar susţine anume pe Druc. Ei susţin vectorul suveranităţii. Asta nu vă place! Eu sunt de partea celor care au ales suveranitatea. În ajun, preşedintele Snegur a susţinut propunerea deputatului Pavel Bejenuţă de amânare a procedurii de remaniere a executivului, până la alegerea preşedintelui. Acum bateţi din picioare şi strigaţi la mine. Unii nici nu-şi dau seama de ce, alţii ştiu prea bine, căci linia lor înseamnă scindarea parlamentului şi calea liberă pentru Tratatul Unional...” 

Juriştii îşi exprimaseră poziţia tranşant: „Să ne menţinem, domnilor deputaţi, în cadrul legii! Dacă ignorăm mereu legislaţia, intrăm în impas. Comitem eroare după eroare. Am procedat anticonstituţional la cinci martie curent. La fel şi în septembrie trecut. O reacţie în lanţ, dintr-o groapă în alta. Atenţie, ne paşte un mare pericol!”. 

Preşedintele Snegur şi-a subliniat ataşamentul faţă de principiile economiei de piaţă şi a suveranităţii, a expus câteva teze despre mişcarea de eliberare naţională, a criticat FPM şi organizaţia civică «Молдова Демократическая». 

Spre final, mi s-a oferit şi mie cuvântul. Reproduc din amintire ce-am spus: 

„Acum, sunt deputatul Mircea Druc, colegul domniilor voastre. Şi vorbesc despre un om pe care îl cunosc foarte bine. Nu a trecut nici un an de când deputaţii Sovietului Suprem, cu o majoritate absolută de voturi, l-au investit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM. Întrebat atunci de jurnalişti cum se simte a răspuns: „Ca un kamikaze”. Era conştient de ce urma să se întâmple. Şi omul acesta nu poate uita de onestitate chiar dacă s-ar afla pe eşafod... Ce ar fi căutat şeful executivului, în octombrie 90, la Cimişlia şi Comrat, dacă Sovietul Suprem nu ar fi introdus starea excepţională în sudul republicii? Conform hotărârii legislativului acolo urma să se afle prim vice-prim ministrul Andrei Sangheli. El, însă, a preferat să plece în Egipt cu o foaie turistică. Şi, la 2 noiembrie, deputaţii poporului au ordonat: „Druc şi Costaş, face-ţi ordine la Dubăsari, deblocaţi podul peste Nistru!”. De câteva zile, circulă prin culisele legislativului o informaţie destinată agenţiilor de presă: „Druc va demisiona la 17 mai”. Se ştia din timp data demisiei precum s-a ştiut că la Dubăsari vor fi trei morţi? De ce medicii noştri nu au fost admişi la efectuarea expertizei balistice? De ce deputaţii nu au susţinut investigaţia iniţiată de şeful executivului? Druc deţinea informaţii că un tânăr a fost împuşcat cu o armă ce nu se află în dotarea poliţiei noastre. N-aţi vrut să elucidăm o enigmă? Cum a fost posibil ca poliţiştii să tragă în asfalt, gloanţele să ricoşeze selectând, dintr-o mulţime de bărbaţi şi femei de toate vârstele, anume trei tineri - un moldovean, un rus şi un ucrainean?... Astăzi suntem deja în data de 21 mai, şi Druc nu demisionează. Dar nu pentru că s-ar ţine de fotoliul de prim-ministru, ci din principiu. Domnilor deputaţi! Prim-ministrul ne roagă să votăm la 25 mai o moţiune de cenzură. Iar noi, ca nişte copii capricioşi, batem din picioare vociferând: „Noi vrem chiar acum! Să-şi dea demisia! Fără vot de neîncredere!” Ştiam că şedinţa parlamentului se transmitea în direct la radio. De aceea m-am adresat cu un scurt mesaj în rusă, pentru populaţia alogenă: „Cui serveşte acum demisia mea? Dacă nu va exista la Chişinău un premier ca Druc, cine va mai apela la serviciile liderilor de la Tiraspol? Despre ce duşman va mai trâmbiţa mass-media aservită lor? Au reuşit să formeze chipul inamicului prin media minciuni şi interpretări tendenţioase. A dat tonul publicaţia centrală «Коммер¬сант». Iar unele mijloace de informare în masă, de pe ambele maluri ale Nistrului şi de la Comrat, continuă dezinformarea populaţiei... Adeseori mă simt ca în filmul lui Nikita Mihalkov «Свой среди чужих, чужой среди своих» („Acasă printre străini, străin printre ai săi”). Am trăit sub presingul Centrului, în condiţiile „dictaturii proletariatului” la care acesta nu avea nici o contribuţie. Astăzi, democraţia este în pericol fiindcă urmaşii celor care odinioară se ascundeau în spatele proletariatului, ne ameninţă cu o altă dictatură, una tot de clasă. Astăzi este imperios necesară atât unirea moldovenilor, ruşilor, găgăuzilor, cât şi a democraţilor! Cu certitudine, nu naţionalitatea ne desparte, ci convingerile politice. Să acceptăm valorile mişcărilor de eliberare naţională axate pe valorile democraţiei... Regretabil, dar destinul republicii nu se rezolvă în cluburile deputaţilor, la Parlament, ci cu totul în altă parte. Vă veţi convinge în curând!” 

Grupul de deputaţi ai FPM au căzut de acord să revină în sală ca să participe la dezbateri legate de guvern dar cu o condiţie - să fie adoptată Declaraţia de independenţă. 

Desigur, această condiţie nu a fost acceptată, ceea ce confirma teza lui Alexandru Moşanu despre „doi vectori”. 

Cunoscutul telereporter George Mârzencu comenta: „Toată viaţa poporul le striga conducătorilor: „Jos!”. Iată că trăim acum şi zile când le strigă : „Sus!”. 

Atraşi de transmiterea şedinţei în direct la radio, oameni se adună la monumentul lui Ştefan cel Mare şi în jurul Parlamentului scandând lozinci în susţinerea premierului”. 

Eliminarea 

Desigur, într-o republică sovietică, armonia socială şi succesul economic nu puteau fi asigurate doar de un preşedinte al Consiliului de Miniştri, indiferent de calităţile sale. 

La Chişinău, era la mijloc ceva ordinar şi totodată complicat. După alegerile din februarie 90, PCM nu mai controla Sovietul Suprem. Treptat însă comuniştii reuşiseră să atragă de partea lor fracţiunea majoritară a deputaţilor agrarieni. 

Se contura o tendinţă: fiecare deputat sau membru al guvernului îşi camufla pe cât posibil motivaţia. Însă preşedintele Mircea Snegur ne asigura că mergem spre o suveranitate reală. 

Totodată, diverşi actori reuşiseră să coaguleze grupuri de interese, care au declanşat revanşa, cerând schimbări în componenţa Prezidiului Sovietului Suprem. În mai 1990, nu eram sigur că deputaţii Sovietului Suprem urmau să accepte candidatura mea. Gheorghe Ciurea, redactorul-şef al săptămânalului Vocea Poporului, m-a tot vânat în ajunul alegerii. În zorii zilei de 25 mai, m-a prins, la hotelul „Codru”, unde fusesem cazat. Am dialogat îndelung şi consistent. 

Peste circa 10 ore, membrii parlamentului au susţinut propunerea Preşedintelui Sovietului Suprem Mircea Snegur. Şi, prin decizia practic unanimă (o singură abţinere a unui deputat de la Tiraspol), am devenit Preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM.

 În a doua jumătate a zilei, Vocea Poporului publica primul interviu cu noul şef de guvern intitulat: „Mircea Druc - un reformator prin excelenţă”. A ştiut redactorul-şef că voi trece anume eu şi nu altcineva dintre pretendenţii la post? Intuiţia, explica jurnalistul basarabean. 

În dimineaţa aceea, înainte de investire, i-am spus jurnalistului Gheorghe Ciurea: „Nimeni nu ne poate garanta că, ajungând stat independent, nu vom semăna cu o ţară africană după plecarea europenilor. Ce va face moldoveanul nostru când se va vedea în fruntea unei republici prezidenţiale? Îşi va aduce cumătrii, rudele şi consătenii în toate structurile administrative. Noi, basarabenii, nord-bucovinenii şi transnistrenii, am preluat câte ceva de la toţi acei care au dat busna peste noi. De la ucraineni - încăpăţinarea, egoismul, de la ruşi - sentimentalismul, dezordinea. Ca mentalitate, nu suntem „dacii liberi carpatini”, ci, mai curând, nişte fanarioţi turco-greco-bulgari balcanici. Un aliaj fragil şi fisurabil ”. 

La 28 mai 1991, jurnaliştii acreditaţi la Parlament insistau: 

- Până la urmă, aţi votat destituirea lui Druc! Care e motivul? Un singur deputat le-a aruncat din mers, peste umăr, o frază: - La formularea motivului demiterii trebuia să se gândească Prezidiul! 

Imediat după moţiunea de cenzură, mă caută agitat acelaşi jurnalist, care m-a intervievat cu câteva ore înainte de investire. 

- Tot cu intuiţia umblaţi, domnule Gheorghe Ciurea? Acum căutaţi la morga parlamentului „un cadavru politic – Mircea Druc”? 

- L-am auzit şi eu pe un deputat zicând vorba asta, la ieşirea din sala de şedinţe. Dar juriştii consideră demiterea premierului un act anticonstituţional... Eram sigur că voi discuta cu un om „pierdut”. Dar văd că nu sunteţi la pământ. E numai în aparenţă, sau şi în esenţă? 

Anterior, în diverse situaţii dificile, reporterii mă întrebau cum mă simt în funcţia de prim ministru. Le răspundeam laconic: „ca un kamikaze”. 

Acum, în plan psihologic, atenuasem lovitura pe care o aşteptam de mult timp. În acea conjunctură internă şi externă, eram conştient la ce aş putea ajunge într-o bună zi. De aceea nu-mi puteam permite emoţii, istericale, lacrimi de crocodil. Sau înjurături la adresa oponenţilor politici. 

Eram, totuşi foarte amărât. Mă derutase lipsa totală de cavalerism, mişelia unor aleşi ai poporului... 

Îi rugasem să voteze o moţiune de cenzură. În fond, nu li se cerea decât să respecte procedura. Culmea ticăloşiei, gâştele colhoznice îmi cereau să demisionez, aşa, din senin. Ca şi cum ai îndemna un condamnat la moarte pe nedrept: „Împuşcă-te!”. După care EI ar fi putut specula: „S-a sinucis! N-are dreptul la funeralii creştine!” 

Discuţiile despre cauza eliminări erau/sunt inutile. Nu are rost să căutăm motive serioase, obiective. În acea perioadă, Sovietul Suprem al RSSM se manifesta ca o nomenclatură de partid de nivel regional. Îndeplinea o directivă primită de la Centru. Încă în noiembrie 90, Gorbaciov, discutând la Kremlin cu preşedintele Mircea Snegur, l-a somat: „Dacă nu vreţi trei republici în loc de una, debarasaţi-vă de premierul vostru aiurit!”. 

Timp de şase luni, sub îndrumarea înţeleaptă a lui Vladimir Krucikov, structurile kaghebiste locale au pregătit „sacrificarea”. Practic, din martie 91, fusesem transformat într-un băiat de birou sârguincios. Eram încorsetat în aşa fel, ca să nu pot influenţa deciziile guvernului, prezidat acum de preşedintele Mircea Snegur. Executam tot ce dispunea parlamentul şi preşedinţia. 

Însă, comuniştii şi toţi adepţii economiei dirijate de la Centru, puneau pe seama mea deteriorarea economică galopantă şi penuria de bunuri de larg consum. Angrenaţi fiind în diverse combinaţii de culise, deputaţii, fiecare în parte, erau ghidaţi de o motivaţie proprie. 

Şi, folosind procedee perfide, forţau demisia primului ministru. Unii se manifestau din cale afară de virtuos. Un exemplu: aleasa norodului Larisa Pokatilova, liderul clubului parlamentarilor „independenţi” alimenta corespondenţii mass-mediei Centrului imperial, cu insinuările sale (traduc din rusă): „Druc se răzbună deoarece noi, „deputaţii independenţi”, am fost primii, care ne-am adresat preşedintelui Mircea Snegur cu rugămintea de a rechema voluntarii moldoveni trimişi, la ordinul primului ministru, în toamna anului trecut, la frontiera cu oraşul Comrat (capitala Republicii Găgăuze). 

Afară de aceasta, deputatul independent Andrei Ţurcanu (un fost lider al Frontului Popular din Moldova) a iniţiat investigaţia activităţii Asociaţiei „Mercurii”, demonstrând abateri serioase în desfăşurarea operaţiunilor economice externe. Încălcările depistate au servit drept argument pentru ca deputaţii să declare boicot primului ministru şi, în consecinţă, Sovietul Suprem l-a pus în fruntea puteri executive a republicii pe preşedintele Snegur” (Revista «Власть», № 14 (64) din 01 .04. 1991). 

Colonelul KGB Valerii Daraban, deputat în parlament, urmând un scenariu elaborat din timp, informa selectiv deputaţii. Aceştia cereau demisia in corpore a executivului şi lichidarea particularilor din sectorul import-export. De fapt, în opinia lor, soluţia cea mai bună era „demisia premierului incompetent”. 

Nu mă deranjau acuzaţiile de incompetenţă. Mă indigna comportamentul unor demnitari „de-ai noştri”. Regretabil, însă, printre adversarii reformelor democratice se aflau nu doar cei din gruparea «Интерфронт» şi «Советская Молдавия», ci şi unii care ajunseseră în parlament pe listele FPM. 

In perioada descompunerii Uniunii sovietice (1990-1991) constatam că, atât atotputernicul Kremlin, cât şi impostorii de la Tiraspol, reuşeau, cu destulă uşurinţă, să scindeze elitele basarabene, să cumpere deputaţi şi miniştri, care ulterior se prezentau drept veterani ai luptei de eliberare naţională şi votanţi ai Declaraţiei de independenţă. 

Muştruluiţi timp de o jumătatea de secol în cazarma comunistă, vorbeam, scriam şi reflectam folosind ideologeme ideocratice bolşevice. Unii compatrioţi au rămas până astăzi oameni sovietici în cuget şi simţiri. EI denigrează în continuare Mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni şi nord-bucovineni, Frontul Popular din Moldova şi Podurile de Flori, operând cu acelaşi tip de şabloane. 

În viziunea gâştelor colhoznice internaţionaliste, tot răul se trage de la Mircea Druc. Uneori, i-am întrebat retoric pe denigratori folosind fraze tipice din limba lor de lemn: „Pe parcursul unui an (mai 1990 - mai 1991), în fruntea unei „republici înfloritoare” s-a aflat „un venetic”, „un necunoscut”, „un incompetent”. 

Ce a pierdut „harnicul norod moldovenesc”, în comparaţie cu „preafericitele noroade” din celelalte 14 „republici unionale frăţeşti”, din cauza unui incident birocratic – alegerea mea în funcţia se preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM?” 

Astăzi, însă, „eliberatorii”, nostalgicii după URSS, ruşii de profesie şi descendenţii acestora exprimă şi unele adevăruri. 

Aveau dreptate: eram incompetent în unele domenii. Doar Dumitru Moţpan, Anatol Popuşoi, Dumitru Creţu, Alexandru Snegur - nişte preşedinţi de colhoz ajunşi deputaţi, unii chiar în fruntea organului legislativ, îşi închipuiau că s-ar pricepe la condus RSSM pe calea cea dreaptă. 

Eu, însă, contam pe un eventual spirit de echipă, pe abordarea sistemică şi o posibilă revoluţie managerială. Din partea lui Andrei Sangheli, (un aparatcic cu o vastă experienţă în conducerea autoritară, prim vice prim ministru, ministru al agriculturii şi industriei alimentare), aşteptam sugestii, soluţii, proiecte. 

El deţinea toată informaţia despre starea de lucruri în teren. Inclusiv, în complexul agroalimentar al RSSM şi al URSS. 

Dar mă bazam, în mod special, pe susţinerea a doi profesionişti autentici - Constantin Tampiza, ministru al economiei naţionale, şi Constantin Iavorschi, ministru al resurselor materiale. În domeniul relaţiilor comerciale interne şi externe, apelam la competenţa şi profesionalismul lui Valeriu Bobuţac. Acesta fiind ministru al comerţului la al treilea mandat şi favoritul lui Mircea Snegur. Din start mi-a fost simpatic Dumitru Postovan, procurorul republicii, şi nu mă îndoiam că îşi cunoştea bine meseria în cheia justiţiei de tip sovietic. 

La sugestia unui lider al FPM, l-am propus pe Tudor Botnaru la funcţia de preşedinte al KGB republican. Şi, conform legislaţiei în vigoare, Vladimir Kriucikov l-a numit. Desigur, cu mari rezerve şi tergiversări. Centrul avea preferinţele sale - Gheorghe Lavranciuc, sau un român originar din regiunea Cernăuţi.

 Naiv sau romantic, reflectam şi asupra unei eventuale doze de patriotism a ofiţerilor indigeni din „serviciile competente” ale imperiului muribund. Speram că voi fi susţinut de conducerea Ministerului Securităţii Naţionale, înfiinţat la iniţiativa şi insistenţa mea, în pofida opoziţiei lui Kriucikov. 

Credeam că acest minister va publica listele basarabenilor persecutaţi pe criterii politice şi a celor trecuţi prin aşa-zisele „profilactici preventive”; că va indica şi numele celor care au comis fărădelegile. N-a fost să fie. Nici un torţionar nu a fost pedepsit, şi-au păstrat posturile sau au fost avansaţi. 

Totuşi, un grup de ofiţeri progresişti, în mai 1991, puneau la îndoială meritele lui Valeriu Daraban, în virtutea cărora a ajuns colonel şi deputat. Tot ei, i-au nominalizat în presa timpului pe „cei mai odioşi kaghebişti”: Ion Mahu, Valeriu Andronic, Petru Tabuică, Valeriu Furdui, Simion Russu, Valeriu Zănoagă, Ion Ursu. 

Peste ani, am descoperit copiile unor documente „pentru uz intern”. KGB trimitea conştiincios informaţii despre activitatea de import-export a cooperativelor autohtone şi despre oamenii de afaceri străini, care vizitau RSSM. Destinatarii notelor informative erau şefii KGB de la Moscova, preşedintele Snegur, prim secretarul CC PCM (din inerţie?) şi câţiva deputaţi. 

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM (alias prim-ministrul Mircea Druc) nu era băgat în seamă. Atunci mi-a trecut prin minte: eram un prim-ministru „incompetent” şi „neinformat”. 

Totuşi, mă întrebam: ştie cineva în ce consta competenţa domnilor, Valeriu Muravschi, Andrei Sangheli, Ion Ciubuc şi , în general, a celor care au fost prim-miniştri? 

Nu am regretat niciodată că nu m-am comportat ca vreunul dintre ei, pentru a rămâne în funcţie o perioadă cât mai îndelungată. Sincer vorbind, admit că alţi prim--miniştri „mai flexibili” puteau să facă anumite lucruri, de care eu nu eram în stare. 

De exemplu, Piotr Pascari, predecesorul meu, care poseda anumite dexterităţi şi întreţinea, la Centru, numeroase relaţii specifice unui aparatcic din nomenclatura superioară a PCUS. În acea perioadă, mi-ar fi plăcut să decriptez contribuţia personală a unora dintre „ai noştri” la ceea ce reputatul istoric Constantin Cojocaru numeşte „sacrificarea premierului Mircea Druc”. 

Deputaţii ne-moldoveni strângeau din umeri, şuşoteau prin culoare: „Păstraţi calmul, băieţi! Bivolii ne lasă fără obiectul muncii. Au pus tunurile şi trag în premierul lor mai dihai ca noi!”. 

Un mic detaliu semnificativ: prin 90-91, venea adesea în vizită la Chişinău, Victor Surdu. Ulterior, avea să se declare public că el i-a învăţat pe Dumitru Moţpan şi Andrei Sangheli cum să scape de Mircea Druc. 

Citez din reflexiile liderului PDAR (Partidul Democrat Agrar din România) asupra acestui subiect: „am avut grijă (?) şi am creat în Republica Moldova un partid democrat agrar care cuprinde 118 parlamentari, care l-au debarcat pe Mircea Druc” (!); „suntem pentru reîntregirea neamului şi nu pentru unire” (sic!); „noi susţinem două state independente”. (Simona N. Popescu. „Dl. Surdu l-a debarcat pe dl. Mircea Druc”. Cotidianul, 23 martie 1992). 

Stratagema PDAM (Partidul Democrat Agrar din Moldova) a dus la îndeplinirea sarcinii trasate preşedintelui Mircea Snegur de către Gorbaciov şi Krucikov - „înlocuirea premierului aiurit”. 

La 28 mai 1991, şeful guvernului de la Chişinău a fost destituit. 

Luptele intestine au durat o jumătate de an. Aceeaşi soartă ar fi avut oricare prim ministru dacă nu era pe placul Kremlinului şi al grupurilor de interese locale. Gâştele colhoznice internaţionaliste şi nomenclatura comunistă jubilau: „Am scăpat de Druc!”. 

În ziua „sacrificării” premierului, corespondentul unei reviste moscovite relata din Chişinău (traduc din rusă): „Radicalii moldoveni, care cer ieşirea imediată a republicii din componenţa URSS, au suferit o înfrângere serioasă. Mai întâi parlamentul republicii a refuzat să includă în ordinea de zi chestiunea separării, după care a acordat vot de neîncredere principalului radical - prim ministrul Mircea Druc. Adepţii lui Druc au încercat să salveze autoritatea premierului, manifestând furtunos la 21 şi 22 mai în faţa Sovietului Suprem. Dar nu au reuşit să evite demiterea, chiar şi cu ameninţarea unor tulburări de masă” («Власть», № 21 (70), 28.05.1991). 

Şi Arcadii Hanţevici, corespondentul ziarului «Комсомольская правда» transmitea din Chişinău (traduc din rusă): „Slavă Domnului, se pare că ultima criză parlamentară s-a terminat. Cu o majoritate de voturi deputaţii au demis premierul. Însă, cu părere de rău, nu s-a putut fără revolta maselor. Aflând de rezultatul votării, mulţimile agitate au blocat traficul vociferând slogane jignitoare la adresa preşedintelui şi parlamentului. În zilele acestea, parlamentul este protejat de un cordon compact de poliţişti. Deşi conducerea MAI a mobilizat forţe suplimentare prin raioanele republicii, ordinea în Chişinău este menţinută cu mari eforturi. Poliţia manifestă maximă reţinere şi sânge rece. Sesiunea parlamentară s-a mişcat din punctul mort. Ieri, deputaţii au discutat Legea despre proprietate . Printre alte decizii, aş evidenţia schimbarea denumirii republicii şi şi organului său legislativ suprem. În drum spre independenţă RSSM a sincopat „Sovietică Socialistă” iar Sovietul Suprem va fi doar simplu - parlament”. Acesta era punctul de vedere al Centrului imperial şi EI triumfau. 

NOI, însă, vedeam situaţia totalmente diferit. De exemplu: 

„Perioada aceia a fost una excepţională pentru cei care fluturau drapelele tricolor şi scandau: „Noi suntem cu Druc!” Votul deputăţiilor comunişti, vopsiţi în „socialişti şi agrarieni”, oprise ceasul de la intrarea în sala de şedinţe a Parlamentului la o cifră diabolică 13.13.13. Eram student, şi împreună cu mii de colegi de generaţie, am protestat, în prima linie, contra demiterii ilegale a primului ministru Mircea Druc. Ţin minte cum mai apoi s-au abătut asupra noastră, ca ploaia, bastoanele poliţiştilor, chemaţi să-i calmeze pe manifestanţi...” (Octavian Sergentu, www.presa.md, 19 mai 2008).

 Ştiam că aşa avea să se întâmple. Chiar din start, gâştele colhoznice internaţionaliste, instigate şi de proaspeţii agenţi în sutane ai Rusiei pravoslavnice resuscitate, vehiculau intens, prin mass-media de limbă rusă, ideea: „Tot răul o să ne vină de la Druc, „agentul Papei”! Un naţionalist, un trădător unionist”.

EI insinuau obsedant, zgomotos: „Druc îşi apără propriile interese! Organizează forţe oculte, mişcări de stradă. Nu va fi ordine în ţară cât îl avem pe Druc deputat şi şef la guvern. Să demisioneze chiar acum! Jos Druc!” 

Poate că vehemenţa unora venea de la fraza mea rostită într-un anumit context: „Soarta republicii nu se rezolvă aici, în Parlament, ci în altă parte şi la alt nivel”. Era un pronostic vizând colapsul Imperiului. Mulţi însă au vrut să creadă că e vorba „de magia lui Druc”, care, chipurile, ar fi manipulat manifestări masive pe străzile Chişinăului. De fapt, avuasem în vedere o situaţie concretă. 

Eram intercalaţi într-o structură imperială. Toate problemele majore se rezolvau la Kremlin. Şi eliminarea mea s-a produs la indicaţia Centrului. 

Feci quod potui... 

Chişinăul nu era capitala unei entităţi statale izolate, independente. 

Nu putea evita lovitura ciocanului economic şi politic resimţită pe tot cuprinsul unui Imperiu în agonie. Evident, în atare situaţie, guvernul Druc nu putea ţine piept calamităţii crescânde. 

Totuşi, după alegerile din 90 mulţi români basarabeni păreau un pic mai optimişti, precum naţiunile baltice. Nu se aşteptau la o asemenea dezbinare între Parlamentul şi Guvernul de la Chişinău. Când, în ce împrejurări a apărut fisura? 

Exista totuşi o logică în desfăşurarea evenimentelor. O divergenţă de paradigmă, abordare şi obiective imposibil de asamblat într-o platformă politică unitară. Jurnaliştii transmiteau din Parlament: „Forul executiv s-a scindat ireconciliabil. Poporul a rămas doar un cuvânt invocat speculativ şi demagogic, în dependenţă de ambiţiile de grup. Fiecare grupare de interese îşi apăra poziţia cu articole din constituţii reale sau virtuale. Parlamentul a devenit stradă. Iar strada se manifestă ca un parlament”. 

Guvernând în condiţii de criză economică, socială şi politică generalizată, era firesc să avem rateuri serioase. Dar nu erorile de gestiune operativă a miniştrilor erau motivul atacului total, ci reformele preconizate de cabinetul Druc. 

Ajunsesem deja la întrebarea lui Lenin – Кто кого? Care pe care? EI pe NOI, sau NOI pe EI? 

Marea mea dilemă era: Cine urma să conducă republica – gâştele colhoznice internaţionaliste sau gâştele sălbatice naţionaliste? 

Democraţie contra naţiunii române sau democraţie şi naţiune română? 

Tras pe linie moartă, mă vedeam în situaţia unui ţăran basarabean, care şi-ar fi recăpătat pământul, colectivizat de sovietici. Şi, făcând rost de materiale de construcţie şi utilaje agricole dorea să-şi ridice o casă şi să-şi cultive ogorul. Dar, stop cadru: preşedintele colhozului nu-i permite... 

Aveam idei, planuri şi principalul... un Proiect de Ţară. Voiam o reformă teritorial-administrativă (revenirea la judeţe), privatizarea, în plan economic, obţinerea independenţei în plan politic şi... Reîntregirea Patriei. 

Deşi fusesem „sacrificat”, mă preocupa ceea ce avea să urmeze. Presimţeam că lui Valeriu Muravschi îi va fi poate şi mai greu decât mie. Era clar: deputaţii agrarieni şi comunişti vor tergiversa la infinit adoptarea legilor fără de care nu puteam avansa. 

Snegur voia republică prezidenţială iar susţinătorii săi o duceau bine şi într-o simplă colonie sovietică. Constatam că noi, moldovenii sovietici, nu eram copţi, precum lituanienii, letonii şi estonienii, pentru Marea Schimbare. 

Uneori, cu trecerea anilor, comparam: ce am planificat şi cu ce m-am ales? Pentru exemplificare, reproduc integral un afiş electoral, conceput în română la Cernăuţi şi tipărit, în decembrie 1989, la Chişinău în moldoveneşte cu litere ruseşti: 

„Comisia electorală de circumscripţie pentru alegeri de deputaţi ai poporului ai RSS Moldoveneşti pe circumscripţia electorală Nr. 316 Lozova prezintă candidatul în deputaţi ai poporului RSS Moldoveneşti, Druc Mircea Gheorghe. Din Platforma preelectorală: 

1. Adoptarea unor legi şi elaborarea unei strategii menite să asigure fortificarea vitalităţii Moldovei Sovietice ca Etnosistem. Consolidarea tuturor resurselor disponibile (biologice, ecologice, creatoare, producătoare) şi orientarea lor spre scăderea mortalităţii, creşterea natalităţii şi longevităţii, ameliorarea fondului genetic şi o nouă calitate a vieţii materiale şi spirituale. 

2. Acordarea unui statut prioritar copiilor şi tineretului în procesul general de prosperare a tuturor cetăţenilor republicii; renunţarea la actualul sistem de educaţie şi învăţământ bazat pe valori străine de aspiraţiile autohtonilor şi ale celorlalte grupuri etnice conlocuitoare; fondarea unei asociaţii „Dacii Liberi” a tuturor copiilor şi tinerilor români (moldoveni) din URSS. 

3. Demontarea sistemului administrativ de comandă în favoarea unuia ştiinţific şi participativ fără piramide ierarhice, fără ministere şi comitete generatoare de birocraţie, corupţie şi degenerare; promovarea unor structuri manageriale în care deciziile să fie rezultatul unei reale şi democratice competiţii a valorilor. 

4. Urgentarea reformei teritorial-administrative, lichidarea raioanelor urbane şi rurale şi revenirea la judeţe, editarea hărţilor Moldovei Sovietice în care să fie incluse şi judeţele anexate de Ucraina în mod arbitrar. 

5. Reconsiderarea evenimentelor importante din istoria Moldovei, în special anii 1775, 1812, 1917, 1918, 1940. 

6. Unirea tuturor pământurilor moldave din URSS într-un stat suveran, de jure şi de facto, integrat într-o Europă liberă de la Atlantic până la Ural. 

7. Accelerarea procesului de tranziţie către economia de piaţă; promovarea relaţiilor financiar-valutare şi comerciale internaţionale directe; asigurarea drepturilor egale în activitatea de cooperare economică internă şi externă pentru toţi producătorii de mărfuri şi servicii. 

8. Recăpătarea şi reabilitarea statutului social al ţărănimii, renaşterea şi revitalizarea treptată a sentimentului de stăpân al pământului; reamplasarea capacităţilor de producţie la sate, asigurând prelucrarea materiei prime şi a resurselor locale, atenuând implicit problemele şomajului şi ale crizei de spaţiu locativ. 

9. Intensificarea procesului de atracţie a tinerilor de talent la formarea intelectualităţii, a sistemului creator naţional (savanţilor, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiştilor din toate domeniile legate de economia inovaţională şi tehnologiile viitorului); creşterea ponderii moldovenilor în sfera conducerii de la 49,8% în prezent, până la, cel puţin 65% în viitorii cinci ani.”

 Ajungând preşedinte al Consiliului de Miniştri, nu am renunţat la platforma care m-a făcut deputat. Din contra, am mai adăugat câteva puncte. Toate fiind incompatibile cu starea de spirit şi orientarea majorităţii membrilor Sovietului Suprem de la Chişinău. 

Pe ce contam? Acum, după trei decenii, nu prea mai ţin „secrete”. Am decis atunci: mă aflu în situaţia unui kamikaze, sau a unui genist trimis în misiune. Unica soluţie ar fi să respect credo-ul vieţii mele: Ago, ergo sum! (Acţionez, deci exist!). 

Voi amorsa şi dezamorsa, cu maximă prudenţă, atâta timp cât voi reuşi să mă menţin în post. Mă voi adapta la dinamica evenimentelor curente. Voi păstra aprinsă în minte o luminiţă verde pentru câteva imperative: 

1. În pofida vigilenţei Centrului imperial şi a obstrucţionării interne, voi stabili relaţii directe între Chişinău şi Bucureşti, axate pe trei principii unioniste - sincronizare, interferenţă, transplant - în absolut toate sferele de activitate umană, aplicând deviza „Cugetă şi acţionează ca şi cum Ţara ar fi reîntregită!”. 

2. Îmi voi coordona deciziile şi acţiunile cu prim miniştrii celor trei republici baltice; vom încheia o Convenţie neoficială: „Ţările baltice şi Basarabia”. Esenţa: sincronizarea politicilor interne şi externe. Când Vilnius, Riga şi Tallinn îşi promovează interesele în capitalele statelor scandinave, informează partenerii de dialog: „Republica Moldova are acelaşi obiectiv strategic - ieşirea din Imperiu”. Când Chişinăul contactează Bucureştiul, Lumea Latină, Sfântul Scaun şi Exilul românesc readuce în discuţie problema Basarabiei şi Nordului Bucovinei, care au avut acelaşi destin ca şi Lituania, Letonia şi Estonia.

3. Mă voi consulta cu reformiştii, democraţii şi naţionaliştii din Federaţia Rusă. Voi cere sprijinul echipei lui Boris Elţin, din care fac parte şi foşti colegi de-ai mei, de doctorantură şi de servici. Principala rugăminte: RSSM să poată păşi pe o cale proprie, reieşind din specificul ei istoric şi naţional. Voi menţine, voi amplifica şi fortifica vechile mele relaţii cu dizidenţii din Moscova şi Leningrad. 

4. Voi stabili contacte cu structurile diplomatice ale Vaticanului. Vom schimba denumirea „Frontul Popular” în ”Frontul Popular Creştin Democrat”. Mă voi consulta cu reprezentanţi ai elitelor culturale din Lumea Latină - Italia, Franţa, Spania şi Portugalia şi cu liderii creştin-democraţiei europene. 

5. Voi încerca să-i conving pe evreii plecaţi din Basarabia şi Bucovina să facă lobby, să vină la Chişinău şi Cernăuţi cu investitori occidentali adevăraţi. Voi consulta autorităţile statului Israel referitor la posibile proiecte comune în domeniile agroalimentar, farmaceutic şi cosmetic. 

Desigur, aceste repere mentale, trasate în mai 1990, ar avea astăzi o formulare diferită. Conceptual, unele obiective sunt valabile şi în prezent. Mie nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu. 

Mi-a dat putere, am rezistat timp de un. Şi am realizat o părticică din programul unioniştilor basarabeni, nord-bucovineni, herţeni şi a românilor de pretutindeni. 

Personal, în pofida restricţiilor şi a „indicaţiilor preţioase” ale Centrului, am condus delegaţii guvernamentale în Federaţia Rusă, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia, România. 

În paralel, am promovat şi propriul proiect de schimbare, realizând parţial unele obiective „formulate mental” la momentul investirii în funcţie. 

Astăzi, după trei decenii, zic: să fi intuit că peste un an Revoluţia naţiunilor va spulbera Imperiul ideocratic, renunţăm din start la funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al RSSM. Dar aşa, măcinat de dubii, am acceptat un post, în esenţă fictiv. 

Cu toate acestea, în dramatica perioadă a descompunerii Uniunii Sovietice (1990-1991), guvernul a elaborat un amplu program de reforme politice, economice, sociale. 

Într-un studiu bine documentat despre reuşitele şi neîmplinirile cabinetului Druc, în ajunul colapsului imperiului sovietic, Ruslan Şevcenko, (doctor în istorie, politolog, conferenţiar, şeful Catedrei de ştiinţe socio-umane la Universitatea de Studii Europene din R. Moldova) menţionează: „Adversarii îl învinuiau pe Druc de dezlănţuirea conflictelor transnistrean şi găgăuz, de eliminarea din aparatul de stat a unui număr mare de cadre calificate, de extremism şi intoleranţă. Adepţii acestuia subliniau faptul că el chemase la reorientarea Moldovei spre Occident şi a făcut primii paşi, fie încă timizi, în direcţia dată, că a întreprins acţiuni pentru democratizarea vieţii politice şi a iniţiat restructurarea fermă a economiei ţârii noastre în manieră occidentală. Însă nimeni, până astăzi, nu şi-a pus sarcina să studieze arhivele guvernului, parlamentului (măcar ceea ce a mai rămas din ele), a preşedinţiei, pentru a-şi face o imagine clară despre perioada respectivă. Noi credem că a sosit timpul să apreciem activitatea lui Druc şi a cabinetului acestuia, având la bază nu opinia personală a cuiva, ci sarcinile concrete pe care şi le asumase guvernul său şi faptul cum a reuşit să le realizeze în practică. Aceste sarcini au fost expuse şi în multiplele discursuri ale lui Druc şi ale unor dintre miniştrii săi”. 

Epilog 

Cele trăite nu-mi permit să mă îmbăt cu apă rece. Mai ales când e vorba de partide politice. 

În iulie 2021, pe Internet, am urmărit senin desfăşurarea alegerilor pentru legislativul de la Chişinău. În final, am avut senzaţia de ceva deja-vu. 

Într-o euforie contaminantă, iertată să-mi fie „blasfemia”: deocamdată, PAS-ul din Republica Moldova anului 2021 îmi pare o replică întârziată a PNŢCD-ului din România anilor 1990. 

În plus, PAS reanimează în forţă sloganul agrarienilor antiunionişti, privind transformarea celor şase judeţe basarabene într-o „nouă Elveţie”. 

Iar preşedinta Maia Sandu, în percepţia mea, reprezintă un fel de „simbioză politică Lucinschi-Constantinescu”. Să nu dea Domnul să aibă cu toţii aceeaşi soartă. 

Nu sunt un Gică Contra. Nu am fost niciodată ranchiunos. Şi nu am atacat pe nimeni la comanda cuiva precum au procedat cu mine Valeriu Reniţă, Lilian Cibotaru şi Lucian Apostu. 

Pur şi simplu sunt un sceptic din fire şi, în cazul dat, nu doresc ca istoria să se repete. 

Amintiţi-vă: după guvernarea dezastruoasă a PDAM (1994-1997) preşedinte al Republicii Moldova a fost ales Petru Lucinschi - „împăciuitorul, agreat în est şi în vest”. 

Tare m-am bucurat când Lucinschi l-a numit prim ministru pe Ion Sturza; când amândoi l-au promovat în funcţii de conducere pe tânărul Vlad Filat, absolvent al Universităţii din Iaşi; la Bucureşti, învingea Emil Constantinescu şi PNŢCD. 

În seara când se numărau voturile m-au telefonat de la Chişinău mama şi sora ei, o fostă deportată în Siberia: „Marcel, te felicităm, au învins ai noştri! Mare bucurie! Privim acum cu nana la televizor!”. 

De la Paris, venerabilul Nicolaie Lupan, militant unionist basarabean, mi-a împărtăşit prin telefon bucuria exilului românesc: „Am scăpat de neo comunişti!”. Cu ce ne-am ales ulterior? Cu un tandem suspect Constantinescu-Lucinschi. 

Şi cu o mare surpriză: decorarea cu Ordinul naţional „Steaua României” a preşedintelui Lucinschi, fost ideolog comunist, promotor consecvent al antiromânismului. 

După care a urmat „sacrificiul istoric” al preşedintelui României (vezi Tiberiu Tudor. Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina. Bucureşti, 2014). 

Astăzi, la Chişinău, EI se consolează: „Atunci, în august 1991, au învins stataliştii şi moldovenismul! Acum, în 2021, nici un partid unionist nu a intrat în parlament!”. 

NOI, însă, suntem ferm convinşi că viitorul nu le aparţine. Într-un studiu aparte, voi explica de ce unioniştii au fost şi vor fi adevăraţii învingători. Cred, de asemenea, că ar fi de mare folos evocările unor personalităţi basarabene. Mă gândesc la domnii Nicolae Matcaş, Loghin Alexeev-Martin, Ion Hadârcă, Alecu Reniţă, Constantin Oboroc, Vasile Nedelciuc, Anatol Ţăranu, Alexandru Arseni, Nicolai Andronic, Andrei Ţurcanu, Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Iurie Roşca, Ilie Ilaşcu, Ilie Bratu, Valeriu Săhărneanu, George Mârzencu, Vlad Cubreacov. Şi la toţi reprezentanţii elitelor naţionale, din toate sferele de activitate umană, care au trăit pe viu perioada prăbuşirii imperiului sovietic. 

Aş lectura cu mare interes evaluarea lor a ceea ce s-a întâmplat la votarea Declaraţiei de independenţă şi după acel eveniment controversat. 

Treptat, noile generaţii îşi vor da seama, sper, de unde am pornit acum trei decenii şi vor aprecia corect unde am ajuns. 

La 30 de ani de la declarata independenţă a unei foste colonii a fostului imperiu sovietic, mă bucură un fapt incontestabil: idealul vieţii mele rămâne viu. 

Chiar dacă unele personaje, cu câte „doi plămâni diferiţi” ar trăda mereu cauza Reîntregirii Patriei. 

Chiar dacă nici o formaţiune politică declarată unionistă nu a trecut pragul electoral... 

Tânăra generaţie, noua elită politică de la Chişinău şi Cernăuţi va asigura Continuitatea. 

O Continuitate creatoare, activă şi pro-activă. 

Unionismul românilor este mai întâi de toate, un cod comportamental codificat în creier şi un sistem de cugetare şi meditaţie. 

Unionismul presupune o practică a vieţii de zi cu zi. Dar şi un ansamblu de evocări ale Trecutului, memoria generaţiilor de luptători pentru supravieţuire; un mit ancestral, o enigmă istorică şi lingvistică.

Iar în prezent, la începutul mileniului III, Unionismul semnifică dreptul românilor de a fi în spaţiul nostru hărăzit de Dumnezeu: în Carpaţi, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Getică. 

Revin mereu la îndemnul lansat în 1991- 1992: „Nu vorbiţi despre Unire, uniţi-vă! Nu vorbiţi despre iubire, iubiţi-vă!” 

Mircea Druc, 

un cetăţean român, 

fost cetăţean sovietic. 

Bucureşti, iulie 2021