Istorie

articolul anterior articolul urmator

Mitul mareşalului Antonescu, salvatorul Europei de Est

100
16 Oct 2020 18:44:37
Mihai Dumitru

În epoca digitală a ştirilor false, lansate în mediul online cu intenţia de a dezinforma, este cel puţin la fel de grav fenomenul falsificării propriei istorii naţionale. În fapt, aceiaşi oameni care vehiculează teorii istorice fanteziste sunt cei mai predispuşi să creadă ştiri manipulate maliţios.

Precedentul articol, intitulat De ce Ion Antonescu nu este erou naţional, prilejuit de împlinirea a 80 de ani de la începutul dictaturii militare în România perioadei 1940-1944, a stârnit o dezbatere partizană în jurul acestui personaj istoric. Am remarcat cu acest prilej că puţini cititori sunt detaşaţi ori se declară indiferenţi vizavi de mareşalul Antonescu şi că cei mai mulţi se plasează pro sau contra fostului conducător al României în al Doilea Război Mondial.

Indiferent dacă sunteţi ori nu de acord cu concluziile pe care le extrag din datele verificabile pe care le prezint, pentru mine este îmbucurător că personaje şi fapte petrecute în urmă cu 80 de ani suscită o vie pasiune astăzi. Articolul mai sus menţionat a fost cel mai citit material de pe Adevărul.ro în luna septembrie, cu peste 85.000 de vizualizări pe un site generalist de ştiri politice, sport şi mondenităţi. Ceea ce înseamnă că istoria naţională interesează un public românesc destul de numeros, educat şi cu preocupări înalte. Provoc cititorul să-şi lărgească orizontul cunoaşterii şi să caute singur informaţii din cât mai multe surse, pentru a trage propriile concluzii.

După publicarea articolului despre mareşalul Antonescu, un prieten intelectual cu care împărăşesc ideea că România şi Republica Moldova ar trebui să se unească politic şi administrativ, m-a tras de mânecă reamintindu-mi o teorie care dă o altă interpretare momentului istoric de la 23 august 1944.

Teoria susţine că Regele Mihai ar fi comis un act de înaltă trădare naţională acceptând necondiţionat armistiţiul cu URSS, deoarece mareşalul Ion Antonescu era în negocieri avansate înainte de 23 august 1944 cu Marea Britanie şi SUA să continue războiul pe teritoriul României cu scopul de a încetini ofensiva sovieticilor, pentru ca aceştia să nu ajungă primii la Berlin.

Marele merit al acestei teorii este originalitatea. De asemenea, faptul că proiectează într-o lumină favorabilă Armata Română, prin ideea că ar fi avut forţa să prevină ocuparea de către URSS a întregii Europe răsăritene şi impunerea unor regimuri comuniste în spatele Cortinei de Fier. În plus, înalţă profilul moral al lui Ion Antonescu, pe care teoria mai sus enunţată îl creditează cu intenţia de a salva viitorul acestei ţări şi al celor din jurul nostru.

De prisos a menţiona că teoria citată nu se bazează pe niciun document istoric, de tipul corespondenţei diplomatice, a notelor şi însemnărilor păstrate în arhive sau măcar pe vreo mărturie obiectivă a celor implicaţi în evenimentele din vara anului 1944. Ne aflăm, aşadar, pe tărâmul alunecos al speculaţiilor pseudo-ştiinţifice şi al istoriei alternative în care prejudecăţile şi opiniile personale se confundă cu faptele. Să vedem însă dacă teoria are măcar logică sau dacă este plauzibilă în contextul său istoric, în condiţiile în care dovezile fizice în sprijinul ei lipsesc cu desăvârşire.

Teoria are ca temei ipoteza conform căreia forţele armate occidentale, în speţă americanii, se aflau în ajunul datei de 23 august 1944 într-o cursă de viteză cu aliaţii lor ruşi, către capitala inamică – Berlin. Totodată, teoria sugerează că interesele militare americane şi cele ruseşti erau deja divergente la acea dată şi că România lui Antonescu juca rolul de arbitru în acest Război Rece avant la lettre.

Cumva este de înţeles cum şi-a făcut apariţia această teorie, având în vedere că momentul 23 august 1944 a fost probabil cel mai falsificat din ultimul secol de istorie românească. În perioada comunistă, ilegaliştii PCR au fost inseraţi în mod grosolan în istorie pe post de actori de prim rang în decizia luată de Regele Mihai. În realitate, demiterea din funcţie a prim-ministrului Ion Antonescu şi trecerea României de partea Aliaţilor a fost cerută Regelui de liderii politici ţărănişti şi liberali, precum şi de unii generali ai armatei.

RĂZBOIUL A FOST CÂŞTIGAT ÎN SPATELE LINIEI FRONTULUI

 Al Doilea Război Mondial a marcat destinul naţiunilor europene în a doua jumătate a secolului XX, prin aceea că cele două blocuri ale coaliţiei anti-naziste şi-au impus propriul sistem politico-economic în ţările pe care le-au eliberat. Anglo-americanii au impus sistemul democratic capitalist în jumătatea de vest a continentului, în timp ce sovieticii au impus comunismul în partea de est. Chiar dacă împărţirea Germaniei şi a Europei de Est fusese în linii mari decisă între Roosevelt, Churchill şi Stalin cu prilejul Conferinţei de la Teheran (noiembrie-decembrie 1943), implementarea efectivă a schimbărilor politice s-a efectuat în anii postbelici şi în alţi termeni decât cei conveniţi între cei trei granzi.

La data trecerii României de partea Aliaţilor, trupele anglo-americane debarcaseră în Normandia abia de două luni şi jumătate, încă nu eliberaseră nici Parisul, care a capitulat aproape fără luptă chiar în ziua de 23 august 1944. Dar avea să rămână administrat de germani pentru încă două zile, înainte să fie ocupat de Aliaţi pe 25 august, când a sosit generalul de Gaulle cu armata sa franceză de eliberare, sprijinită de o divizie blindată americană. Iar Parisul a fost floare la ureche pentru aliaţii occidentali, deoarece nemţii nu intenţionau să apere oraşul de pe Sena, în care nu instalaseră dispozitive defensive majore. Garnizoana germană din Paris a opus o rezistenţă modestă şi s-a predat, nesocotind ordinul lui Hitler de a lupta până la ultimul om şi de a distruge metropola franceză.

Mare parte a teritoriului Franţei încă se afla sub ocupaţia germanilor la sfârşitul verii anului 1944, aşadar nici vorbă în acel moment de o competiţie între americani şi ruşi pentru a ajunge primii la Berlin. Terenul era câştigat cu dificultate, iar greul pentru ofensiva aliaţilor occidentali avea să înceapă în zonele în care nemţii instalaseră poziţii defensive a căror valoare era sporită de relief.

Luni întregi s-au pierdut în luptele din munţii Ardeni din Belgia sau în estuarul râului Scheidt din Olanda. Acesta din urmă fusese fortificat de nazişti pentru a bloca accesul aliaţilor dinspre Marea Nordului către portul fluvial Anvers, de o importanţă esenţială pentru aliaţi. În Anvers se puteau trimite provizii mult mai uşor pe calea apei decât pe infrastructura terestră, iar instalaţiile portuare industriale permiteau descărcarea unui mare volum de resurse, adânc în interiorul continentului european.

Cei care privesc al Doilea Război Mondial doar prin prisma acţiunii de pe front omit faptul că acest război s-a câştigat în special prin deciziile strategice din spatele liniilor, respectiv pe planul logistic al desfăşurării resurselor. Un parteneriat de care nu multă lume ştie a fost cel prin care Statele Unite au furnizat URSS un volum gigantic de echipament militar, industrial, alimente şi chiar petrol, pentru a sprijini Frontul de Est. Ajutorul american era expediat pe mai multe rute maritime, cea mai importantă fiind aşa-numitul Coridor Persan care traversa teritoriul Iranului. Bunuri în valoare estimată astăzi la peste 100 de miliarde de dolari au fost practic făcute cadou Uniunii Sovietice, între 1942 şi 1945. Inclusiv prin România după 23 august 1944, sovieticii îşi transportau trupele şi tractau piesele mobile de artilerie cu camioane americane Studebaker, iar statul major al Armatei Roşii era dotat cu autovehicule de teren numite de soldaţi „jeep” (numele lor oficial era GP), produse în uzinele Ford din Detroit.

Americanii au avansat foarte prudent şi planificat către teritoriul german, dând răgaz propriilor linii de aprovizionare să ţină pasul cu înaintarea trupelor. Dinspre conducerea politică a SUA, respectiv preşedintele F.D. Roosevelt şi apoi Harry Truman, generalii americani aveau ordinul de a evita pe cât posibil pierderi excesive de vieţi omeneşti din rândul propriilor trupe. Ca politician de stânga, Roosevelt privea marxismul cu destulă îngăduinţă, iar ca internaţionalist considera că toate ideologiile politice au locul lor sub soare. Nu era admirator al modelului economic sovietic, dar nici nu vedea în Moscova o ameninţare la adresa SUA şi a fost îndeajuns de naiv încât să ia de bun angajamentul lui Stalin că va respecta suveranitatea ţărilor est-europene pe care Armata Roşie le „elibera”. Din păcate, FDR s-a stins din viaţă în ultimele săptămâni ale războiului, înainte să conştientizeze eroarea de a-l considera pe paranoicul lider de la Kremlin un politician cu care poate negocia raţional.

Publicul de peste Ocean fusese de la bun început reticent vizavi de a-şi trimite tinerii să lupte împotriva Germaniei, în condiţiile în care doar japonezii atacaseră teritoriul american. În orice democraţie, susţinerea populară a efortului de război este foarte importantă pentru liderii aleşi prin votul cetăţenilor. Motiv pentru care, după „Ziua Z” (debarcarea pe plajele normande), conducerea politică a Statelor Unite a impus comandamentului militar să aibă grijă de vieţile soldaţilor americani şi să pună atent în balanţă costurile şi beneficiile deciziilor de pe câmpul de luptă. Lucru care nu reprezenta în vreun fel o oprelişte pentru generalii sovietici, îndemnaţi de Stalin să avanseze cât mai rapid în terenul inamic şi cu oricâte sacrificii umane. Dictatorii cei mai sângeroşi nu au avut niciodată nevoie de popularitate în rândul celor pe care îi conduc.

Unii adepţi ai pseudo-istoriei exagerează importanţa liniei defensive Focşani-Nămoloasa-Brăila, care fusese întărită pe parcursul anului 1944. Acolo s-ar fi dat bătălia Armatei Române cu sovieticii dacă Regele Mihai şi liderii partidelor democratice nu l-ar fi înlăturat pe Antonescu pentru a încheia un armistiţiu. Reţeaua de cazemate înzestrate cu artilerie uşoară şi cuiburi de mitralieră fusese gândită la finele secolului al XIX-lea, iar din punct de vedere militar era uzată moral, cu toate că nu văzuse niciun război. O vorbă între militari spune despre construcţiile defensive că sunt proiectate pentru scenarii valabile cu un război înainte. În războiul mecanizat care se practica în anii 1940, iar sovieticii aveau la dispoziţie cele mai performante vehicule americane, era suficient ca invadatorul să atace punctul cel mai slab şi să deschidă o breşă de numai câţiva kilometri pentru a pătrunde în Câmpia Română, iar de acolo ar fi avut cale liberă către Bucureşti.

CURSA CĂTRE BERLIN S-A DISPUTAT ÎNTRE JUKOV ŞI KONEV

Un argument suplimentar pentru care teoria nu stă în picioare este că drumul cel mai scurt şi rapid între Moscova şi Berlin, pentru o armată numeroasă aflată în ofensivă, nu trece pe sub Carpaţi. Trece prin câmpia nord-europeană, pe un teren plat întins în linie dreaptă de la est la vest pe mii de kilometri între Bielorusia şi Olanda, lipsit de obstacole naturale, cu excepţia unor râuri. Geografia nu minte niciodată.

Ceea ce istoricii au numit ulterior „Cursa către Berlin” a existat cu adevărat la începutul anului 1945, însă nu a fost între americani şi sovietici. La ordinul expres al dictatorului sovietic Iosif Stalin, doi mareşali ai Armatei Roşii – Gheorghi Jukov şi Ivan Konev – au grăbit ritmul ofensivei în fruntea armatelor pe care le conduceau, întrecându-se între ei în direcţia capitalei germane. Câştigătorul cursei a fost Jukov, ale cărui trupe au ajuns la suburbiile din nordul şi estul Berlinului pe 16 aprilie 1945, urmat la o săptămână de Konev. În scop propagandistic, ar fi vrut să înalţe pe Reichstag drapelul roşu cu seceră şi ciocan în ziua de 1 Mai, cea mai importantă sărbătoare în URSS. Le-a reuşit a doua zi, când garnizoana oraşului s-a predat sovieticilor, deşi ultimii fanatici nazişti au continuat să lupte încă aproape o săptămână.

Însă armatele aflate sub comanda lui Jukov, respectiv Konev nu au luat parte la Operaţiunea Iaşi-Chişinău iniţiată de sovietici în 20 august 1944 şi nu se aflau pe teritoriul României la acea dată. Atât Jukov, cât şi Konev îşi repliau trupele şi resursele în zona râului Vistula (Polonia), la capătul Operaţiunii Bagration, încheiată pe 19 august cu o victorie decisivă a sovieticilor şi reocuparea unui teritoriu de circa jumătate de milion de kilometri pătraţi. Aşadar, o rezistenţă a Armatei Române în faţa sovieticilor pe linia defensivă Focşani-Nămoloasa-Brăila nu ar fi influenţat cu nimic graficul cursei către Berlin.

De ce americanii nu s-au împlicat în Cursa către Berlin? Abia după ieşirea României din Axă, care a privat maşinăria de război nazistă de petrolul extras din Prahova, cei mai optimişti dintre liderii militari occidentali au considerat că este posibilă o şarjă rapidă până în inima Germaniei. Feldmareşalul britanic Bernard Montgomery a conceput şi condus ambiţioasa operaţiune ofensivă aeropurtată Market Garden, susţinută de Churchill şi Roosevelt, dar care a eşuat lamentabil pe câmpul de luptă, între 17 şi 25 septembrie 1944. După acest fiasco, planul îndrăzneţ al forţelor anglo-americane de a ocupa fulgerător Berlinul pentru a pune capăt războiului înainte de Crăciunul acelui an a fost înlocuit cu o abordare mai sigură şi aşezată.

Cu toate că, mai ales din martie 1945, Armata SUA avansa rapid în teritoriul german, generalul Eisenhower, comandantul operaţiunilor militare americane în Europa, a jucat cartea prudenţei. Pe de-o parte, avea ordinul politic de a evita pierderile umane din rândul soldaţilor săi, pe de altă parte, nu avea sens din raţiuni militare să atace Berlinul dinspre vest, unde trupele lui Eisenhower ar fi riscat să nimerească sub barajul de artilerie al sovieticilor, deoarece nu exista coordonare la sol între aceştia şi aliaţii occidentali. Aviaţia britanică l-a sprijinit pe Jukov prin bombardarea obiectivelor militare din capitala germană, pentru a facilita pătrunderea ruşilor. Decizia militară de a lăsa Berlinul şi estul Europei în mâna sovieticilor a avut apoi consecinţe politice directe timp de jumătate de secol, iar pe cele indirecte le trăim şi astăzi.

ÎN LOC DE CONCLUZIE...

Un alt argument împotriva teoriei că Antonescu negocia cu americanii să le pună beţe-n roate sovieticilor în august 1944 este că SUA aveau nevoie de sprijinul URSS şi după acea dată, pentru războiul din Pacific. Încă de la Conferinţa de la Teheran din 1943, Stalin îşi luase obligaţia de a declara război Japoniei la cel mult trei luni după victoria aliată asupra Germaniei, fiindu-i promise în schimb teritorii strategice din Extremul Orient pe care le-a şi anexat ulterior. Cu cât războiul din Europa se încheia mai curând, cu atât americanii îşi puteau reorienta mai rapid forţele şi resursele către inamicul lor numărul 1, care în acel moment era Imperiul Japonez.

În virtutea tuturor probelor demonstrabile ştiinţific expuse în paragrafele de mai sus, se impune o constatare de bun simţ. Teoria conform căreia, în august 1944, americanii negociau cu inamicul (România) pentru a produce pierderi şi a încetini avansul unui aliat (URSS) este o totală fabulaţie. Pe fondul ignoranţei şi confuziei în cronologia evenimentelor istorice, logica şi raţiunea sunt puse între paranteze din dorinţa de a promova cu orice preţ o poveste cavalerească despre onoarea militară a mareşalului Antonescu şi gloria sa de scurtă durată în războiul care a ciuntit România Mare.

Personal, nu consider deloc o dovadă de patriotism să-ţi falsifici istoria naţională susţinând teorii absurde cu scopul de a spăla imaginea şi păcatele unui fost lider al ţării tale. Aviz tuturor adepţilor lui Antonescu şi/sau Ceauşescu, când ai nevoie să crezi născociri şi mistificări ca să ai o părere bună despre anumiţi conducători ai naţiunii române, este adesea semn că tot pe minciuni îţi întemeiezi şi părerea pozitivă despre sine. Adevărul poate să doară, dar te izbăveşte.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

100 Comentarii

Sandu Blegia Tabacaru
16.10.2020, 19:07:31

. . TRADÁRE, tradari, s. f. Actiunea de a trada si rezultatul ei; lipsa de credinta, infidelitate. A însela în mod voit si perfid încrederea cuiva, savârsind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dusmanul etc. . .

-11 (13 voturi)
Beta Alfa
16.10.2020, 19:11:32

Este pentru prima oara cand aud de aceasta "teorie", despre care nu se zice nimic in niciun document sau marturie ale epocii. Ce este degradant este ca autorul foloseste aceasta pseudo-teorie venita de nicaieri pentru a racai din nou in mormantul virtual al Antonescu ( cel real nefiind cunoscut ). Nici nu stiti ce jalnic sunteti...

+10 (18 voturi)
Iulian Arion
16.10.2020, 19:23:05

A fost ars dupa deces, iar cenusa aruncata pentru a nu fi venerat.

+12 (14 voturi)
Vanatorul/d.c.
16.10.2020, 19:13:02

"Criminal de razboi"...Nu trebuie sa ne surprinda faptul ca George Calinescu l-a numit asa pe marele patriot maresal Antonescu. George Calinescu scria asta in iunie 1946 si deja tara si oamenii intrasera in "trendul"..sovietiizarii. Pe de alta parte, portretul realizat de Calinescu ne prezinta un Caracter. Unul Mare, care are demnitate si constiinta datoriei implinite fata de tara, fata de aliati, fata de imberbul, ratacitul si tradatorul rege, fata de obligatia lui de ostas roman de a reintregi neamul si tara, fata de juramântul depus ca militar. Sigur ca-mi vor sari in cap si monarhistii si filosemitii si babuinizatii celor doua mafii nationale, pesedista si liberal0iohannist-bolșevic-neosecuristica..! Primilor le voi spune ca spre deosebire de ex-rege, Antonescu nu si-a negociat cu rusii o viata tihnita si lipsita de griji, nu a semnat condamnarea la moarte a niciunui patriot roman de frunte, nu a lasat in mana armatei rosii 160 000 de ostasi romani semnand vreun armistitiu inimaginabil de obedient (o treime din nr. soldatilor murind de epuizare si in chinurile foamei), nu si-a tradat aliatii si mai ales, mai ales, nu a abdicat de la juramantul depus fata de tara si nici de la demnitatea functiei de maresal. Filosemitilor si celor care reclama uciderea unui mare numar de evrei romani, le voi cere sa-mi aduca la cunostita un singur document (daca exista) din care sa rezulte ca maresalul a ordonat in mod direct si sub semnatura, progromurile (care fara indoiala, au existat). Chiar si portretul lui realizat de Calinescu, ne prezinta un om, un caracter constient de misiunea istorica si valoarea lui, care nu s-ar fi coborat nicicum la nivelul unui ucigas de civili. Personal consider ca Antonescu a fost un bun roman, un patriot adevarat , un militar care a dat dovada de demnitate si tarie de caracter pana in ultima clipa a vietii lui, viata curmata cu voia si semnatura inconstienta si complice la dezastrul urmatorilor 50 de ani, a unui rege las si tradator, un rege care a facut jocurile politice ale bolsevicilor si ale urmasilor acestia (fiind chiar premiat de pesedisti in semn de recunostinta pentru complicitatea si duplicitatea lui) toata viata lui de monarh las si submediocru la toate capitolele, care nu s-a ridicat nici macar o clipa la inaltimea pe care i-a cerut-o misiunea..istorica..!

+5 (21 voturi)
Mircea Nistor
16.10.2020, 19:19:25

Bun.Antonescu n-a reușit să își salveze țara. Bine c-a "reușit " regele Mihai, tăindu-și singur craca de sub picioare și pierzându-și tronul și moștenirea României Mari, de la ilustrul său bunic.Lui i s-a permis să plece din țară, ce dovadă mai bună că rușii i-au răsplătit serviciile,dar,Doamne, cum au murit alde Arnăuțoiu de fraieri prin munți și păduri, fideli jurământului dat unui rege care, naiv și manipulat de alții, și - a băgat moartea în casă pe ușa din spate...Dumneata acuzi pe alții că "spala" memoria lui Antonescu. Dar dumneata ai alți morți de "albit"...

+6 (14 voturi)

Vezi toate comentariile (100)

Modifică Setările