Nazismul este mai viu decât ne-am închipui
0Neonazismul nu există, este vorba de fapt despre o linie organizatorică neîntreruptă care ne poartă înapoi în anii `20, când încep să se închege mişcările de extremă dreaptă. De atunci, activismul din următoarele decade urmează nişte modele ciclice.
În Suedia vom găsi în presă numeroase ştiri şi articole care vorbesc despre „neonazism”. Unele voci atrag atenţia că astfel de grupuri sunt prezente până şi aici, cerând precauţie, în vreme ce alte voci consideră că lucrurile nu sunt atât de grave, că activismul, violenţa şi confruntările sunt departe de a atinge nivelul din anii `90. Intrebarea este însă dacă acestea au vreo şansă să se dezvolte în acest sens, dacă şi cum trebuie reacţionat.
Sunt discuţii pe această temă încă de la începutul anilor `80, mediul public confruntându-se periodic cu o realitate percepută adesea fragmentat. Asta pentru că neonazismul nu este ceva apărut recent, ci o manifestare socio-politică neîntreruptă din 1924, atunci când s-a înfiintat organizaţia fascistă de luptă a Suediei. Valurile de activism, violenţe şi conflicte care câştigă acum în intensitate urmează de fapt nişte mostre de ciclicitate – care uneori pot lăsa impresia că grupările şi activităţile lor au dispărut de pe scenă. De fapt nu au dispărut deloc, doar şi-au schimbat formula, tactica, s-au mai retras din văzul lumii pentru ca apoi să reapară încet dar sigur în subconştientul public.
Naţional-socialismul suedez, fascismul şi militantismul autorproclamatei „puteri a albilor” cuprind o istorie încâlcită în care vom găsi nenumărate partide, organizaţii, asociaţii şi mici grupări militante. Mişcarea nu a fost niciodată una unitară, lucru pentru care suedezii ar trebui să fie cei mai recunoscători: luptele interne din cadrul acestui activism au fracturat mişcarea şi i-au consumat cea mai mare parte din potenţial şi impact.
Perioada interbelică s-a caracterizat prin ascensiunea partidelor tradiţionale, nutrind vise mari de sporire a influenţei în parlament – o viziune care a fost în mare parte abandonată în perioada postbelică, atunci când fostele partide s-au transformat în organizaţii şi asociaţii cu multă încărcătură ideologică. De exemplu, mişcarea fascistă modernă suedeză (Nysvenska Fascistika Rörelse) a suferit o astfel de evoluţie. O excepţie de la regulă o reprezintă clasicul Partid National Socialist Nordic (Nationalsocialistiska Nordiska Rikspartiet), înfiintat in 1956, care funcţionează în forma de partid tradiţional. Partidul este de fapt veriga de legătură între mişcările din perioada interbelică şi cele contemporane, „puterea lumii albe” (vit maktvärld).
În perioada postbelică se poate remarca o tentativă de contopire a naţionalsocialismului european cu ideologia americană a supremaţiei albilor. Naţionalismul a fost uşor atenuat de alte noţiuni precum comunitatea rasei supreme, lupta internaţională a acesteia si o viziune fatalistă despre istorie, care ar reprezenta un război total finalizat cu apocalipsa şi sosirea epocii de aur. Vorbim în esenţă despre mişcări milenariste în cadrul cărora lupta este un mod de viaţă.
Se încarcă comentariile...
