Istorie

articolul anterior articolul urmator

Nero sau nebunia teatrului de mare om politic

5
31 Aug 2015 12:31:36
Ion Cristoiu

Despre interpretarea de geniu a lui Nero de către Peter Ustinov, din vechea şi mereu tânăra peliculă Quo Vadis, din 1951, n-am nici o îndoială că s-a mai scris.

Nu un articol, nu două, ci zeci, sute. Numărându-mă printre cei care n-au văzut filmul la vremea lor, în tinereţe, ci acum când şi ei şi filmul au îmbătrânit, îmi permit să notez lucruri spuse deja, ba poate chiar clişee, despre Nero al lui Ustinov, cu jubilaţia unuia care se iluzionează că e primul.

Măreţia lui Peter Ustinov stă în îndrăzneala de a nu simplifica tezist un rol într-un film măcelărit de satârul propagandei creştine. Juri că pelicula a fost realizată pentru a fi proiectată doar în biserici, şi nu în biserici peste tot, ci doar altare, şi atunci doar în prezenţa Patriarhului de la Constantinopol sau a Papei de la Roma.

Toate personajele legate într-un fel sau altul de creştinism sunt stoarse de viaţă  prin idealizare otova. Normal ar fi fost ca şi personajele din cealaltă tabără – a lui Nero – să fie simplificate toate prin caricaturizare. Nevasta lui Nero, comandantul Gărzii Pretoriene se bucură din plin de binecuvântarea schematizării. Mai că nu se cocoşează sub povara desfigurărilor.

Nero e însă altfel. Nero e aici un personaj shakespearean. Graţie geniului lui Peter Ustinov, Nero nu poate fi prins într-o formulă, epuizat printr-o notă, schiţat prin cîteva linii.

Chiar se crede el artist? Aşa s-ar părea la o primă vedere. Când vine vorba de a face faţă furiei de care e cuprinsă mulţimea aţâţată de Incendierea Romei, Nero nu mai e artist.

Dacă ar fi, n-ar arunca responsabilitatea pe creştini şi şi-ar asuma pînă la capăt fapta Incendierii, crezută de el ca fiind de artist. Ca să şi-o asume, îl îndeamnă Petronius, până-n acel moment criticul artistului Nero, un fel de Maiorescu al lui Eminescu.

Nero nu cade în capcană. De unde putem trage concluzia că secvenţele cu el cântând sau recitând şi, mai apoi, aşteptând emoţionat verdictul celor din jur sunt pur şi simplu spectacole de teatru.

Spectacole pe care le poate juca doar un mare om politic. Desemnat deseori drept actor, actor politic, autenticul om politic joacă teatru respectînd condiţia actorului de profesie: credinţa  în rolul interpretat.

Când Nero aşteaptă emoţionat verdictul ca interpret sau ca poet, el nu joacă teatru. Sau, mă rog,  n-are conştiinţa că joacă teatru. El chiar se crede un Artist.

Comediile lui Nero sint, până la urmă, bufonerii dinadins făcute pentru a nu-şi trăda inteligenţa vicleană, rapace, în faţa celorlalţi.

Un Împărat cu obsesii de a fi artist nemuritor trece un pic nebun. Şi ca orice nebun, trece mai puţin sau deloc periculos. E limpede.

Nero a lui Peter Ustinov ne convinge de posibilitatea ca hachiţele de artist să fie marca sub care se ascunde raţiunea cinică, rece, a Împăratului.

Din nenorocire pentru Nero, imaginea transmisă vremurilor de azi la vremea sa e cea de nebun.

Şi ca orice imagine din Istorie, nimeni şi nimic, nici măcar o interpretare genială precum cea a lui Peter Ustinov, nu va reuşi s-o  răstoarne această imagine.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Utilizator Adevărul
1.09.2015, 05:22:58

Comentariu considerat abuziv.

Mihaita Sandu
1.09.2015, 10:05:10

Maestre, sunteti un cercetator prea neobosit. Daca aveam energia dumneavoastra reinventam istoria. Sau infiintam o livada pe undeva. Baremi produceam ceva.

+1 (1 vot)
Alexandru Ona
1.09.2015, 14:21:57

Îmi pare rău, maestre, dar, cu tot respectul pentru Dvs., trebuie să Vă contrazic. Ajuns în vârful piramidei puterii prin urzelile şi uneltirile mamei sale, Agrippina cea Tânără, cea care a călcat efectiv pe un munte de cadavre pentru a-şi vedea visul împlinit, junele şi nesăbuitul Nero nu avea nevoie să facă pe bufonul, cică,, pentru a nu-şi trăda inteligenţa vicleană şi rapace,...pentru a trece un pic nebun ...mai puţin sau deloc periculos". Această stratagemă a folosit-o cu succes tatăl său adoptiv, Claudiu, înainte de a deveni împărat, pentru a supravieţui în viesparul(şerpăria, dacă vreţi),, familiei" Iulia, cu toate urzelile şi uneltirile ce se făceau, pe atunci, în lupta pentru putere. Cu alte cuvinte, tatăl său adoptiv a fost acela care s-a prefăcut a fi nătâng şi slab de minte, pentru a trece drept ,,deloc periculos" pentru ceilalţi membri ai ,,familiei" domnitoare, dar mai ales pentru soţia lui Augustus, ,,şerpoaica" Livia, pentru despoticul Tiberius şi pentru dementul scelerat, Caius Caligula. Sincer, m-aş simţi deosebit de onorat şi privilegiat dacă aţi binevoi să răspundeţi unui cetăţean ucrainean, fost homo sovieticus, crescut , educat şi şcolit ,,la ruşi", astfel încât să avem un schimb de păreri pe marginea a ceea ce aţi scris în articol.

+4 (4 voturi)
Stanila Ion
2.09.2015, 00:15:04

S-ar putea ca "dracul sa nu fi fost asa de negru" pentru ca, dupa cum am aflat, s-au pastrat mai ales scrierile celor care i-au fost adversari, daca nu chiar dusmani.

+1 (1 vot)
Alexandru Ona
2.09.2015, 04:05:39

Primiţi un vot din partea mea, stimate domn, pentru că, pe undeva şi într-n fel anume, aveţi dreptate.De altfel, până şi unii dintre autorii antici, precum Iosephus Flavius, Tacitus, Dio Chrisostomos etc. au remarcat că autorii contemporani lui Nero l-au ridicat în slăvi de o manieră exagerat de dezgustătoare (ca pe Ceauşeşti, nu-i aşa?)cât timp a trăit şi a domnit, pentru ca apoi, după moarte, să-l scuipe şi să-l facă cu ou şi cu oţet, transmiţând posterităţii o imagina îngroşat negativă asupra lui, chiar dacă operele lor nu s-au păstrat până-n zilele noastre. Din ceea ce s-a păstrat până-n zilele noastre, atitudinea exagerat negativă o găsim îm ,,tabloidul"lui Suetoniu şi la Plinius cel Tânăr, care îl considera pe Nero, nici mai mult, nici mai puţin decât ,, duşmanul omenirii", pe când atitudinea lui Tacitus, Iosephus Flavius, Dio Chrisostomos este mai degrabă rezervată şi cât de cât obiectivă, opera lui Dio Cassius fiind denaturată şi alterată iremediabil de transcrierile lui Xiphilinos, în plin creştinism, în secolul XI. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm primii şapte-- opt ani de ,,domnie umanistă şi populistă" a lui Nero, din 54 până-n 62( dacă nu mă înşel), când acesta s-a aflat sub influenţa absolut benefică a educatorilor săi, filosoful Seneca şi a galul Sextus Afranius Burrus, aceştea fiind, de fapt autorii unor iniţiative legislative unice de felul lor în antichitatea sclavagistă romană, mai ales în favoarea păturior dezmoştenite: sclavii (inclusiv gladiatorii şi castraţii), liberţii, sărăcimea de la oraşe, datornicii, orfanii, prostituatele, precum şi a unor veritabile programe de stat vizând protecţia şi asistenţa socială a nevoiaşilor, lichidarea analfabetismului şi culturalizarea maselor largi, prin construirea de scoli, de gimnasii, de theatre şi bibliotheci publice accesibile oricui, atât în Italia, cât şi în oraşele din provincii, remunerarea de către stat a oamenilor de artă, filozofilor, artiştilor de toate felurile etc, etc, Problema e că toate acestea au costat enorm, mai ales că au fost însoţite de măsuri de diminuare a fiscalităţii, ceea ce a dus, pe termen lung, la un deficit bugetar uriaş şi la ruinarea statului, astfel încât drumul spre infern s-a dovedit a fi pavat cu cele mai bune intenţii, mai ales după moartea bătrânului Burrus în 62 şi ,, demisia" lui Seneca, după ce a fost acuzat de toate aceste cheltuieli exorbitante

+2 (2 voturi)
Modifică Setările