Nevoia de sinceritate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am citit cu oarecare surprindere postarea domnului Alex Ştefănescu referitoare la ultima lucrare a lui Lucian Boia, „De ce este România altfel?”, considerată „nu numai falsă, ci şi antipatică”.

Am parcurs întotdeauna cu atenţie lucrările istoricului Lucian Boia, care mi-a fost şi dascăl în vremea studenţiei. Au născut, e adevărat, controverse, dar au fost benefice din toate punctele de vedere, pentru că, nu-i aşa, „contradicţia naşte progresul”. Dincolo de punctul de vedere exprimat de autor,  nu cred că putem pune sub semnul îndoielii argumentaţia solidă şi o construcţie a frazei care m-a îndemnat întotdeauna să citesc fiecare apariţie cu foarte mare plăcere.

Alex Ştefănescu afirmă la un moment dat, referindu-se la decalajul dintre România şi ceea ce numim generic civilizaţie occidentală, de care aminteam şi în articolul meu anterior, că „întârzierea poate conta în descrierea, nu în evaluarea culturii unui popor. Mai mult decât atât, întârzierea poate fi chiar, în unele privinţe, avantajoasă, dând posibilitatea de a se evita greşelile altora, de a renunţa la ceea ce s-ar putea numi o birocraţie a culturii şi de a lua totul de la zero, cu entuziasmul specific începutului”.

 Din păcate, este fără puţinţă de tăgadă că această întârziere este reală şi ne afectează viaţa de zi cu zi. Şi nici nu sesizez în ce sens poate fi avantajoasă, concret, chiar dacă ne referim strict la orizontul cultural. În privinţa întârzierii generale a societăţii româneşti,  nu cred că putem opera cu sintagme de felul „poate fi”, fiind vorba de o certitudine. Chiar mi-aş dori să văd o analiză argumentată care să susţină contrariul. Recomand cu căldură cartea unui alt dascăl al meu, profesorul Bogdan Murgescu: România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), al cărei titlu este, cred eu, sugestiv.

În ceea ce mă priveşte,  certitudinea acestei întârzieri nu-mi aduce nicio satisfacţie, dimpotrivă. Şi nici nu cred că un import masiv de concepte occidentale ar rezolva problema. Teoria maioresciană a „formelor fără fond”  e mai actuală ca niciodată. Consider că România are nevoie, de fapt, de o reorientare spre tradiţii, spre ideea de comunitate, pentru a combate dezbinarea tot mai accentuată a societăţii româneşti.  Declarându-mă public un eurosceptic (mă refer la construcţiile instituţionale, în materie de civilizaţie fiind, dimpotrivă, un europocentrist), cred că românii au nevoie să se regăsească pe ei înşişi. Iar asta nu se poate face fără un exerciţiu de sinceritate. Nu înţeleg nici în ruptul capului de ce perpetuarea  deformărilor istoriografiei comuniste ne-ar fi de folos. Regimul de atunci avea nevoie de legitimitate, şi căuta să găsească un liant între tradiţia istorică şi Ceauşescu, ce trebuia să apară ca un continuator. Mai avem nevoie de mituri? Binenţeles, azi poate mai mult ca niciodată. Dar nu trebuie să le confundăm cu analiza istorică. A perpetua o exagerare  sau, mai grav, o minciună nu te face mai patriot.

În urmă cu ceva timp, aflat într-un stagiu de cercetare la Institutul de Istorie Contemporană din Munchen, am discutat cu un tânăr cercetător despre relaţiile militare româno-germane, având în vedere că pregăteam o teză de doctorat despre bătălia de la Odesa. L-am întrebat ce părere are despre bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, pe care personal le consider momente cu care românii pot, pe drept cuvânt, să se mândrească. M-a ironizat foarte elegant, afirmând că pe fronturile pe care lupta armata germană se derulau în permanenţă atacuri şi contratacuri locale, după care m-a întrebat cât de multe ştiu despre bătălia de la Verdun. De fapt, fiecare dintre noi avea dreptate. Noi însă trebuie să ieşim din şabloanele unei istorii prea puţin privită în contextul ei larg, european şi, mai ales, trebuie să fim capabili să ne acceptăm calităţile şi defectele, chiar dacă balanţa lor nu e chiar echilibrată.

Deşi Alex Ştefănescu afirmă, la final, că „m-am săturat de cei care s-au săturat de România”, în ceea ce mă priveşte, îl voi urmări în continuare cu aceeaşi plăcere, emisiunile domniei sale fiind de multe ori un adevărat medicament pe infecţia ce se propagă pe miciile ecrane şi, cu certitudine, îl voi citi şi pe Lucian Boia. Vă recomand Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, veţi înţelege de ce. Singurii de care m-am săturat cu adevărat  sunt cozile de topor ce se perindă prin Parlament în ultimii 20 de ani. De ei e simplu să vă feriţi: închideţi televizoarele sau alegeţi posturi din afara ţării. În rest, nicio grijă: nu-i veţi găsi comentând vreo carte, cu atât mai puţin să o scrie!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite