Nimic nu este de la sine înţeles

Am primit zilele trecute un set de întrebări de la o studentă la drept cu preocupări jurnalistice. Răspunsul la asemenea solicitări reprezintă o parte consistentă a muncii zilnice. Este, ca sa zic aşa, partea de public relations a instituţiei.

Cum se ştie, calitatea întrebărilor determină pe aceea a răspunsurilor. De data aceasta, deja de la prima întrebare am avut dubii dacă persoana ştie ce vrea să întrebe: „Ţinând cont că opiniile sunt variate, a fost regimul comunist din România unul de represiune?”. Punerea în pagină a chestiunii este uluitoare pentru că trimite la posibilitatea de a vedea în regimul comunist complet altceva, la polul opus. Eventual, doar barajele şi blocurile, dispensarele şi biletele de sindicat la mare şi la munte, sifonul şi peştele de sticlă de pe cutia televizorului.

O altă întrebare: “În contextul actual mai putem vorbi despre "securitate" şi "cult al personalităţii" sub alte auspicii?”. Dincolo de erorile gramaticale, întrebarea trimite la o convingere anterioară. Este genul “nu este aşa că…?”. Or, nu ştiu cum să mă raportez la o asemenea “comparaţie”. Că mai avem lucrători şi colaboratori ai fostei poliţii politice activi în afaceri sau alte domenii, este cât se poate de adevărat. Cultul personalităţii nu îl identific însă ca atare, oricât de obsedante ar fi unele personaje din spaţiul public românesc de azi.

Alte două întrebări mă lasă fără replică. Una: “Cum era văzut sistemul juridic în perioada comunistă şi care sunt diferenţele faţă de momentul actual din acest punct de vedere?”. Alta: “Consideraţi că democraţia românească este o consecinţă a comunismului?”. A nu percepe evidenţa schimbării, fie şi incompletă, prin trecerea de la statul totalitar la cel de drept mi se pare un exemplu de inadecvare fundamentală. Aşa cum tot fundamental eronată este sugestia raportului de cauză şi efect între dictatură şi democraţie.

Ce am putea înţelege din toate acestea? Cel puţin două lucruri. Primul: trecerea timpului nu este garanţia obiectivităţii, ci paravanul necunoaşterii, a superficialităţii, chiar a unui cinism involuntar (sau nu!). Al doilea: exerciţiul memoriei concretizat, printre altele, într-un Muzeu al Comunismului din România la Bucureşti, dar nu numai, este obligatoriu. Îi înţeleg pe nemţii care trec zilnic prin filtrul istoriei recente, chiar dacă uneori, din afară, pare excesiv. Pentru că, aşa cum ne arată şi cazul de faţă, nimic, dar absolut nimic nu este de la sine înţeles.