„Nu e bine să te întorci cu istoria în mormânt. Al meu l-a slujit pe demnitar cu preţul vieţii lui”

„Pe vremuri, toate astea erau mai curate. Nu e bine să te întorci cu istoria în mormânt. Frumoasa Moşului, nu mai suci ochii ăia mari cu îndoială. Întreabă-l pe Moşu` tot ce vrei să ştii. Iar la final, facem o poză şi o pui bine, aşa cum le-am pus şi eu pe acestea. Aşa am strâns toată istoria asta, cu paşi mici”.

Pe dealul de sus al Râşnovului stăteau suflete ţesute în piatră. Acolo, la cetatea veche a Cumidavei, timpul muşcase din osemintele de calcar, răstingind pe câte-un zid bastioane leşinate de istorie, lăsate în intimitatea vremurilor lor, peste care ruşinea de neam s-a tencuit în rumeneala unor pietre fără sânge, dar încă vii. Prea vii.

Râşnov semăna, după câteva coline plânse de omăt, cu un talcioc  în care podoabe istorice şi lănci atârnă ca într-un vernisaj de arhetipuri pentru care ai putea să plăteşti un pumn de bani, numai să îţi aduci timpurile de ieri în casele de astăzi. Dincolo de câte o tejghea, găseai un teuton costumat care te poftea la o lecţie de istorie pe repede-nainte. Totul părea sterp, dar de fapt secretele de aici stăteau adâncite pe limba lor, într-un cufăr de amintiri aruncat într-o fântână de 140 de metri. Hăuri sub pământ, culmi deasupra, munţi dincolo şi dincoace de ţărâna peste care se aşterne, de mai bine de 2000 de ani, Cetatea celor Trei Roze. Pe cât de arhaic, pe atât de caragialesc erau lăsate unele frânturi din locul în care Nenea Iancu se refugia între două schiţe.

Acolo, între râpele boeme, unde nimic nu strigă, nimic nu mai urlă, nimic nu se mai chinuie, am auzit un moşnag nevitregit de ani care cu braţele deschise, dar gârbove de linia vieţii, bătută adânc în palma pe care o întindea cordial tuturor, striga „Veniţi aici, dragi moşului, intraţi în casa mea”. Era o chilie domestică săpată în râpele Râşnovului, acolo unde bătuse toţi pereţii în amintiri: fotografii, hărţi, obiecte de artă.

Pe vremuri, Floarea-de-Colţ era cel mai de preţ dar pe care îl puteai face diplomaţilor. Străbunicul meu, aici, în poză, a plecat să aducă o asemenea floare ministrului de atunci. Nu s-a mai întors, dar l-au găsit îngheţat pe culmile munţilor, cu Floarea-de-Colţ în gură. Îl slujise pe demnitar cu preţul vieţii lui. Iar acesta, sunt eu, când am jucat ca figurant cu regretatul Sergiu Nicolaescu. Am filmat aici, uite, aici

şi săvârşi schiţa lui de viaţă cu un gest de ostensiune zvârlit pe hăul unui oblon rotund.

Dragii moşului, eu am jucat cu Sergiu Nicolaescu...Acum mi-au ramas un film şi fotografiile de atunci.

Aşa l-am cunoscut pe Gheorghe Samoilă, străjerul Cetăţii Râşnovului. Nu l-am descusut cu nimic mai mult decât a vrut să dea, căci „îi place să spună tot ce ştie”.

Nu e bine să te întorci cu istoria în mormânt.

Purta un costum de străjer şi scrijilea pe o hartă agăţată de un cui ruginit şi suflat de vântul care răbufnea pe la închietura mâinii unui zid din reşedinţa lui istorică cum arăta România mai demult. Demult, pe vremurile în care „toate astea erau ceva mai curate”. Purta costumul cu onoare, fără să cârtească vreo secundă că ar trebui să stea în căldura căminului în care să se bucure de pensia pentru care şi-a cernut mălaiul într-o viaţă de muncă.

Pe Moşul o să îl găsiţi mereu aici.

Am rămas puţin la poveşti. Erau izbânde în ramă, Sherazarde istorice care se împleteau într-un fuioir de imagini, de crâmpeie alb-negru prin care Râşnovul îşi zburlea bătaia lui de inimă aşa cum ştia mai bine.   

Frumoasa Moşului, nu mai sucii ochii ăia mari cu îndoială. Întreabă-l pe Moşu tot ce vrei să ştii. Iar la final facem o poză şi o pui bine, aşa cum le-am pus deoparte şi eu pe acestea. Aşa am strâns istoria asta, cu paşi mici.

M-am supus cu bucurie, crezând cu îndoială că aveam să găsesc un om care să se dăruiască prin toată memoria vieţii lui cu atâta patimă. Era o culpă nevinovată, aceea de a nu lăsa nimic încuiat, secret, nespovedit mulţimii celor dintre care, peste ani, poate se va ridica unul la fel de fericit ca şi el, care ridicând sabia şi brâul, să spună lumii că „aşa stăteau lucrurile pe la 1900” cu aceeaşi precizie cu care le dă în vileag pe cele „de acum 2000 de ani”.

Am dat să plec, cu vinovăţia de neînţeles a faptului că plecai cu viaţa unui om rostită la cheie.

Frumoasa Moşului, scrie-mi aici, în cartea mea, cu pana, două rânduri. Trece şi data, să te am peste ani.  

I-am spus că aveam să scriu despre el câteva zile mai târziu, şi asta pentru că „nu i-au rămas doar un film şi fotografiile de atunci, ci o desagă de istorii răsturnate şi dezbrăcate de tot veşmântul vremurilor lor”. A promis că o să citească. Deocamdată, sigur a văzut că

Am avut cea mai mare bucurie să găsesc un suflet fără dâre de durere deşi a trăit între stânci. Din vina lui, toate sunt aici vii. Prea vii. Cu toată bucuria, pentru că am să le strâng una câte una toate câte or să îmi iasă în cale, Draga Moşului.

Să treceţi pe la el, nimeni nu o să vă mai spună o istorie în care Caragiale, Sergiu Nicolaescu şi Regele Ferdinand au loc în aceeaşi poveste de viaţă. Sunt istoriile unor oameni mari, care au încăput într-un suflet mare. Iar dacă toate astea au fost puse bine, e pentru că au avut parte de un străjer care deşi le-a păzit cu sfinţenie, le-a făcut mai cunoscute decât le-ar fi lăsat firea lor să se petreacă