O armată în Berceni

Berceni - iată un cuvânt pe care l-am auzit recent, vorbind cu Ligia Pârvulescu. Ea s-a născut în cartierul Berceni. Şi din una în alta, am aflat că circulă o istorie despre numele cartierului, pe cât de încetăţenită, pe atât de amuzantă, din punctul meu de vedere.

Respectiv, se vorbeşte despre un conte, pe nume Miklós Bercsényi, oprit şi stabilit o scurtă perioadă în sudul Bucureştiului. Deci, imaginaţi-vă: anul 1701 . Brâncoveanu este pe tron. Încă. Vine contele cu armată. Nu trage cu tunul, nu se aşează oriunde, ci  îi cere lui Brâncoveanu un loc de tabără, iar acesta, impresionant de o astfel de vizită - îi şi dă spaţiu, undeva printr-un sat, care a şi luat numele acelui conte. Cam asta e întâmplarea: vine o armată şi stă cât stă, iar la final numele generalului rămâne pentru totdeauna acolo.

Chiar de-ar fi adevărat nu pot crede! Zău nu! Cum îi ceri unui om să-ţi explice o denumire, cum apare acolo un străin, un tip venit din Patagonia antică şi imediat îşi face loc şi un cuvânt, împrumutat din nu ştiu ce limbă, desigur, susţinut de poveşti, de legende, de câte un erou. Puţini lingvişti se încumetă la reconstituiri pe terenul limbii noastre, una foarte creativă de altfel!

Îndoindu-mă de chestia cu acel conte, am căutat prin hârţoage. Prima descoperire e legată de faptul că prin zona Berceniului de azi erau păduri pe la finele secolului al XVIII-lea, mai precis era un loc de vânătoare consacrat, aşa încât, în 1798, octombrie,  Avgibaşa Gavrilă  e autorizat să meargă după vânat la Berceni şi îşi ia cu el doi oameni de încredere, vânători amândoi: Mihalcea şi Dinu. Aflăm astfel că de-acolo se aducea vânatul la curte, pentru bucătăriile domneşti. În special căprioare, mistreţi, iepuri, lişiţe de pe bălţi - cam ăsta era vânatul tradiţional. Vi-i închipuiţi pe aceşti vânători, plecaţi seara, cu două căruţe, cu ogari, cu flinte şi laţuri, cu topoare...? Făceau tabără în pădure, spunându-şi - ehe, pe-aici a făcut tabără şi contele Bercsényi. Apoi, înainte de a se revărsa ziua, omorau acolo câteva animale, pe care le jupuiau loco, le dădeau sare şi luau drumul spre Palatul Domnesc.

 Bineînţeles, în Pădurea Berceni nu avea voie să vâneze oricine, de unde şi documentul la care am făcut referinţă şi pe care Gavrilă, fălos avgibaşă (adică vânător-şef), l-a purtat asupra lui, ca pe un fel de permis de liberă trecere. Dacă a fost nevoie de astfel de precauţii, cu siguranţă că se învârteau pe-colo şi braconieri, tâlhari, pierde-vară. Unii dintre ei şi-au lăsat în pădure o parte din suflet, încât dacă treceţi prin cartierul Berceni e posibil să vă întâlniţi cu vreun spectru al vreunui om mort pentru c-a mâncat prea mulţi mistreţi sau pentru c-a oftat la greu în singurătatea pădurii.

Prin urmare, dacă erau păduri la final de secol, sigur se aflau acolo mai de demult, iar la 1701 cu siguranţă. Iar unde sunt păduri ştiţi bine că e şi vreun urs berc.

 Adjectivul „berc-bearcă” desemnează o chestie fără moţ, fără vârf, fără coadă. Căciulile fără ţugui, tăiate meseriaş, se numeau berce. Dealurile cu vârful teşit erau tot berce. Iar animalele cu coada tăiată… nu vă mai spun, că e plină literatura de ele.

Bineînţeles nu-l dau la o parte pe contele Bercsényi. A venit cu armata în vacanţă - să-i fie de bine. Ba chiar aş merge până acolo cu imaginaţia, să cred că Brâncoveanu l-a aşezat lângă pădure, tocmai pentru că-l chema exact pe pe ea.

Toponimul e frecvent pe teritoriul românesc, legat exclusiv de păduri, de dealuri cu moţul tăiat, de întâmplări în care cineva şi-a pierdut coada. Aşa de pildă, în afară de satul din Ilfov ori de cartierul bucureştean, există un Berceni de Prahova şi altul de Vâlcea.

Prin extensie, „berc” mai are şi sensul de “însemnat”, în ideea că uneori cozile mai sunt tăiate şi cu intenţie, din răutate, din invidie ori pur şi simplu dintr-un dezvoltat simţ al proprietăţii. Despre sensurile bogate ale cozii şi despre făloşeniile ei se poate vorbi mult şi bine. Unii, rămaşi fără coadă, s-au considerat „speciali”, impunând şi acest sens.

 Armatele lasă în urmă denumiri de străzi şi de cartiere. Dar nu oricare, ci doar cele berce; de exemplu nu e nicio stradă Pazvante, dar Şoseaua Kiseleff a rezistat aproape 200 de ani.