O carte despre „cinci nemţi români“

O carte de dialoguri realizate de Marilena Rotaru cu cinci nemţi care se consideră români exilaţi a fost publicată de Editura Vremea. Friedrich von Bomches, Ingo Glass, Ion Sigismund Ipser, Walter Biemel si Wilfried H. Lang sunt destinele surprinse în acest volum, "Cinci nemţi români".

"Momentul 22 decembrie 1989, indiferent de ce-a fost şi de ce n-a fost, m-a vindecat spontan de orice cenzură şi m-a eliberat. Adevărat miracol. Mintea mea a decis într-o clipă că sunt libera şi că pot face proiectul la care visam de ani întregi: Memoria exilului românesc", spune Marilena Rotaru, în prefaţa cărţii „Cinci nemţi români“, publicate în colecţia FID a Editurii Vremea.

"Am fugit din România pe dos. După 1989 şi după români. După acei români, unul şi unul, care cuceriseră lumea prin arta şi talentul lor şi despre care ne era interzis să vorbim. (...) Nu conta că nu aveam „aprobarea” nimănui, (ba chiar mă „bucuram” de parşiveniile altei cenzuri), mijloacele necesare, spaţiu în grilă, că tot pe contrasens trebuia să circul! Mintea mea îşi cucerise libertatea şi reuşea să treacă şi fizic, graniţă după graniţă, fără nici o susţinere materială, ca acrobaţii la înălţime, fără plasă. Eram liberă să plec după românii care aveau locul lor în busola mea personală. Pe harta cerului meu cultural şi artistic erau puzderie de stele polare! „Mergi după inima ta”, mă îndemnase Regele Mihai, în 25 noiembrie 1991, la Versoix. „Acolo e calea pe care ţi-o deschide Bunul Dumnezeu!”

Cioran îmi spunea înaintea interviului din mai 1990, la Paris, după spectacolul „Eminescu după Eminescu” că uneori cuvintele nu au sens, emoţiile însă, da. Câtă dreptate avea!

În iunie 1993 eram la Aachen, într-o comunitate de artişti români, majoritatea muzicieni şi artişti plastici. Peste câteva zile am fost invitată la Köln, la întrunirea unei asociaţii culturale româno-germane. De la bun început, problemele româneşti şi modul de abordare au făcut ţăndări orice rigoare culturală şi exigenţă germană.

Peste tot vacarmul s-a impus în cele din urmă vocea unui domn, cu o impecabilă rostire românească, de origine germană, născut în România interbelică: „Indiferent de meandrele istorice şi politice, eu sunt recunoscător divinităţii care m-a adus pe lume în România şi tuturor prietenilor mei români, saşi şi unguri, cu care am împărtăşit trăiri de neuitat, luminoase, chiar dacă în timpuri întunecate. Trăiesc în Germania de peste douăzeci de ani, dar sufletul meu n-a încetat nici o clipă să se roage pentru România şi pentru oamenii alături de care am trăit acolo. Pot spune că sunt un neamţ cu suflet de român. Şi nu sunt singurul.”

Întreaga asistenţă a amuţit. Mă simţeam pulverizată de emoţie şi mă rugam să se întâmple ceva care să amâne cuvântul pe care preşedinta asociaţiei mi-l rostuise la final. Dintr-un îndepărtat colţ al sălii, un alt domn mi-a adresat o întrebare: „Puteţi să spuneţi care, sau cine este cel mai român?”. „Neamţul”, m-am auzit rostind. Peste doar câţiva ani, întâlnirile cu Friedrich vom Bömches, Ingo Glass, Walter Biemel, Ion Sigismund Ipser şi Wilfried H. Lang, au consolidat în colecţia mea de suflet tabloul nemţilor români", subliniază autoarea, în prefaţă.

FRAGMENT

Nostalgia lui Wilfried H. Lang

„Nu sunt român… 

Până în sâmbăta Paştelui din 1999 nu auzisem de Wilfried H. Lang. În după-amiaza acelei zile mi-a telefonat, într-o impecabilă limbă română: „Mă numesc Wilfried Lang, vă sun din Germania. Nu m-am născut în România şi nu sunt român. Nu m-am născut nici în Germania, dar sunt cetăţean german. Am trăit însă o vreme în România…” A urmat apoi o explicaţie. Unele din emisiunile mele, retransmise de TVR Internaţional, îi reţinuseră atenţia. Şi cum, de câţiva ani, de când ieşise la pensie, se ocupa cu producţia de filme documentare, se gândise că am putea colabora. Îl preocupau – în această ordine – subiecte pe teme economice, istorice, şi, eventual, culturale. Îşi asuma o parte importantă a responsabilităţilor de producător, mai concret, finanţarea deplasărilor, asigurarea echipamentului de filmare, chiar şi montajul. Eu?! Să vin cu ideile, scenariile şi comentariile, şi să asigur spaţiul de emisie. Mă interesa? N-am fost capabilă de un răspuns pe loc. Ba chiar eram gata de un nu definitiv când am auzit că subiectele care-l interesau cu prioritate, erau cele economice. Mi-am declinat competenţa, deşi, trebuie să recunosc, faptul că exista cineva gata să-mi ia povara chestiunilor de producţie ale propriilor mele emisiuni, mă atrăgea teribil. Ar fi fost prima oară în zece ani când nu m-aş mai fi ocupat cu găsirea miraculosului sponsor, cu probleme de tehnică auto, cu angajarea unui cameraman cu echipament corespunzător, cât mai disponibil profesional şi, mai ales, fără pretenţii materiale, cu locurile de dormit, cu posibilităţile unei extrem de simbolice diurne… Aş fi putut, în sfârşit să mă ocup numai de conţinut.

Dar priorităţile domnului Lang şi propria mea onestitate mă împiedicau să accept.

Mărturisind acest lucru, credeam că dialogul se încheia. Domnul Lang mi-a mai dat însă o şansă: „Atunci poate vreo temă istorică sau chiar culturală…” Am promis că mă gândesc. „Trebuie să ne întâlnim să discutăm mai detaliat. Vă invit în Germania, peste două săptămâni are loc la cimitirul soldaţilor români de la Soultzmatt o comemorare… Veniţi?” Nu puteam. La sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie, era programată la Centrul Cultural
Român de la Paris şi la Ambasada României de la Bonn, proiecţia filmului „Întoarcerea lui Vintilă Horia”, din seria „Memoria exilului românesc”. Prezenţe extrem de importante, care nu-mi lăsau, pe tabla de şah a existenţei mele de atunci, posibilitatea vreunei alte simultane… Cum eu nu dădeam semne că mi-aş putea acorda programul cu cele propuse, domnul Lang a decis: „De la Bonn veniţi la Stuppach… Aranjez eu totul…”

2 iunie 1999. Corneliu Codreanu din Bonn (pe care l-am cunoscut în 1993, din timpul filmărilor de la Aachen,
Bonn, Köln), fost coleg de liceu cu domnul Lang, are misiunea să mă ducă la Stuppach. După vreo trei ore de autostradă, intrăm pe un drum extrem de pitoresc, cu mici localităţi copleşite de muşcate curgătoare, şi cu un ritm de viaţă, parcă al altei planete. „Romantische strasse”, citesc din goana maşinii pe o tăbliţă indicatoare. Sunt pe cel mai celebru traseu turistic al Germaniei. Acolo, într-un capăt al satului numit Stuppach, într-o închidere şi totodată deschidere de lume, sub pacea domoală a dealurilor, măsurată de dangătul clopotelor bisericii din imediata vecinătate, se află locuinţa lui Wilfried H. Lang. „Extraordinară”, ar spune cineva venit, ca mine, din Europa de Est, obişnuit cu marile lipsuri ale existenţei, cum ar fi realitatea unei locuinţe confortabile. „Normală”, ar considera-o, cred, altcineva, care a trăit şi a muncit în Occident o viaţă de om. De fapt, o casă în acord perfect cu nevoile materiale şi spirituale, cu demnitatea unui om, care şi-a cheltuit viaţa şi sănătatea muncind câţiva buni zeci de ani. Urc scările dintre cei doi chiparoşi, parcă în relanti. Wilfried Lang mă întâmpină jovial dar sobru, politicos şi amical.

Din primele cuvinte îmi dau seama că ştie o mulţime de lucruri din trecutul şi prezentul României, şi… despre mine. Îmi oferă câteva clipe de relaxare în biroul şi totodată studioul său, şi-mi dau seama că, pentru prima oară, mă aflu în casa unui om despre care nu ştiu aproape nimic, dar care ştie foarte multe despre mine. Trăiesc un moment total diferit faţă de tot ceea ce am trăit.

Nu eu am căutat omul şi subiectele emisiunilor mele, ci, un anume om, şi anume subiecte, m-au căutat. Şi m-au găsit. A doua zi plecam spre casă convinsă că, la capătul acelei întâlniri, n-o să iasă nimic. Perseverenţa cu care domnul Lang acorda supremaţie temelor economice, îmi anula orice speranţă. Priceperea şi interesul meu profesional se aflau în alte zone decât cel economic. Aproape 30 de ani am practicat jurnalismul cultural. Teoretic eram de acord că economia României era cheia mai tuturor problemelor. Practic însă, nu reuşeam să răzbat dincolo de plata propriilor mele facturi, trebuie să recunosc, din ce în ce mai anevoioasă. „E o eroare, i-am spus, la despărţire, la aeroport. Nu eu sunt omul de care aveţi nevoie…” „Mai gândiţi-vă, m-a îndemnat, deschizându-mi portiera, uşor încruntat, văzând că eram gata să-i anticipez gestul de una singură. Sunt gata să accept şi alte propuneri. Pot să aştept.” Am luat-o ca pe o consolare politicoasă, la capătul unei întâlniri pe care simţeam că el însuşi o considera un eşec".  (Copyright Editura Vremea)