O istorie uitată: Scânteia care a detonat conflictul din Kosovo

0
Publicat:
Ultima actualizare:
tito

Moartea conducătorului iugoslav, Josip Broz Tito, a fost semnalul izbucnirii manifestaţiilor naţionaliste în Iugoslavia. La nici un an de la moartea lui Tito, la 11 martie 1981 a explodat în Kosovo o mare revoltă albaneză. A fost scânteia care a detonat conflictul dintre sârbi şi albanezi.

Kosovo a fost, în 1389, scena bătăliei decisive între armata sârbă şi turcii cotropitori. Visul de a construi un imperiu sârb medieval a fost distrus de asaltul turcilor asupra Europei. Tot aici s-a înfiinţat în 1346, Patriarhatul Ortodox Sârb cu sediul la Pec, oraş care a rămas centrul bisericii sârbe în primele trei secole de dominaţie otomană. În Kosovo sunt cele mai vechi şi mai renumite mânăstiri ortodoxe sârbe.

Legendele despre tragica bătălie din Kosovo Polje dăinuie adânc în folclorul sârbesc, iar Biserica Ortodoxă Sârbă a cultivat şi a perpetuat conştiinţa naţională în timpul dominaţiei otomane. De fapt, în bătălia de la Kosovo Polje, probabil, au luptat şi alte popoare creştine, dar acest eveniment este comemorat doar de sârbi, deoarece a marcat sfârşitul imperiului lor şi începutul dominaţiei otomane. În secolul XX, pretenţiile sârbilor nu s-au putut împăca cu faptul că în Kosovo majoritatea populaţiei era albaneză, ceea ce „poate explica” brutalitatea administraţiei iugoslave din Kosovo între cele două războaie mondiale.

Intervenţia lui Tito

În anii `60, Tito a decis să încerce o nouă abordare a problemelor albanezilor din Kosovo. Albanezii beneficiind pentru prima dată de pe urma programelor culturale şi administrative iugoslave, conducând la o emancipare a lor. Politica a fost promovată, inevitabil, în detrimentul sârbilor din Kosovo, dar şi al idealurilor naţionale sârbe. Astfel, relaţiile dintre albanezi şi sârbi s-au deteriorat şi doar aura lui Tito le-au oprit să nu degenereze. Liderul iugoslav a încercat să fie imparţial în raporturile cu cele două popoare, refuzând să transforme Kosovo în republică aşa cum şi-ar fi dorit albanezii. Şi, totuşi, Tito nu a reuşit să-i determine pe sârbi să accepte noua ordine, în care ei nu mai deţineau exclusiv conducerea politico-administrativă a provinciei.

kosovo

Odată cu modificarea intervenită în anii `60, albanezii au dobândit în Kosovo şi importante avantaje culturale, învăţământul primar s-a generalizat, iar pe întreg teritoriul provinciei s-au înfiinţat licee albaneze cu predare şi plan de învăţământ în limba albaneză.

Însă, în ciuda schimbărilor pe plan administrativ şi cultural ce au intervenit în Kosovo, în anii `60, situaţia economică nu s-a ameliorat, deşi albanezii erau acum cei care conduceau destinele provinciei. Creşterea demografică depăşea orice creştere a nivelului PIB. Un alt factor negativ a fost concentrarea puterii în mâinile unei mici oligarhii, care se pricepea de minune să proclame identitatea naţională albaneză, dar care era lipsită de experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a gestiona o economie.

Lipsită de privilegiile de odinioară, populaţia sârbă din Kosovo, îngrijorată de creşterea masivă demografică din rândurile populaţiei albaneze, a reacţionat. O parte a ales să părăsească provincia. Odată cu izbucnirea tulburărilor în această provincie, în 1981, presa din Serbia a început să publice articole în care se susţinea că albanezii îi hărţuiau şi îi intimidau pe sârbii din Kosovo, silindu-i sa părăsească provincia, lucru ce a inflamat spiritele naţionaliste din Serbia.

Explozia

Conflictul a izbucnit datorită unei demonstraţii organizate de studenţii de la Universitatea din Priştina, care protestau faţă de condiţiile precare de trai din cămine, însă, încet s-a extins, iar manifestaţiile s-au multiplicat, la fel şi cererile acestora. Brutalitatea şi arestările care au urmat manifestării din 11 martie 1981, au avut un efect contrar. Tot mai mulţi studenţi au ieşit în stradă cerând eliberarea celor arestaţi, dar şi-au şi manifestat nemulţumirea faţă de lipsa de perspective sociale şi au cerut ca provinciei Kosovo să i se acorde statutul de republică. Alţi albanezi, mai radicali, nu şi-au ascuns simpatiile pentru constituirea marii Albanii prin intermediul modificării graniţelor.

Ceea ce a dus la inflamarea spiritelor au fost conflictele cu forţele de ordine care au provocat 11 victime. Apărarea teritorială iugoslavă a fost mobilizată, iar Pristina a fost pusă sub controlul armatei, declarându-se în regiune stare de necesitate, cu tot ce impune aceasta: comunicaţii telefonice interceptate, jurnaliştii alungaţi, şcolile şi Universitatea închise, interdicţia de adunare a mai mult de trei persoane etc.

Autorităţile iugoslave au atribuit responsabilitate mişcărilor campaniei ostile dusă de regimul de la Tirana, dar au şi învinovăţit elitele locale, preşedintele Ligii Comuniştilor Mahmud Bakall şi numeroşi alţi funcţionari care au fost constrânşi să demisioneze. O consecinţă cu un profund caracter negativ pentru evenimentele ulterioare a fost faptul că această revoltă a permis naţionaliştilor sârbi să intervină în Kosovo, reinstaurând controlul sârbilor asupra unei provincii unde reprezentau doar 14% din totalul populaţiei.

Aproape toţi istoricii susţin că în acele zile a renăscut un conflict, care, prelungindu-se în timp, a pregătit, ca un domino chinezesc, repercursiuni grave pentru întreaga Iugoslavie.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite