O istorie care nu se învaţă la şcoală

Acesta este subtitlul uneia dintre cele mai longevive, mai importante şi mai tulburătoare producţii a Televiziunii Române după 1989: Memorialul durerii, act de exorcizare a fostului instrument predilect al propagandei comuniste.

În urmă cu mai bine de două decenii şi jumătate, urmare a curiozităţii unui jurnalist elveţian care dorea, pentru publicul său occidental, să cuprindă în doar câteva episoade esenţa regimului comunist din România, se năştea ideea că, înainte de oricine, românilor înşişi trebuia spusă istoria încă nescrisă atunci a epocii din care tocmai scăpau. Şi de data aceasta, s-a verificat autenticitatea oricărui mare proiect care ia formă şi apoi conţinut neprogramat, fără intenţie şi structură. Întâmplător, cum ar zice unii fără simţ destinal.

Au urmat ani întregi de cercetare pe teren şi în arhive, peste o mie de interviuri, alte mii de ore de filmare. Administrativ, documentarul a trecut prin toate guvernările, s-a confruntat cu felurite tentative de cenzură, de minimalizare, de marginalizare şi chiar de încetare a difuzării. Pe lângă efortul unei echipe inimoase şi profesioniste coagulate în jurul doamnei Lucia Hossu-Longin, am putea afirma, fără exagerare, că parcursul Memorialului durerii ilustrează tenacitatea adevărului de a ieşi, totuşi, la suprafaţă.

Meritul fundamental al acestui efort televiziv fără precedent în Europa de Est rezidă pe de o parte în explicarea istoriei unei întregi perioade – care prin durată şi efecte de anvergură ajunge aproape abstractă, de neînţeles şi de necontrolat precum o furtună sau o tornadă – cu ajutorul biografiilor unor oameni concreţi, contemporani pe atunci cu sinuoasa noastră tranziţie. Majoritatea lor nu mai sunt azi în viaţă. Ei ne-au spus însă foarte clar de unde venim, din ce am ieşit, ceea ce este esenţial pentru un proiect viitor de societate.

Pe de altă parte, Memorialul durerii a reuşit să documenteze prin mărturiile victimelor şi ale călăilor deopotrivă – să ne amintim, de pildă, de replicile antologice ale unui Nicolschi – durerea pe care am fost în stare să o suportăm. Memorialul durerii poate oricând forma dovada nemijlocită a faptului că, alături de alte popoare ţinute captive în lagărul comunist, ne aflăm în posesia unui paradoxal, dar cu atât mai preţios, patrimoniu cultural imaterial care, prin comparaţie, ne arată că libertatea nu este un dar de la sine înţeles.