O problemă „secuiască” sau o problemă românească?

Radicalismul tot mai accentuat al naţiunii maghiare, vizibil prin reprezentanţii săi politici, dincolo de problemele legate de relaţia bilaterală cu România, devine o chestiune sâcâitoare şi pentru oficialii de la Bruxelles, Ungaria fiind un adevărat „copil-problemă” al Europei. Mai puţin cunoscut este faptul că, inclusiv în perioada interbelică, acţiunile Budapestei provocau multă iritare în anumite cancelarii occidentale.

Dar înainte de asta, vreau să fac doar o scurtă precizare: termenul de „ţinut secuiesc” este lipsit de sens, fiind o invenţie preluată pe nemestecate de presa din România, pentru care semidoctismul (ca să nu spun analfabetismul) pare o religie de stat. Nu a existat niciodată în România un „ţinut secuiesc”, „scaunele secuieşti” fiind unităţi de administrare judecătorească aparţinând de principatul Transilvaniei şi care sunt menţionate începând cu secolul al XIV-lea. Mai mult, la ultimul recensământ nu ştiu să se fi declarat mai mult de 5000 de cetăţeni români ca fiind de origine „secui”. Şi atunci despre ce steag, ca să nu mai vorbesc de „autonomie a ţinutului secuiesc” vorbim?

În ceea ce priveşte istoria tensionată a relaţiilor româno-maghiare din perioada interbelică, istoriografia comunistă a creat, consolidat şi cea postdecembristă a perpetuat, în mare măsură, teoria conform căreia Ungaria a fost în permanenţă sprijinită necondiţionat de puterile revizioniste din Europa, Germania şi Italia, victoria acestora în faţa puterilor occidentale, în 1940, ducând la dictatul de la Viena, prin care România a pierdut parte din teritoriul Ardealului. O teorie confortabilă pentru clasa politică românească, dar pe care eu nu o împărtăşesc.

În ceea ce priveşte Italia, aceasta nu avea, după primul război mondial, niciun motiv de a dezvolta relaţii strânse cu fostul inamic. Dimpotrivă, îndeosebi în timpul guvernării generalului Averescu, care s-a întâlnit cu Mussolini la Roma, relaţiile româno-italiene intraseră pe o pantă puternic ascendentă, odată cu semnarea, la 16 septembrie 1926, a „Pactului de amiciţie şi colaborare dintre România şi Italia”. Dar după celebrul discurs al ministrului de externe român, Nicolae Titulescu, împotriva agresiunii italiene din Etiopia, de la tribuna Societăţii Naţiunilor, Italia a devenit cel mai important aliant al Ungariei de pe continent. Trebuie precizat că reprezentanţii Angliei şi Franţei au încuviinţat tacit acţiunile lui Mussolini, acţiunea diplomatică a lui Titulescu neavând în subsidiar un sprijin real al democraţiilor occidentale.

În ceea ce priveşte Germania, sprijinul direct al cauzei revizioniste din Europa a venit, ca să spun aşa, „oficial”, după instalarea lui Adolf Hitler la putere, în ianuarie 1933. Pentru cancelarul german, România era o ţară extrem de importantă pentru planurile sale de expansiune, din considerente economice. România era cel mai important producător de petrol din Europa, după Uniunea Sovietică. În plus, cele două economii erau complementare: puternic industrializata Germanie avea nevoie de materii prime, iar România, având resurse, avea mare nevoie de tehnologie, de produse finite.

Pe de altă parte, Ungaria era insignifiantă din punct de vedere economic, iar oficialităţile de la Berlin au transmis, începând cu 1933, că sunt gata să încheie cu România un pact economic care să reprezinte şi un semnal politic. În acest context, acţiunile tot mai agresive ale Budapestei au provocat, nu de puţine ori, iritare în mediile diplomatice de la Berlin, pentru care - îndeosebi prin prisma concepţiilor lui Adolf Hitler, ce considera accesul la resursele României esenţial în eventualitatea unui război - aceste provocări aduceau mari prejudicii timidelor relaţii româno-germane. Aflată în deja iluzoria alianţă cu Franţa, cu care nici măcar nu aveam un acord militar, România nu doar că a respins categoric orice înţelegere, dar a făcut-o deseori într-un mod „neelegant”, ca să ne exprimăm în termeni diplomatici, în condiţiile în care Germania era recunoscută deja ca o mare putere.

În consecinţă, consider că responsabilitatea pentru soarta României nu poate fi pusă pe seama unor factori externi; clasa politică românească e cea care trebuie trasă la răspundere, şi atunci, ca şi acum. Iar atunci, ca şi acum, politicienii sunt oglinda societăţii. Deşi cred în justeţea cauzei româneşti din Ardeal atât subiectiv, cât şi obiectiv, prin prisma argumentelor ştiinţifice ( fără a exclude realitatea de netăgăduit că Transilvania este un spaţiu multicultural, în care fiecare minoritate trebuie să-şi conserve şi perpetueze limba, cultura şi obiceiurile), nu pot să nu admir naţiunea maghiară. Un scop bine definit, un popor care dă dovadă de solidaritate, capabil cu dibăcie să jongleze prin Europa deşi naţionalismul lor e vizibil şi de pe staţia orbitală, maestră în a aplica sintagma „hoţul strigă hoţii” prin felul în care, din orice nimic, acuză România ca fiind „tributară naţionalismului de secol XIX”, conştientă de istoria ei şi, mai ales! hotărâtă să-şi perpetueze tradiţiile.

Ce avem de cealaltă parte? O adunătură, fără conştiinţa aparteneţei la o naţiune, pentru care importante sunt mâncarea, ştirile de la ora cinci şi carnavalul oribil din media de după ora 11. Oameni egoişti, pentru care contează doar propria soartă, ideea de comunitate fiindu-le complet străină, care nu-şi cunosc istoria şi, în consecinţă, nu-şi păstrează şi perpetuează tradiţiile. Neavând un ţel, o direcţie, românii nu sunt capabili să aibă un drum al lor, fiind gata să adopte pe nemestecate tot ce văd peste gard. Sunt mai mult decât comozi, fiind laşi, gata să se lupte cu oricine din spatele monitoarelor. În momentele rarisime când sprijină o cauză, toţi speră că se va găsi alltcineva să lupte şi în numele lor. Tac chitic atunci când ni se sugerează, de diverşi „lideri de opinie”, că reacţionăm „visceral”  - deşi nu facem nimic! - la provocările pe care niciun stat, oricât de democratic, nu le-ar lăsa nepedepsite din punct de vedere diplomatic.

Printre memorabilele cuvinte ale regretatului academician Florin Constantiniu se numără şi cele pe care le consider, astăzi, o adevărată axiomă:

„Ardealul va fi al celor care îl vor merita mai mult.”