Oamenii muncii – în tur turistic la Securitate

În volumul de amintiri, „Adevăruri incomode“, consacrat evenimentelor din decembrie 1989, general în rezervă Vasile Mălureanu, fost ofiţer de Securitate, se opreşte asupra episodului în care poporul revoltat a dat buzna în curtea interioară a Clădirii care găzduia Direcţiile Securităţii – Informaţii Interne, Contrainformaţii Economice, Contraspionaj.

Cele câteva sute de persoane voiau să intre în clădire pentru a face ceea ce face de obicei Poporul revoltat, convins că e Stăpân: să-şi facă de cap!

Dovedind prezenţă de spirit (se putea altfel? erau doar ofiţeri ai Serviciilor secrete!), colonelul Gheorghe Raţiu, generalul Aurelian Mortoiu şi locotenent-colonelul Dan Flutur au ieşit în curte pentru a dialoga cu Poporul, reprezentat aici de vreo 300 de persoane.

Gheoghe Raţiu s-a urcat pe scaun şi le-a ţinut un discurs prin care a explicat ce instituţie se găseşte în clădire (Securitatea!) şi a avertizat  că înăuntru sunt documente secrete de importanţă deosebită, care trebuie protejate pentru istorie.

În aceste condiţii, vorbitorul le-a spus celor din curte „că nu pot intra toţi în corpurile clădirii şi le-a cerut să aleagă o delegaţie de 15-20 de persoane“, care să intre în clădire şi s-o vadă pe dinăuntru în numele lor, al celor 300 şi, prin cei 300, în numele Poporului răsculat.

Până la urmă, numărul reprezentanţilor Poporului s-a redus la şapte persoane: „Cristi Popovici, inginer de sunet la Teatrul «Constantin Tănase», un fost locotenent major de miliţie, pe nume Florin – condamnat pentru comportare abuzivă într-un conflict cu un grup turbulent de studenţi străini –, un plutonier de Miliţie, care spunea că fusese dat afară din serviciu în mod abuziv cu câteva zile înainte, doi muncitori, Voicu şi Costandache, şi o tânără care lucra la CEC“.

Citind pasajul din carte, m-a făcut curios tânăra de la CEC. Un alt memorialist, celebrul Filip Teodorescu, o readuce în discuţie sub numele de „domnişoara Cristina“, precizând: „... care, se pare, era angajată la sediul Central al CEC din Calea Victoriei şi care mai târziu, a devenit subofiţer de Poliţie“.

Cum au ajuns ceilalţi şase în curtea interioară a Securităţii, nu-mi dau seama. Mai mult ca sigur şi-a spus cuvîntul comportarea haotică a Poporului în astfel de împrejurări.

Domnişoara Cristina lucra la CEC. Clădirea despre care se vorbeşte se afla şi se află în spatele Magazinului Victoria. CEC-ul e la câteva sute de metri. Deşi Domnişoara fusese surprinsă de Revolta spontană în exerciţiul fişei postului, altfel zis, în clădirea CEC.

Şi-a lăsat serviciul şi a dat fuga pînă la clădirea din spatele Magazinului Victoria. Cei şapte sînt invitaţi în Sediu. Amintirile lui Vasile Mălureanu schiţează imaginea unor turişti aflaţi în vizită, contracost, la Securitate.

Ghid le e chiar colonelul Gheorghe Raţiu.

„În unitate nu erau prea multe cadre, majoritatea ofiţerilor părăsind sediul. Colonelul Gheorghe Raţiu i-a introdus pe cei 7 civili în «Sala de Consiliu» (un birou mai mare, în care aveau loc şedinţele operative ale comenzii unităţii), unde i-a invitat şi pe o parte dintre ofiţerii prezenţi în unitate, între care şi pe mine. Pentru început, i-a informat pe civili cu ce se ocupa Direcţia I («legionari, iredentişti, secte ilegale, străini la studii în România»), că unitatea deţinea doar armamentul personal al cadrelor (păstrate centralizat într-un fişet) şi documentele operative în lucru, asigurate în fişetele ofiţerilor. Apoi, le-a spus că Direcţia I şi celelalte unităţi din clădire erau unităţi informative, iar în acele momente era nevoie de informaţii“.

Colonelul Gheorghe Raţiu trebuia să meargă  la Sediul MApN. În aceste condiţii, rolul de ghid şi l-a asumat chiar Vasile Mălureanu. Cum se întâmplă cu orice grup turistic, venit în vizită într-un loc în care se lucrează (ca de exemplu, acolo unde olarii fac oale), celor şapte le este prezentat felul în care lucrează Securitatea:

„După convorbirea avută cu generalul Stănculescu şi transmiterea telefonică a ordinului acestuia către colonelul Vişinescu de la Trupele de Securitate, civilii au devenit mai destinşi şi cooperanţi. În acest context, le-am relatat că informaţii anterioare semnalau riscul ca trupe maghiare şi sovietice să folosească schimbările din România pentru a intra în ţară şi le-am propus să trecem la verificarea acestui aspect. Au întrebat, surprinşi şi neîncrezători, dacă se putea face acest lucru. Le-am răspuns faptic. În cîteva minute, am contactat şefii structurilor de securitate din judeţele de pe graniţa de Vest, respectiv de Est, pe telefonul guvernamental. Legăturile s-au făcut imediat, reţeaua fiind foarte puţin folosită în acele ore. Am constatat că temerile nu se confirmau. Am cerut să se reverifice la punctele de frontieră şi orice indiciu legat de acest aspect să fie comunicat la Direcţia I. Eficienţa demersului i-a impresionat pe civili“.

În partea consacrată amintirilor sale, Filip Teodorescu ne semnalează un alt moment tipic turului turistic - alegerea unuia dintre turişti pentru a fi pus în ipostaza de cel care lucrează: „Oricât ar părea de ridicol, «domnişoara Cristina», care se agita încolo şi încoace, era consultată în legătură cu măsurile de luat pe plan local de către Direcţia de Contraspionaj a României“.

Fireşte, secvenţele istorisite de foştii ofiţeri conţin o puternică notă de proză umoristică. Dacă le citim însă cu ochii Istoricului, vom remarca un amănunt semnificativ: în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, pentru Poporul revoltat Securitatea nu era Diavolul. Ura viza în exclusivitate Partidul Comunist Român.

Abia mai târziu, Securitatea atrage ura Poporului, care se mai menţine şi azi. De ce? Pentru că ulterior, echipa Iliescu a declanşat – şi prin Diversiunea cu teroriştii – o campanie împotriva Securităţii, menită a lua ura de pe spinarea Armatei, care trăsese până în 22 decembrie 1989 şi o aruncă pe umerii Securităţii.