Obsesia Cârmaciului în Istoria României

Lucrez de zor pentru numărul următor din Historia la un dosar consacrat divorţului dintre realitatea dezastrului românesc de la Stalingrad şi propaganda antonesciană a momentului, concretizată strălucit prin revista Sentinela.

Revista săptămânală Sentinela (tiraj 400.000 de exemplare) e redactată de Ministerul Propagandei. Cuprinzând 8 pagini format revistă mare, publicaţia apare duminica şi se subintitulează mai întâi, Gazeta săptămânală pentru soldaţi, pentru ca din 4 august 1940, să devină Gazeta oştească a naţiunii.

Primul număr apare pe 25 decembrie 1939, sub conducerea scriitorului căpitan Ion Valerian (va rămâne redactor-şef până la dispariţia publicaţiei, la finele lui 1944), într-un context de nelinişti naţionale provocate de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939. România îşi proclamase neutralitatea, prin Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939. De aceea, aşa cum arată Cuvânt la început de drum, Sentinela e înfiinţată pentru a întreţine propagandistic un climat de încredere în forţa regimului carlist de a asigura independenţa şi integritatea teritorială a ţării.

Coperta revistei va fi timp de cinci ani gura de tun a propagandei militare oficiale: carliste, legionare, antonesciene, comuniste. Până în 6 septembrie 1940, revista e un instrument propagandistic menit a cultiva certitudinea că doar Carol al II-lea e garanţia independenţei  şi integrităţii în vremurile de delir ale Istoriei. Mesajul Doar Regele Carol al II-lea garantează supravieţuirea României îşi găseşte expresia în afişele care sunt coperţile revistei.

Pagina întâi a primului număr îl înfăţişează pe Carol al II-lea în ţinută de campanie. În interior, un amplu reportaj se intitulează „«Stăvilarul Regele Carol al II-lea». Cum trăiesc ostaşii noştri în fortificaţiile de la Apus”. În numărul din 5 mai 1940, îl vedem pe Carol al II-lea, în ţinută de campanie, într-un fotomontaj, cu avioane, tancuri şi tunuri, intitulat Tăria ţării noastre. Textul debutează astfel: „Tăria sufletelor noastre este de nezdruncinat! Puterea armelor noastre este de nebiruit! Iar înţelepciunea şi curajul Regelui nostru sunt fără asemănare! Cu sufletul, cu arma şi cu cea mai deplină încredere în Majestatea Sa Regele, vom păzi sfintele noastre hotare (…)” Erau motive mai mult decât serioase ca această încredere să dispară o dată cu Cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Numărul din 7 iulie 1940, consacrat Cedării, se zbate să ne convingă de contrariul. Întreaga pagină întâi e acoperită de textul În Cumpănă, găzduind în centru desenul unui militar român în ţinută de luptă. Raptul teritorial fusese aprobat de Consiliul de Coroană condus de Rege. Ba chiar, socotind că, pentru Rege, Consiliul era consultativ, decizia fusese a lui Carol al II-lea. Sentinela nu şovăie în a convinge că fusese o decizie  înţeleaptă: „Ceea ce au făcut cârmuitorii noştri, au făcut bine; ceea ce vom face în viitor va fi şi mai bine. Trebuie să ne pătrundem până la fundul cugetului, că suntem conduşi de oameni pricepuţi,  (…).

Culmea propagandei carliste menite a convinge pe români că doar Carol al II-lea e garanţia unei plutiri a corăbioarei numite România pe apele răscolite ale Vremurilor e atinsă de pagina întâi a numărului din 18 august 1940. Sub titlul Cârmaciul, guvernat de portretul lui Carol al II-lea, se tipăreşte un text de Cult al Personalităţii lui Carol al II-lea.

Până pe 18 august 1940, căzuse Finlanda, sub atac sovietic, Germania a atacat Norvegia şi Danemarca, a invadat Belgia, Franţa şi Olanda, engelzii au evacuat Dunkergul, s-a declanşat Bătălia Angliei. Sunt doar faptele ieşite din comun ale Măcelului Universal.

Articolul de pagina întâi descrie Planeta în termeni apocaliptici. Citez: „Bat vânturi năprasnice din toate colţurile lumii. Flăcările se-nvolburează până la cer, pământul se cutremură până-n măruntaie, iar valurile şi adâncimea mărilor înghit în fiecare zi zeci de mii de vieţi, mii de milioane de «tone», care înfăţişează miliarde şi miliarde de braţe ostenite numai şi numai pentru a putea distruge. (…) Dispar ţări, dispar graniţe, dispar legile, dispare dragostea de viaţă.”  

Românii sunt – potrivit revistei – asemenea marinarilor de pe o corabie. Nu o corabie oarecare, ci o Corabie condusă de Cârmaciul Carol al II-lea: „Cu braţele încordate, cu ochiul ţintă spre zarea de unde se poate ivi primejdia, Românii lopătează pe valurile spumoase ale acestui ocean de ură şi distrugere, ocolind stâncile, golurile, străbătând ceţurile, izbindu-se uneori de sloiuri de gheaţă, dar mereu treji şi mereu cu ochii spre Cârmaciul lor.  Acest Cârmaci, pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit pentru a străbate vremurile blestemate de acum, este poate singurul om care nu şi-a pierdut nici cumpătul, nici curajul, nici încrederea în atingerea limanului luminos.”

În ipostaza de Cârmaci al corăbiei numite România, Carol al II-lea apare, în propaganda Regimului carlist, ca un personaj supranatural, ale cărui însuşiri miraculoase garantează: Lopătarea Poporului român pe valurile iscate de Delirul Istoriei: „Cu braţe vânjoase, cu suflet de oţel, lopătează neobosit, ziua şi noaptea, scurtează depărtările, măsoară distanţele, potriveşte mersul corăbiei, nesocoteşte furia valurilor şi urmăreşte hotărât şi neînduplecat, o singură ţintă, mântuirea vasului care i-a fost hărăzit să-l comande.”

Suntem duminică, 18 august 1940, când românii – militari şi civili – citesc aceste rânduri incredibile prin raportare la realităţi. Peste mai puţin de două săptămâni, vineri, 30 august 1940, România pierde şi Ardealul de Nord. Pe 6 septembrie 1940, Cârmaciul abdică. Va veni un alt Cârmaci, Ion Antonescu. Care va fi şi el înlăturat la 23 august 1944 şi va fi executat pe 1 iunie 1946. În 1965, în fruntea României vine şi un alt cârmaci, Nicolae Ceauşescu, care va fi dat jos pe 22 decembrie 1989 şi executat pe 25 decembrie 1989. Ce mai încolo şi încoace! O istorie de Cârmaci!