Odessa, victoria de coşmar a lui Antonescu! „Represalii sau masacre?”
0
La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru.
Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.
La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”
„Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”
Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”.
În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin” şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.
De ce era nevoie de cucerirea Odessei
După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa – aprecia generalul Radu R. Rosseti – ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic”[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa – consemnează un istoric german – oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut”.
Se încarcă comentariile...
