Onoarea de a fi bătuţi de nemţi!

Miercuri, 22 iunie 2016, s-au împlinit 75 de ani de la Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial prin Ordinul dat de Ion Antonescu, Conducătorul Statului, de Trecere a Prutului.

Deşi a fost vorba de o cifră rotundă, n-am ştire că în spaţiul nostru public să fi tresărit vreo Asociaţie, vreo Fundaţie, vreun ONG, ca să nu mai spun, vreo publicaţie, la amintirea că acum 75 de ani România se angaja, alături de Germania, în Războiul împotriva URSS.

Aşa cum am mai scris în hotarele acestei rubrici, lucrez de zor, pentru numărul din iulie 2016 al revistei Historia la un Dosar dedicat felului în care propaganda antonesciană, întruchipată de revista săptămânală pentru ostaşi Sentinela, s-a ocupat de Dezastrul românesc de la Stalingrad.

În chip inevitabil, am studiat întreaga colecţie a revistei Sentinela, de la apariţie (25 decembrie 1939) până la dispariţie (17 septembrie 1944).

Am ajuns, cum era de aşteptat, la numărul dedicat Trecerii Prutului, apărut chiar pe 22 iunie 1941, duminica.

Trecerea Prutului a avut loc în noaptea de sâmbătă 21 iunie 1941 – duminică, 22 iunie 1941.

Sentinela apare duminică, 22 iunie 1941, potrivit rânduielii stabilite de la înfiinţare.

Realităţile tipografice făceau imposibilă realizarea unui număr în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când ştirea  Intrării în Război  a devenit oficială.

Cu toate acestea, întregul număr din 22 iunie 1942 e dedicat Trecerii Prutului.

Asta înseamnă că e un număr special, realizat înainte de termenul de predare. Redacţia  a fost informată mai demult şi numărul acesta special a fost pregătit în secret, în paralel cu pregătirile de atac.

Declaraţia de război a fost citită la Radio în dimineaţa zilei de 22 iunie 1942.

Numărul special n-avea cum să prindă date despre Trecerea Prutului. Făcut înainte, el rămâne pentru istorici un document de excepţie. Din lectura numărului se desprind notele de esenţă ale  propagandei antonesciene din prima parte a Războiului din Est, cea de pînă la Trecerea Nistrului.

Una dintre aceste note, valabile şi după   Trecerea Nistrului,  pînă la 23 august 1944, rămîne Fraţia de arme româno- germană în lupta împotriva sovieticilor. După 23 august 1944, e înlocuită, desigur, cu Frăţia de arme româno- sovietică în lupta împotriva nemţilor.

Pagina întîi pune la lucru Afişul propagandistic. Ea înfăţişează doi ostaşi, în ţinută de război cu căşti şi arme cu baionetă, ţinute ca pentru atac.

Primul (se putea altfel?!) e un neamţ.

Al doilea e un român.

Textul explicativ poartă titlul semnificativ „Camarazi în luptă!”:

Frăţia de arme româno-germană ne stă drept chezăşie de izbândă în ceasul aşteptat de astăzi.

Priviţi-i alături!

Camarazi în luptă, soldatul german, cot la cot cu ostaşul român, amândoi vulturi frumoşi şi viteji, s-au aruncat asupra celui mai mare duşman al lumii: bolşevismul.

Între soldaţii germani şi ostaşii noştri s-a făcut încă de pe câmpul de instrucţie legătura de la suflet la suflet în vederea luptei ce trebuia să vie.

Soldatul român vede în camaradul său german pe învingătorul atâtor lupte ce au uimit omenirea întreagă.

Soldatul german, de asemenea, ştie că isteţimea şi curajul camaradului său român vor câştiga biruinţa asupra sălbaticilor moscoviţi de peste Nistru, eliberând pământul Basarabiei şi munţii Bucovinei de sub jugul comunist.

Înainte, bravi camarazi!

Dumnezeul dreptăţii este cu voi!”

Chiar din acest text se distinge relaţia dintre oşteanul român şi oşteanul neamţ în cadrul Coaliţiei asimetrice din care a făcut parte România.

Soldatul român se uită la soldatul neamţ dat pe spate de victoriile obţinute până acum de camaradul său.

Soldatul german ştie de isteţimea şi curajul camaradului său român!

Teza Frăţiei de arme e concretizată şi în interior.

Fotografiile comandanţilor militari sunt împărţite între români şi nenţi.

Paginile 4-5, faţă în faţă, sunt consacrate acestei frăţii.

Pagina 4 e rezervată Armatei Române.

Pagina 5, Armatei Germane.

Portretul Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi „Comandant de căpetenie al Armatei” de pe pagina 4, sus, stânga, face pendant portretul lui Adolf Hitler, „Conducătorul Marelui Reich”.

Într-un efort de a evidenţia egalitatea dintre cei doi, portretele acoperă o suprafaţă tipografică egală.

Pagina Armatei române reproduce pozele generalilor Petre Dumitrescu, Alexandru Ioaniţiu şi Nicolae Ciupercă.

Pagina Armatei germane reproduce pozele mareşalilor Hermann  Göring, Walther von Brauchitsch, Wilhelm Gustav Keitel .

Un amplu articol, Ostaşilor germani, depune eforturi cumplite pentru a-l lămuri pe ostaşul român de ce luptă acum alături de ostaşul neamţ, cu care s-a războit la Mărăşeşti. Potrivit autorului, până şi faptul că ne-am bătut atunci cu nemţii e un argument zdrobitor în favoarea camaraderiei de acum:

„Onoarea de a ne bate cu armata germană a fost a noastră şi mai ales mândria de a fi pierdut bătălia Transilvaniei şi din munţii Carpaţi, în faţa  unei armate a cărei valoare tehnică şi mijloace de luptă ne erau în totul superioare. Am fost apreciaţi de marii şefi germani, pentru că am putut să rezistăm, atunci, fără armament, fără mijloace de comandament, doar numai cu sufletul poporului nostru de plugari, mândru de originea lui Daco-Romană şi vajnic apărător a propriei lui libertăţi.”

Aprecierea de către nemţi va fi, până la 23 august 1944, unul dintre temeiurile de mândrie naţională.

 Din câte se vede, nemţii ne-au apreciat încă din 1916!

Alianţa cu nemţii apare ca o trăsătură definitorie a Istoriei româneşti:

„Ne-am rupt de poporul german atunci – socotind legitimă o pagină de istorie ce trebuia scrisă – pentru ideea de libertate şi unire a poporului român. Am revenit la matca din care am ieşit, asemenea unui fluviu care irumpe ţărmurile, dintr-o hotărâre a destinului.”

În fine, noii camarazi primesc o invitaţie patetică:

„Sunteţi între noi brave uniforme cenuşii. Căutaţi să ne cunoaşteţi în adâncul nostru calităţile morale ale poporului nostru. Duioşia doinelor, dorurile noastre şi sufletul cuminte al naţiei ne-au dat puterea de afirmaţie.

Pe cărarea deschisă lumii noi, vom şti să fim făclia de lumină, transmisă prin noi popoarelor din jurul Dunării, a acestei Dunări ce izvorăşte în Germania şi se varsă prin glia poporului român, în Marea Neagră.

Un colţ de civilizaţie ce se va afirma.

O voinţă unică pentru a ne ridica.

O credinţă în destinul german de care s-a legat cel român.

Şi vom învinge.”

Fără comentarii!