„O şcoală de eroizm: Darniţa“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Trecuseră doar patru ani de la Marea Unire, cicatricile războiului erau vizibile, ţesutul naţional al românismului în toate regiunile sale încă era adolescent, la est, pericolul comunismului  neliniştea graniţa iar Iaşiul, bătrâna capitală a Moldovei, era scena unor tensiuni între studenţii naţionalişti şi minoritatea evreiască.

Onisifor Ghibu, profesor român de pedagogie, politician, luptător pentru drepturile şi unitatea poporului român, participant la realizarea Marii Uniri de la 1918, a publicat în februarie 1923, în revista clujeană Cosînzeana, un articol despre voluntarii români din Ardeal în armata vechiului Regat, în primul război mondial, după ce a citit cartea „Prima Alba-Iulie“, de dr. Petru Nemoianu, care trata istoricul general al voluntarilor români în războiul pentru întregirea neamului.

„Şcoala de la Darniţa“ a rămas atât în memoria lui Nemoianu, cât şi a lui Ghibu, drept una dintre cele mai emoţionante amintiri ale războiului cel mare: în 1917, mii de ardeleni, printre care şi foşti prizonieri ai Imperiului Austro-Ungar, aflaţi într-un lagăr la Darniţa, lângă Kiev, au semnat memoriul-manifest de la Darniţa, document care a precedat cu peste un an Declaraţia de autodeterminare de la Oradea, din 12 octombrie 1918.

Decepţionat de evenimentele curente şi de clasa politică interbelică, în 1923, Ghibu încă spera ca românismul să se revigoreze, instituţiile statului să se stabilizeze şi prin istorisirea eroicelor fapte din conflagraţia mondială.

O şcoală de eroizm: Darniţa 

De dr. Onisifor Ghibu, prof. universitar

(revista Cosînziana, nr. 3, 10 februarie 1923)

Mă scol dela masa mea de scris cu ochii umezi. În adevăr, de mult n`am mai citit o carte care să mă fi emoţionat atât de adânc, ca broşura a cărei lectură o terminai tocmai, şi care are ca autor pe un tânăr cu totul necunoscut în literatura noastră. Este adevărat că nu calităţile literare ale cărţii mi-au impus – deşi ele nu lasă nimic de dorit nici din punctul de vedere al corectitudinii limbei şi stilului, nici din acela al sobrietăţii expunerii peste tot. Mi-a impus fapta fără seamăn pe  care această cărticică nepretenţioasă, o povesteşte şi învăţătura pe care am văzut-o desfăcându-se din ea, limpede ca cristalul.

Învălmăşeala şi greutăţile vieţii publice şi private de toate zilele, îţi lasă de la o vreme în suflet o amărăciune soră cu decepţia. De ani de zile, nici una din speranţele pe cari le legaserăm de unirea tuturor Românilor, într`o singură ţară nu s`a realizat. Totul merge de`an doaselea, Unirea sufletească slăbeşte pe zi ce merge; înflorirea economică a ţării s`a dovedit o iluzie deşartă; valuta în continua scădere; anarhia în continua creştere pe toate terenele, minciuna şi nedreptatea, ocrotite de sus, prind rădăcini tot mai adânci, imoralitatea publică se întinde ca o pecingine, şi nimeni nu-I poate pune capăt. S`au succedat guverne după guverne, toate cu promisiuni mari dar nici unul n`a fost în stare să stăvilească răul. Alte state nouă, mai puţin bogate decât România, au situaţia politică, morală şi socială mult mai prosperă decât noi, cari mergem din rău în mai rău.

La noi nu este zi în care să nu întâlneşti în presă, în întruniri şi în convorbiri particulare constatarea că: mergem spre dezastru!

*

Să fie oare adevărat? Dar, sus în cer, nu există un Dumnezeu, cu a cărui ştire şi voinţă s`a petrecut mare minune a învierii noastre şi unirea? Să ne fi ridicat Dumnezeu atât de sus, numai pentru ca să ne prăbuşească fără milă? Aşa ceva sufletului nostru îi repugnă să creadă.

Starea noastră haotică de astăzi nu poate să fie altceva decât preludiul momentului în care se va face lumină. Forţele diabolice cari o susţin şi o menajează, îşi joacă ultimul joc. Poporul acesta nu este atât de periculos, cum pare, judecat după stările publice de astăzi; el este numai prost condus. Va veni curând momentul în care el îşi va da seama de forţă enormă care rezidă în el, şi el va face uz de acea forţă , pe a-şi crea o situaţiune pe care nici unul din guvernele de exploatatori de până  acum  n`au putut să o creeze, fiindcă ele au lucrat pentru sine înseşi, nu pentru popor.

Cetirea cărţii d-lui Dr. Petru Nemoianu, intitulată: Prima Alba-Iulie, şi care tratează, pe 76  pagini, istoricul general al „Voluntarilor români în războiul pentru întregirea neamului“, mi-a dat o enormă încredere în forţa şi în aptitudinile neamului nostru, şi nu găsesc cuvinte spre a o recomanda tuturor bunilor patrioţi.

Despre ce e vorba adecă? Despre nişte simpli voluntari romantici, cari, într`un moment de însufleţire s`au angajat să lupte supt un steag care mergea dela sine spre biruinţă sigură? O nu! Aici este istoria sfântă a unei fapte fără precedent în istoria milenară a neamului nostru. Este istoria a zeci de mii de eroi, cari în clipele când totul părea pierdut, aveau nu numai neatinsă, dar mai puternică decât ori când, credinţa şi dreptatea trebuie să biruie şi pentru că această dreptate ei trebuie să lupte sau să moară până la cel din urmă.

La 1914 când a izbucnit războiul european, România rămânând neutrală, în Transilvania nu s`a putut produce o mişcare pentru înrolarea ardelenilor sub steagul revoluţionar naţional, ca voluntari, alături de armata română care era aşteptată cu înfrigurare. Dar în timpul celor doi ani de neutralitate, mii de ardeleni au trecut munţii, spre ţara-mamă, ca să aştepte acolo ceasul, în care să intre sub steagul ce avea suferinţa de o mie de ani. Şi, dacă nu mă înşeală memoria, printre hârtiile rămase acasă, pe urma unor astfel de „dezertori“ dela datoria faţă de Austro-Ungaria, s`au găsit mai târziu, scrise gata, proclamaţii către tineretul Ardealului, ca să se înroleze cu toţii în rândurile armatei române în momentul când „Ţara“ îşi va arunca sabia în cumpănă pentru marea idee…

Războiul pe atunci părea uşor şi voluntariatul părea un simplu marş de triumf spre Alba-Iulia şi spre Tisa.

Dar a venit cumplita încercare din toamna anului 1916 şi din primavera lui 1917. Un blestem ceresc şi o conducere neghioabă ni-au zdrobit aproape complet şi forţele armate şi speranţele în rafacere şi ni-au răpit  şi aproape 3 pătrimi din pământul Ţării libere până aici. În primăvara anului 1917 totul părea irevocabil pierdut. Nimeni nu avea nici cea mai patimă nădejde în posibilitatea refacerii noastre. O palidă rază de speranţă mai licărea doar dela Apus dela Aliaţii nostri, a căror biruinţă finală ne mai putea, eventual salva… Ţara întreagă părea un cintirim, acoperit cu linţoliul morţii fără de înviere.

Visurile mari erau toate îngropate, capete se plecaseră spre pământ. Când deodată, dinspre regiunile, cari până aici ne inspirau groază, dinspre Siberia rusească, străbat spre Moldova tuturor durerilor, veşti de bine, - veşti de necrezut. Mii de Ardeleni, foşti până aici prizonierii de războiu în Rusia, se pregătesc să vie de bună voie ca soldaţi să lupte pentru înfrângerea duşmanului, pentru realizarea idealului naţional, mai viu în sufletele lor decât oricând înainte… Hotărârea aceasta a părut multora o hotărîre greşită. Ce era să mai salveze voluntarii ardeleni, când totul era pierdut? Nu era mai cuminte să rămâie la locurile lor, de unde după încheierea păcii să se întoarcă în Ardealul pustiit, pentru a reface măcar în parte enormele pierderi suferite de întreg neamul românesc în cursul războiului? Evident, o astfel de logică putea să găsească destui partizani chiar şi printre rândurile celor mai serioşi oameni de stat, cari în miopia lor adeseori nu au nici măcar habar de ce să vă zică: sufletul poporului.

darnita

Dar flăcăii Ardealului nu socoteau aşa. Ei ştiau un singur lucru. Că aveam o socoteală veche, de o mie de ani, neisprăvită, şi că lichidarea ei nu mai poate fi amânata cu nici un preţ. Ei îşi dădeau seama că pentru neamul românesc se pune problema acum de a fi sau de a nu fi şi că în faţa acestui moment nu mai poate fi vorba de nici un fel de socoteală. Acum ori niciodată! Mai bine morţi cu toţii, decât mai departe robi la străini!

În faţa acestei logici dictate de cel mai sănătos instinct national, nu mai putea exista nici o piedică, şi mii de voluntari s`au strâns ca prin minune în câteva săptămâni din toate unghiurile imensei Rusii, la Darniţa lângă Chiev, gata să plece pe frontul românesc, unde tocmai începea a doua tragedie militară, dezertarea Ruşiilor.

Mi-aduc aminte că acum de ziua de 5 iunie 1917, când primul transport de voluntari ardeleni trecea dinspre Cluj spre Iaşi. Eram în gară la Chişinău, cu o mulţime de prieteni  basarabeni, întru întâmpinarea lor. Când a intrat în gară trenul special care-I aducea, am avut o emoţie, cu n`am avut-o cred nici în momentele cele mai mari din viaţa mea: din peste o mie de piepturi răsuna, ca un singur glas, cântecul de redeşteptare a neamului, subt umbrirea câtorva steaguri româneşti pe care erau scrise cele mai îndrăzneţe devize ale vieţii noastre naţionale. Printre voluntari aveam zeci de prieteni şi cunoscuţi, ba chiar şi o duzină de foşti elevi ai mei la seminarul din Sibiu. Nu voesc să exagerez de loc, dar trebuie să mărturisesc că întâlnirea cu ei în primul moment m`a speriat deadreptul. Ei nu mai păreau oameni prin carne şi oase ca noi ceilalţi, întruchipri aparte. Privirile lor erau ca ale arhanghelilor din icoanele copilăriei mele. În adevăr, misiunea sublimă pentru care se pregătiseră de ani de zile şi de care se străbătuseră până în cele mai intime finite ale fibrei lor îi transformase cu desăvârşire; făcuse din ei eroi în cea mai deplină accepţiune a cuvântului. Nimic nu-i mai impresiona în afară de idea lor conducătoare: biruinţă sau moarte. Nu puteai lega cu ei nici o convorbire, pe alte teme, decât pe aceasta. Încrederea lor în biruinţă era absolută, deşi toate perspectivele reale ale momentului erau cum nu se poate mai nefavorabile. În momentul chiar când ei să dădeau jos din tren, în Chişinău, treceau pe o altă linie două trenuri de soldaţi ruşi cari dezertau de pe frontal românesc şi se îndreptau grăbite spre interiorul Rusiei. Stăteam uluit: în clipa când tovarăşii nostri de arme, fug de la datorie, fiii Ardealului intră de bună voie într`un războiu care le deschide o singură perspectivă sigură: moartea!

Ce şcoală admiral aceea de la Darniţa! Nici odată n`au ieşit dintr-o altă şcoală românescă, oameni cu suflet mai oţelit ca aceşti fanatici ai unei idei.

Cine a înfiinţat acea şcoală?

Ea a răsărit de la sine, din reservoriile nesecate ale energiei de viaţă a poporului. Nici o autoritate n`a colaborat la urzirea planurilor ei; nimeni n`a alocat fonduri; nimeni n`a dat un sfat Dimpotrivă, autoritatea oficială, când a venit şi ea să se amestice, n`a făcut decât să slăbească prin mentalitatea ei idioată ceeace admirabilă iniţiative particulară realizase pe terenul organizării, în ciuda Ruşilor, a Nemţilor şi a Ungurilor.

Războiul nostru pe unitatea naţională are o mulţime de pagini frumoase, dar convingerea mea este că nici una nu întrece în măreţia pe cea scrisă de voluntarii ardeleni. Fapta aceasta este o faptă vrednică de o epopee; o faptă de o curăţenie cu totul imaculată şi de o energie care alcătuieşte unica speranţă în viitorul neamului. Ea a fost o dovadă că poporul nostru este mai înţelept, mai capabil şi mai patriot, decât conducătorii lui şi că pe el se poate conta. El nu se târgueşte pe socoteala marilor idei, el nu-şi precupăţeşte sângele, el nu face afaceri, lui nu-I trebuie propaganda pentru lucrurile mari, pe cari le înţelege prin instinct şi le serveşte cu abnegaţie nefăţărită. El nu se sperie nici de greutăţi şi are răbdare. Şi mai mult tact şi mai bun simţ, decât conducătorii lui. Şi nu-i trebuie nici multe legi şi constituţii şi regulamente, căci are din vechime regulatoare mult mai solide. La Darniţa, spune - dl. Nemoianu – voluntarii au avut o „organizaţie dintre cele mai simple“: disciplina formalistă a regulamentelor a fost înlocuită cu „disciplina sufletului, a conştiinţei, a datoriei, a onoarei“. Ei nu operau cu mai multe argumente ci erau „înarmaţi numai cu virtuţiile strămoşilor“ – atât de mult uitate de conducătorii de astăzi – am putea adăuga acum.

Epopeia voluntarilor ardeleni este menită să rămână o simplă pagină de istorie? Ce s`a ales de capitatul de energie al admirabilului corp de voluntari? La distrus România-Mare? Nu – răspunde dl. Nemoianu. Misiunea voluntarilor nu s`a terminat încă – spune d-sa, spre sincera bucurie – cred -  a tuturor Românilor de bine. Ei încă au datorii mari faţă de viitor. Trecutul lor glorios este o garanţie că nu vor greşi, nici în viitor calea, ci vor continua să fecondeze ideile mari pe cari singuri şi le-au elaborate în şcoala dela Darniţa.

D-lui Nemoianu, care a scris cel dintâi istoric al acţiunei voluntarilor, trebuie să-i fim recunoscători pentru obiectivitatea cu care şi-a scris cartea şi pentru marile servicii pe cari le-au făcut cu aceasta sufletului neamului, căruia în clipe atât de grele îi aduce o întărire nepreţuită.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite