Istorie

articolul anterior articolul urmator

Palachida

0
31 May 2019 10:33:43
Doina Ruşti

O poveste de pe la sfârşitul veacului al 18-lea m-a făcut să surâd. Actuală, inspiratoare. În treacăt, am pomenit-o în romanul „Manuscrisul fanariot“.

Personajul principal este un nefer, născut în Serbia, intrat în slujba unui turc, venit cu afaceri prin Bucureşti. Numele acestui mercenar sârb era Stoian. Poate că viaţa i-ar fi trecut fără evenimente publice, dacă n-ar fi fost rupt de suferinţă pentru o bucureşteancă, pe care o chema Alexandra. Anul 1795, luna mai. Pe Stoian îl duc la închisoare nişte arnăuţi, trimişi de Agie. Flinta i-a fost luată, buzunare i-au fost curăţate de bani. Nu i-au fost lăsaţi nici măcar papucii, cumpăraţi pe 2 taleri. Vina acestui falnic bărbat era mare, iar cauzele, ca de obicei, - de cea mai crasă banalitate. Palachida lui, Alexandra, i-a trădat încrederea, iubindu-se cu alt bărbat.

După cum ştiau deja toate mahalalele, sârbul era doar de umplutură, fără vreo importanţă sentimentală. Alexandra n-avea de gând să-şi petreacă tot restul vieţii cu neferul Stoian. El era doar iubitul acelui moment, amantul oficial, de care ştia lumea. Dar ce este un iubit? Doar faţa unei perioade scurte din viaţa unei femei. Nu vă mai spun că Alexandra era frumoasă, că asta se înţelege, dar trebuie să spun că se afla într-o perioadă de mare nehotărâre. Pasiunea ei trecătoare pentru altcineva l-a adus pe neferul Stoian în culmea nemulţumirii, luând-o ca pe-o insultă.

Mai întâi a căutat-o pe la Sărindar, pe uliţele care coboară de la Zlătari. S-a învârtit pe lângă Curtea Veche, pe la cârciumile de lângă beilic, iar după o zi de căutări insistente, a dat nas în nas cu Alexandra, pe care, reţineţi - se hotărâse s-o iubească până la capătul vieţii. Era luna mai, iar întâlnirea s-a petrecut pe Podul lui Şerban Vodă. Neferul Stoian a scos arma şi cum trebuia s-o încarce după fiecare foc tras, n-a apucat să tragă decât o singură dată. Alexandra s-a prăvălit peste parapet, dispărând în apele Dâmboviţei, înainte de-a doua încărcare a flintei.

 Zilele au trecut greu. De afară nu venea nicio veste. În sfârşit, după ce îi curseseră şiruri de lacrimi, iar sufletul i se umpluse de o mare vinovăţie, a fost chemat la armaşul cel mai de sus, mâna dreaptă a lui Moruzi Vodă.

Stoian şi-a recunoscut vina. Armaşul a mormăit ceva. Apoi, uşa s-a deschis cu prudentţă şi un ciohodar a adus-o pe însăşi palachida al cărei chip neferul îl mai purta încă în suflet. Fusese împuşcată în picior, dar se mişca încă, aşa că cineva a adus-o la judecată. Îşi pierduse din semeţie, îşi pierduse din farmec. Acum era doar un bărzoi trist, cu un picior care se cangrena fără greş.

 Armaşul a întrebat-o dacă mai avea vreo pretenţie de la Stoian. Privindu-l aşa răvăşit, fără fes şi fără papuci, Alexandra s-a hotărât să-l ierte.

Ascultând întreaga poveste din gura armaşului, Moruzi a zâmbit încurajator apoi a dat verdictul: Stoian urma să primească 100 de toiege la tălpi, pentru că-şi împuşcase iubita.

 Lumea a primit cu uşurare pedeapsa, care era acceptabilă. Bătaia e ruptă din Rai şi se uită până la urmă.

Dar domnitorul mai avea de adăugat. S-a făcut linişte. Alexandra era şi ea vinovată, că-l înşelase pe bietul nefer. Aşa că, după o scurtă dar sănătoasă reflecţie, principele a hotărât că merita să primească 30 de toiege la tălpi, ca să-i fie de învăţătură de minte. Nu conta ca era împuşcată într-un picior. La urma urmelor, nu murise. Unde încăpuse un praf de puşcă, mai puteau să-şi facă loc si 30 de toiege, date cu-nţelepciune.

Această întâmplare este consemnată într-un document, transliterat în Istoria românilor de V.A. Urechia.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările