Palavragiul

Ah ce plăcut e să te întâlneşti cu lumea şi să sporovoieşti, să trăncăneşti să stai la taifas pur şi simplu! E atât de plăcut încât sunt şi multe cuvinte pentru acţiunea aceasta.

De la voroava slavă, cu iz bisericesc, până la a sta la o parolă, într-un grup de intelectuali din La Belle Époque - e un drum plăcut şi seducător de sinuos, care trece prin Sfatul ţării, prin a sta la sfat/a face mare sfat, dar şi a te sfătui cu cineva, în mare taină. Toate - cuvinte slave şi medievale, desigur, ca şi sobor.

Iar unde poţi sta la taclale, dacă nu pe un divan?! De aici, adică din turcă, şi sensul divanului de conversaţie selectă care nu e pentru mitocănimea de rând. Invoc desigur Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea - a lui Dimitrie Cantemir. La taclale, cuvânt luat tot din turcă, stă lumea fără pretenţii. Să stăm la o tacla - spuneam prin anii 80 - oare se mai spune? Dar, ăia erau nişte ani cenuşii, depresivi, perioada cea mai neagră a vieţii, aş fi zis, dacă n-apucam pandemia. Ce puteai să faci, decât să stai la taifas (cuvânt din greacă), adică să spui lucruri mărunte, nu filozofii, ci palavre! 

Parabola, cu versiunea palavra, luată din latină în toate limbile romanice şi nu numai, a ajuns în cel din urmă în parlament şi de-acolo a coborât printre blocuri - la zarzavagioaicele care parlamentează şi în alt zone, chiar mai joase de-atât. Dar dacă palavra, chiar decăzută, tot mai are puţintică demnitate, palavragiul nu se bucură de recunoaştere - deşi pe nedrept.

Ion Palavragiul a trăit pe la finele secolului al 18-lea, iar numele lui a rămas în scripte. Omul, vânzător ambulant de sugiucuri şi alte dulcegării, avea obiceiul nu doar să bârfească, ducând vorba de colo colo, ci să comită şi acel sacrilegiu de neiertat, al indiscreţiei. Omul care spune vrute şi nevrute e rău de gură, locvace, uneori bârfangiu, exact ca toţi vânzătorii de fructe, numiţi pe vremuri sicofanţi (etimologic chiar înseamnă vânzător de smochine), adică tipi care duc vorbele de la unul la altul. Dar dacă practica asta e acceptată, a fi indiscret e un mare păcat. Palavragiul e ascultat, ca un zvonar, ca un clovn şi atât. Dacă divulgă un secret, un adevăr care i-a fost dat în păstrare, comite o indiscreţie, devine vulgar, josnic, exclus social. Însă dacă umflă o informaţie, o deformează, e bun de tot - poate ajunge, în ordine, politician, jurnalist, scriitor. Aşa i s-a întâmplat lui Ion zis Palavragiul, vânzător mărunt, care umbla pe la Colţea, cu o tavă mare atârnată pe piept, lăudându-şi sugiucul.

Şi-avea şi de ce, pentru că dulciurile lui erau fără egal. Avea sugiuc din nuci şi siropuri de fructe, întărite cu amidon şi prăjite cu o crustă subţire, fructe înşirate, caramelizate numai pe-o parte, bucăţi de măr învelite în jeleu, prune uscate, umplute cu sâmbure de caisă şi înghesuite pe un băţ din „gheaţă de zahăr”, figurine de acadele, năsturei decupaţi din gutuie şi cireşe conservate în lichior. Şi să ştiţi că n-am enumerat tot. Am lăsat de-o parte rahatul, şerbetul în jumătăţi de caise, bomboana cu nucă ori coliva pe frunză de viţă, halvaua, halviţa şi gogoşelele cu iaurt.

Iar acest om, cât aştepta, obligat să ascute una şi alta de la clienţi, ca să fie simpatic, la rândul său, trăncănea. Uneori, când ajungea la vreo poartă, mai stătea la taifas cu vreun client, lume care judecând după frecvenţa întâlnirilor, ar fi putut fi socotită ca făcând parte din familia lui. Mai povestea pe unde umblase, ce mai aflase de la alţii, iar la rândul său clientul îi spunea ce mâncase, ce-şi mai cumpărase prin casă, dar mai ales ce se întâmpla prin vecini.

Când cineva îi încredinţa vreo bănuială, anume că un boiangiu şi-ar fi vopsit câinele de sărbători, Palavragiul povestea mai departe, cu un entuziasm inflamat: câinele, vopsit în nuanţe turcoaz obişnuia să iasă pe străzi şi să cânte, hămăind pe câineşte o melodie la modă. Ochii ascultătorilor se făceau mari, iar Palavragiul se încălzea de plăcere. Lumea voia amănunte, voia dovezi. Cum să nu! Ambalat, mergea mai departe cu povestea câinelui care îşi schimbă culoarea după visele unui vopsitor; ştia să cânte şi să danseze, iar uneori apare noaptea la patul cuiva ca să-i prevestească diverse drame.

Pe unde trecea Palavragiul, străzile de umpleau de câini coloraţi, de poveşti incredibile. Şi câtă plăcere exista în fiecare din ele! Nu atât fanteziile îl hrăneau, cât bucuria pe care o resimţea, văzându-se ascultat. Când stai la taclale, la colţ de stradă nu-ţi vine să pleci. Ochii strălucesc, inima bate, iar cuvintele zbârnâie ca un roi de albine. Una e să spui două vorbe gen bine-mersi, şi alta e să dai amănunte despre ceea ce a dus la acest bine-mersi şi care sunt consecinţele.

 Pe măsură ce trecea timpul, vopsitorul ajunsese nu doar să vopsească un câine, ci să umble noaptea alături de el, umbre lipite de ziduri, misterioase ameninţări. Iar cuvintele Palavragiului, spuse cu pasiune, au început să plutească peste oraş.

Repetată din uşă în uşă, povestea vopsitorului a devenit o primejdie, iar mai marii oraşului s-au adunat în Divanul Domnesc, făcând sfat, un turvin, ar fi zis bănăţenii, iar vopsitorul a fost luat pe sus şi adus la tacrir. Frumos cuvânt, nu?! Tacrirul ăsta, venit din turcă, înseamnă interogatoriu, aici, dar mai putea să desemneze şi ceea ce azi numim proces-verbal, constatare, raport. Bineînţeles, vopsitorul a fost luat la tacrir, punându-i-se o sumă de întrebări.

Zăpăcit şi cu vorbe puţine, luat rău prin surprindere, vopsitorul a recunoscut că vopsise un câine: îi făcuse o pată, ca să încerce o vopsea pe spatele lui.

Oricum nu contau cuvintele sale, căci doar entuziasmul unui palavragiu le face să circule şi să se impună. Vopsitorul a fost aruncat în ocnă, şi chiar, după aceea, când familia lui a reuşit să-i dovedească şi să-i plătească dreptatea, tot restul vieţii lui, a rămas un dubios, dispreţuit unanim.

Cât despre Palavragiu, ei bine, el continuă să pălăvrăgească şi astăzi, între timp adunând în jurul lui şi alţi palavragii, epigoni, îmbătaţi de plăcerea vorbirii. Cine spune doar nişte cuvinte acolo, e dat uitării, pe câtă vreme cine face din ele palavre e considerat un erou. Şi bineînţeles, contează şi locul: una e să mormăi intimidat la tacrir, şi alta să vorbeşti ţinând pe piept o tavă cu bunătăţi - cu sugiucuri, peltele şi kandel!

O să ziceţi că nu e drept. Dar ce mai e drept în lumea de azi? Şi la urma urmelor, dacă vă pasă, nu mai cumpăraţi acadele, ci câini vopsiţi!