Paranoia aluziilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am mai scris şi am mai spus că în ultimii ani ai domniei lui Nicolae Ceauşescu, printre paranoile administrative de prim ordin se număra, şi nu oriunde, ci la loc de frunte, cea a aluziilor. A aluziilor nu la socialism, ci la Nicolae Ceauşescu, dat fiind că fostul conducător se confunda cu sistemul.

Finalul de la filmul Moromeţii a lui Stere Gulea a rămas pe peliculă după o cumplită bătălie cu cenzura întruchipată de numeroasele organe, care treceau prin ciur şi prin dîrmon o operă de artă înainte de a ajunge la marele public. Aşa cum poate fi văzut şi azi, finalul, păstrat, totuşi, îl înfăţişează pe Ilie Moromete pe capra carului împreună cu Niculae prin ceaţă, întrebînd în timp ce caii tropăie pe drumul îngust: — Încotro, mergem noi, Niculae?

Nici nu s-a încheiat bine vizionarea că diferiţi ştabi şi ştăbuleţi din Comisia de control au sărit în sus, de pe scaune, proclamînd că finalul ăsta nu merge. Cei prezenţi, inclusiv realizatorii filmului, n-au întrebat, surprinşi: — De ce nu merge?

Se prinseseră şi ei că putea trece drept o aluzie la drumul pe care mergea România sub conducerea celebrului Nicolae: Nicolae Ceauşescu. Fiind vorba însă de o aluzie deosebit de gravă, nu s-a mai pus în discuţie finalul. A fost lăsat să treacă aşa! O discuţie ar fi obligat la publicitarea aluziei de care erau conştienţi toţi cei din sală. Cum însă n-o rosteau cu glas tare, aluzia nu exista.

Sunt numeroase alte exemple despre manifestările concrete ale acestei paranoia numite aluzia la ceva. Când şi cum apare paranoia asta?

Oricât ar părea de ciudat un răspuns ne dă Anton Pavlovici Cehov prin schiţa sa Vodevilul, publicată înainte de 1900, în Rusia ţaristă, şi nu înainte de 1989, în România Ceauşistă. Un tip pricopsit, pe numele său Osip Feadorovici Klocikov, citeşte oaspeţilor săi, la vilă, un vodevil scris chiar de el. La finele lecturii, oaspeţii – poate şi pentru că-i mâncaseră omului friptura – se grăbesc să-l felicite. Roşu, emoţionat, beat de fericire“, Klocikov trimite după şampanie şi anunţă decizia de a continua să scrie. Oaspeţii, după ce-l ascultă, intervin pe rând. Toţi încep prin a-l felicita din nou  şi continuă prin a-l avertiza prieteneşte că personajele şi situaţiile din vodevil pot fi interpretate.

Primul vorbitor îi spune astfel:

Bine ai zis... Numai că vezi, scumpul meu... Iartă-mă, dacă-ţi spun, dar mie-mi place adevărul, adevărul mai presus de orice... Iată: înfăţişezi în piesă pe un oarecare Kleşciov, consilier titular de stat... Cred că nu faci bine, dragul meu, să vorbeşti de o excelenţă. În fond, n-are importanţă, dar... cum să-ţi spun... e o chestiune delicată... Aşa că, mai bine, lasă-te păgubaş! Te pomeneşti că al nostru se mai supără, crezînd că l-ai vizat pe el...“.

Al doilea îi atrage atenţia că vodevilul poate fi văzut ca o aluzie la şeful lor. Are loc următorul dialog:

Mărturiseşte că ai făcut aici o aluzie la el! – îi făcu Buleaghin cu ochiul.

Nici prin cap nu mi-a trecut! – protestă Klocikov. Să mă bată Dumnezeu, dacă am vrut să fac vreo aluzie la cineva!

Lasă-lasă... Adevărul e că-i cam place să alerge după fuste... Asta ai prins-o bine la el... Dar ce nevoie ai de aşa ceva?“

Şi tot aşa, până-n finalul schiţei, când musafirilor li se pare că vine cineva:

„— Mai încet, domnilor!... Vine cineva... Ascunde-l, Klocikov!

Klocikov păli, ascunse repede caietul, se scărpină în cap şi căzu pe gînduri.

Da, aşa-i oftă el. Or să înceapă vorbe... O să se interpreteze în fel şi chip... Poate chiar că sînt în vodevilul meu lucruri pe care noi nu le vedem, dar pe care alţii or să le vadă... Am să-l distrug! Iar voi, fraţilor... să nu spuneţi nimănui nimic. Vă rog!...“

Acţiunea se petrece într-o vilă din Rusia ţaristă, dinainte de 1900. Uluitoarea asemănare cu o şedinţă dedicată unei lucrări de artă în clădirea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste din România dinainte de 1989 provine din Paranoia aluziilor zisă şi: Se poate interpreta!

Cum se explică asemănarea? Foarte simplu. Proza lui Cehov surprinde o Rusie birocratizată până la proporţiile unei dictaturi a şefilor de birou. Moartea unui slujbaş destăinuie groaza unui funcţionar la gîndul c-a stropit un şef cu saliva strănutului său. Acest şef nu e însă un conte, un baron, un membru al Curţii Imperiale. E un şef în ierarhia militarizată a birocraţiei ţariste.

Fără să-şi dea seama, Cehov anticipează atmosfera din vremea birocraţiei staliniste. Oaspeţii autorului sunt angajaţi  la stat, care se tem de moarte să nu-şi piardă slujba. Participanţii la şedinţele de cenzurare din ultimii ani ai lui Ceauşescu sînt şi ei slujbaşi îngroziţi că-şi pot pierde slujbele

Care slujbe sunt la capriciile şefului. În cazul regimului Ceauşescu, există însă un singur şef de birou: Nicolae Ceauşescu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite