Poezia morţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deşi s-a stins prematur şi a lăsat în urmă doar trei volume, Cristian Popescu este unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani. Poetul trăia la maximă intensitate sentimentul propriei dispariţii, iar textele lui sunt cea mai pregnantă şi coerentă reprezentare poetică a morţii din lirica românească.

Astăzi, dacă vorbeşti de Cristian Popescu, lumea crede că te referi la primarul acela care se mândreşte cu porecla Piedone. Puţini îşi mai amintesc de extraordinarul poet cu acest nume, care ne-a părăsit în 1995, la numai 36 de ani. Încă de când trăia, era considerat liderul incontestabil al „generaţiei ’90”, iar stilul cu totul novator al poemelor lui a influenţat hotărâtor şi poezia colegilor lui de generaţie, şi pe cea a mai tinerilor scriitori. Interesant este că poetul s-a născut la 1 iunie, dată la care-şi serbează ziua şi liderul „generaţiei ’80”, Mircea Cărtărescu.

Opera lui Cristian Popescu reprezintă un punct important în istoria literaturii, deşi cuprinde numai trei volume publicate. De fapt, două şi jumătate, pentru că primul, intitulat „Familia Popescu” (1987), era mai degrabă o broşură-supliment, cu copertă de hârtie de ziar, a revistei „Convingeri comuniste”. Debutulpropriu-zis în volum a fost un an mai târziu, „Cuvânt înainte” (Editura Cartea Românească), dar, pentru că acesta a fost periat de către
cenzură, poetul a declarat că adevăratul său debut a fost „Arta Popescu”, carte apărută după Revoluţie, în 1994.

Cristian Popescu a avut o existenţă zbuciumată, aflată sub spectrul unei necruţătoare boli de nervi - schizofrenia.Cu toate acestea, el a încercat să se integreze social, să aibă un job ca toţi ceilalţi. În vremea lui Ceauşescu, a fost portar de noapte. După Revoluţie, Laurenţiu Ulici i-a dat să facă suplimentul revistei „Luceafărul”, intitulat „Nouăzeci”, iar Cristian Tudor Popescu l-a angajat la ziarul pe care tocmai îl citiţi, „Adevărul”, şi la suplimentul
„Adevărul literar şi artistic”. Tot C.T. Popescu este cel care i-a publicat volumul din 1994, „Arta Popescu”, la o editură înfiinţată ad-hoc - Societatea Adevărul.

CÂTEVA AMINTIRI CU CRISTI

L-am cunoscut pe Cristian Popescu cu câţiva ani înainte să moară şi am fost buni prieteni. Boala lui era ciclică: avea perioade de criză severă şi perioade în care el era perfect normal. Un om afectuos, cu şarm, cu o minte brici şi debordând de talent. În momentele de normalitate, nu aveai cum să nu te îndrăgosteşti de Cristi.

Când se afla în criză însă, era de nerecunoscut. Umbla aiurea pe străzi, fără să ştie de el, şi nu dormea zile la rând. Se credea Iisus Hristos, iar celor din jur le dădea roluri biblice. În momentele de luciditate, îmi spunea că în criză vedea oamenii de pe stradă cu capete de diavoli. Bineînţeles că a fost internat de mai multe ori, iar în vremea lui Ceauşescu i s-au făcut şi şocuri electrice. „Nici nu-ţi poţi închipui cum sunt!... Şocurile electrice sunt Iadul!”, îmi povestea el.

În dimineaţa zilei de 21 februarie 1995, Cristian Popescu murea în apartamentul mamei sale, din Drumul Taberei. Mama lui a fost şi cea care l-a găsit: era îngenuncheat, pe marginea patului. Într-un prim moment, femeia a crezut că se ruga. În urma autopsiei, medicii au dat diagnosticul de „insuficienţă respiratorie”. Este ceea ce în popor se numeşte „a murit de moarte bună”.

"În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta mamei şi ea vine la mormânt s-aducă ceva flori şi înainte să plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia."
Cristian Popescu (din poemul „Despre tata şi noi”)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite