Postcomunismul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ediţia din anul acesta a Simpozionului Internaţional „Dumitru Stăniloae“ de la Iaşi a avut tema „Creştinismul în postcomunism (1989-2019). Tranziţie, terapie, tendinţe“. Tripticul circumscrie un proces mult mai amplu decât suntem pregătiţi să acceptăm.

Folosit, într-adevăr, inflaţionar, acoperind o plajă largă de sensuri – de la justificare la speranţă şi de la haos la construcţie – tranziţia ca termen nu are alternativă. Îi putem spune epocii dintre dictatură şi libertate, eventual, trecere sau chiar transformare, dar tot în sfera tranzitoriului ne aflăm, adică a acelui ceva care leagă două momente, urmând ca odată îndeplinită menirea să se dizolve în noua realitate creată. Religios vorbind, tranziţia este o stare permanentă, ce altceva fiind Biserica dacă nu instituţia divino-umană a mijlocirii dintre lume şi Împărăţia lui Dumnezeu?

Este o evidenţă frecvent ignorată, dacă nu combătută cu înverşunare: unei perioade traumatizante trebuie să îi urmeze o terapie pe măsură. Din multe puncte de vedere, omul postcomunist este la fel de bolnav ca cel comunist, adică din epoca dictaturii proletariatului. Vedem acest lucru pe stradă, îl citim în statistici, preferinţe politice sau de consum. Iată de ce, dimensiunea religioasă în postcomunism trebuie să aibă şi un rol, nu mereu conştientizat ca atare, terapeutic. Rănile de pe urma atentatului la sufletul omului, prin ateism şi abrutizare, tot spiritual pot fi tratate, vindecate.

Cât priveşte tendinţele, numărul speranţelor este concurat, până la sufocare, de cel al temerilor. Păstrând calea de mijloc între nădejde şi realism, sunt cel puţin două teme care se vor accentua în vremea ce va să vină. Prima: cearta cu Dumnezeu. La trei decenii de la căderea dictaturii atee, nu mai credeam că ateismul ca atare va reveni în forţă. Fără constrângeri fizice, dar cu atât mai eficient, prin paragrafe de lege, corectitudini politice şi alte mijloace, cetăţeanul este rupt de credincios, reconfirmând astfel antropologia pocită de care speram să fi scăpat.

A doua temă, care o agravează pe prima: raportarea la noile tehnologii, la progresele omului care se făleşte şi care vrea să demonstreze că poate fi (aproape) ca Dumnezeu: stăpân (absolut) al vieţii. Nu este, în acest context, deloc surprinzător că a fost resuscitat discursul progresului inevitabil şi obligatoriu, al emancipării totale, al egoismului ca unic reper, al drepturilor omului nesecondate de obligaţiile şi responsabilităţile aceluiaşi. Se reconfirmă, pentru a câta oară?, că mai puţină religie nu duce la mai multă umanitate, ci dimpotrivă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite