Povestea Revoluţiei mele – paşaportul nostru, la propriu şi la figurat, pentru libertate!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De fapt a început odată cu Timişoara, despre care iniţial s-au auzit doar zvonuri, apoi au urmat comentariile de la Europa Liberă, (vocea tulburătoare a femeii pe care aş fi vrut s-o cunosc: „Sunteţi români ca noi“ striga spre cei care ameninţau şi trăgeau!) şuşoteli de tot felul, care dădeau curaj şi speriau în egală măsură.

Au urmat oroarea incinerării şi aruncării cenuşii la canal (iar Canal, precum cumplita închisoare exterminatoare!) întoarcerea în ţară din Iran, a lui Ceauşescu, apariţia la TV şi mitingul fatal din balconul Pieţei Palatului, cu celebrul Alo! Alo! dispreţuitor şi promisiunile jenante, suflate de Tovarăşa, de mărire a pensiilor şi alocaţiilor. 

Eram chiar în Televiziune şi pe micul ecran am văzut momentul de derută. Am ştiut că e sfârşitul. Nu-mi dădeam însă seama cât de sângeros va fi. Oamenii au fost împuşcaţi în ceafă, executaţi pentru îndrăzneala de a râvni la o viaţă normală, jurnalistul Calderon e călcat cu tancul!

Cu câteva zile înainte, tradusesem, pe video, „Insuportabila uşurătate a fiinţei“ a curajosului disident ceh Milan Kundera. La exact 25 de ani avea să fie lansată o carte, „Sărbătoarea neînsemnătăţii“, tot a lui, tipărită în traducerea Ioanei Pârvulescu, la Humanitas! Îmi amintesc că filmul n-a circulat imediat, aşa cum patronul de atunci al afacerii a întârziat şi cu „Morile de vânt ale lui Dumnezeu”, un telefilm cu Franco Nero, turnat în Iugoslavia, într-o poveste destul de fantezistă, despre Nicu Ceauşescu. 

În Turnul din Dorobanţi nu se mai intra decât cu banderolă tricoloră şi parolă, care era veşnic greu de ţinut minte, fiind aproape la fel de absurdă, ca titlul unei pelicule excelente: „Hârtia va fi albastră”. Complicat era de ajuns de la metrou, până în curte, în Pangratti. Până a ieşi din staţie era un fel de grup autoorganizat, care te percheziţiona, prin pipăieli, după care, pe măsură ce te apropiai, trebuia să mergi cu mâinile sus, iar pe jos era polei. În curte, din când în când mai şuierau gloanţe. Încă mai am cartuşul care m-a ratat, când mergeam de la redacţie, de la etajul 9 spre celebrul Studio 4. Acolo, după declaraţii, îndemnuri şi afirmaţii înfricoşătoare de genul „fântânile au fost otrăvite” sau „nu ştiu ce terorişti împuşcă tot ce le iese în cale”, ori ordine de la geali (nimeni din şefii armatei nu pronunţa generali), în mod cu totul paradoxal, erau strecurate desene animate, pentru copii, aduse de Viorica Bucur, pe care le dublam în direct. „Tom şi Jerry”.

A fost un an în care din respect pentru victimele anticomuniste n-am făcut brad acasă. A rămas undeva în Gara de Nord, pentru că-l primisem prin colet de la Piatra Neamţ, ca de altfel de multă vreme, pentru că în Bucureşti era complicat să găseşti, dacă nu chiar imposibil. Pe 25 decembrie a fost executat Ceauşescu. Putea fi aleasă orice altă dată. Ca să fie totul de un ridicol absolut, s-a anunţat că nu se găseşte caseta cu execuţia, apoi că nu se găseşte nu ştiu ce cheie, între timp s-a făcut un montaj total neprofesionist, iar argumentele, greu de crezut, aveau să se repete câteva luni mai târziu, la diverse demonstraţii anticomuniste, cu justificări de genul: „E ceaţă, nu putem transmite”. 

La începutul lui ianuarie, Cornelia Rădulescu a adus un VHS cu: „Ferma animalelor”, am spus câteva cuvinte despre Orwell, ceea ce l-a enervat nespus pe Silviu Brucan, oracolul din Dămăroaia, care voia să dispară doar cârmaciul, nu şi sistemul. Până şi colindele îl exasperau deja. Ateul tot ateu! Până în 25, am dat un interviu la Televiziunea Franceză. Mai târziu am aflat că titraseră în loc de Irina — Frina, greu cu numele, chiar şi când sunt simple! Dintr-o dată nu-mi mai păsa. Fusese instaurată starea de urgenţă, căreia Nea Nicu îi spunea, dintr-o pudoare stupidă: de… necesitate. Dacă avea să se întoarcă la putere, chiar nu mi-aş mai fi dorit să supravieţuiesc, pentru că era evident că represaliile aveau să fie chiar mai cumplite ca la Timişoara.

Îmi mai amintesc că au mai circulat nişte variante, cum că în subsolurile televiziunii ar fi fost ascunşi terorişti periculoşi şi înarmaţi. Oricum debandada era totală şi totuşi, simultan, o organizare surprinzător de eficientă, pentru cei care, câteva luni mai târziu, aveau să candideze la alegeri, deşi promiseseră că nu o vor face. O scăpare a fost încercarea de asasinare, respectiv înjunghierea directorului adjunct, tov. Puşcaşu, cel care la vizionările de-a lungul timpului, nu suporta să vadă scene cu sânge. Vreo premoniţie? Oricum, a scăpat! Mai ştiu că m-a surprins când francezul Bernard Kuchner, de la „Medici fără frontiere”, pe atunci, declara cu multă detaşare şi mirare: „Oare ce-o să facem cu atât de multe ajutoare?”. Cu siguranţă că nu se referea la faptul că o parte erau să fie însuşite pe nedrept, pentru că nu avea cum să bănuiască.

Foarte curând, Victor Ionescu a propus, inspirat, difuzarea „Dictatorului” lui Chaplin, apoi a intrat „Un taxi mov”, care mereu căzuse la viză, încă de pe vremea când Tudor Vornicu se străduise să-l programeze, precum şi „E.T”.-ul lui Spielberg, care a înspăimântat puţin ca atmosferă, că semăna cu ce era în stradă.

Un lucru mi-e limpede: A fost o Revoluţie, şi nu doar nişte Evenimente, chiar dacă în paralel o fi fost şi o lovitură de stat. Oamenii au ieşit în stradă, au fost solidari şi viteji. Unii, nepermis de mulţi, au plătit cu viaţa.

A fost o Revoluţie, paşaportul nostru, la propriu şi la figurat, pentru libertate!   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite