POVESTEA VINILULUI: Mişcarea de rotaţie a vieţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu mult înaintea CD-urilor şi a formatelor audio de astăzi, în care sute de albume sunt îngrămădite în aparate minuscule, au existat discurile de vinil. Pentru mulţi iubitori de muzică, o bună parte a tinereţii s-a dus printre pârâituri şi salturi necontrolate ale acelor de pick-up.

Primul a fost albumul „Rubber Soul“, al celor de la Beatles. Şi-mi amintesc perfect cum arăta şi cum se simţea la mână, deşi asta se întâmpla cu aproape trei decenii în urmă. Tata l-a scos din învelitoarea ruptă în partea de sus, l-a pus la pick-up şi a fixat acul pe prima striaţie a plăcii. Şi ăsta avea să fie primul vinil ascultat vreodată. Au urmat ani de rulat încontinuu, timp în care gaura învelitorii s-a tot lăţit şi lăţit, fiind lipită, în final, într-o încercare disperată de salvare, cu nişte scoci de culoarea galbenă. Ordinea pieselor era aşa: pe faţa A erau „Drive My Car“, „Norwegian Wood“, „You Won’t See Me“, „Nowhere Man“, „Think for Yourself“, „The Word“ şi „Michelle“. Pe faţa B urmau: „What Goes On“, „Girl“, „I’m Looking Through You“, „In My Life“, „Wait“, „If I Needed Someone“ şi „Run for Your Life“. 

A fost primul vinil din viaţa mea. Au urmat multe altele, dar „Rubber Soul“ nu e doar un disc de pickup, ci o poveste în sine. Extrem de apreciatul şi influentul DJ britanic John Peel povestea, la un moment dat: „Cineva încerca să mă convingă că CD-urile sunt mai bune decât vinilul, pentru că nu au zgomotul de suprafaţă. I-am spus, «Ascultă, frate, viaţa are zgomot de suprafaţ㻓. Cam asta a însemnat primul vinil ascultat: zgomotul de suprafaţă şi viaţa ce-l produce, muzica împrăştiindu-se dintr-o mişcare circulară, o placă neagră, sub care se ascundeau 35 de minute de perfecţiune muzicală.

Muzica din genţile mari

Cine s-ar fi gândit, la acel moment, că vinilurile vor ajunge nişte simple obiecte de colecţie? Cine ar fi putut să prevadă apariţia unui disc mai mic, într-o culoare gri, strălucitoare, semănând cu o jucărie pentru un copil, pe care o să-l poţi purta în buzunar? Pentru ca, în final, orice formă fizică a înregistrării muzicale să se dizolve în eter, în interconectivitate, coduri şi limbaje informatice, la finalul cărora „Rubber Soul“-ul meu, ăla cu învelitoarea ruptă, va putea fi obţinut, în numai câteva minute, în formatul „rubbersoul.mp3“.

Astăzi, pare complicat, dacă nu de-a dreptul imposibil, să-ţi imaginezi oameni cărându-şi muzica sub forma unor plăci mari, ce nu-şi puteau face loc decât în vreo geantă cu dimensiuni generoase. Nişte discuri pe care încăpea maximum un album de muzică, nu ca astăzi, când cuplezi iPod-ul la calculator şi zeci, chiar sute de albume se transferă, aproape instantaneu, într-un aparat de mărimea unui pachet de ţigări. Însă vremurile acestea au existat cu adevărat. Mărturie stau următoarele texte, scrise, la invitaţia noastră, de patru oameni, cu trecuturi complet diferite, dar ale căror vieţi au
gravitat, cândva, în jurul pick-upurilor şi al plăcilor cu
gaură la mijloc. ;

Cel mai vândut vinil din istorie este albumul „Revolver“, al celor de la Beatles

Pick-upul meu Tesla şi discurile de pe fundul unui sertar adânc

cartarescu

Mircea Cărtărescu scriitor

Pentru că în liceu n-am avut pick-up, n-am avut nici discuri. De fapt, n-am avut niciun mijloc să ascult muzică, nici măcar radio. Ai mei avuseseră un radio străvechi, cu lămpi de sticlă şi ochi magic, dar se stricase, îl ţineau pe şifonier. Dar în clasă se făcea un comerţ asiduu cu discuri, originale sau, cel mai des, indiene, zgâriate ca naiba, în coperţi jerpelite şi lipite cu scoci.

Era în 1970-1974. Nu mă interesa muzica de niciun fel. Eu îmi făceam de lucru cu cărţile. De-aceea treceam drept ciudat printre colegi, dovadă că nici în epoca aia, în ciuda legendelor, nu era la modă cititul. Colegii mei îşi făceau trupe rock, aveau chitare electrice, boxe, cântau în curtea vreunuia încercând să imite solo-urile de chitară şi baterie din imposibilele (pentru mine) melodii ale epocii – „Child in Time“, „Dazed and Confused“, „In-A-Gadda-Da-Vida“… Mă luau şi pe mine, încercau să mă facă să ascult, dar nu se lipea de mine nimic. Mai mergeam pe la câte unul pe-acasă, se scoteau discuri de sub vreo măsuţă, de prin vreo servantă, şi se puneau pe tamburul deşelat al vreunui pick-up, apoi se dădea sonorul la maximum… Se bea vodcă, sticle-ntregi, pe „Black Sabbath“ sau „Led Zeppelin“.

Colegii mei erau monoculturali, ştiau discografii întregi pe de rost, dar niciun nume de poet contemporan, nici de compozitor, nici de pictor. Mai târziu mulţi mi-au spus cu amărăciune că „şi-au pierdut tinereţea cu muzica“. N-am crezut niciodată asta, eu cred că şi-au câştigat-o. Pentru că în secret îi invidiam şi aş fi vrut să fiu ca ei, dar n-aveam mijloace. Cei care-aveau discuri, magnetofoane, pick-upuri erau fii de medici sau nomenclaturişti, ai mei erau săraci ca degetul.

Abia în facultate mi-au cumpărat şi mie un pick-up, dar discurile erau scumpe, mă mulţumeam cu cele împrumutate. Atunci, abia, am recuperat şi eu, în contratimp, muzica anilor trecuţi, Beatles în primul rând, pentru care am făcut o pasiune răvăşitoare, care mă ţine până azi. Când am fost în America, în 1990, am adus de-acolo zeci de discuri de vinil, iarăşi în contratimp, pentru că în curând aveau să apară CD-urile. Iar pick-upul meu Tesla oricum s-a stricat repede. Le mai am şi acum, nemaiascultate de douăzeci de ani, pe fundul unui sertar adânc de sub rafturile cu cărţi ale bibliotecii.

Cei care aveau discuri, magnetofoane, pick-upuri erau fii de medici sau nomenclaturişti, ai mei erau săraci ca degetul. Mircea Cărtărescu

În căutarea hranei pentru suflet

maier

Lucian Maier  critic de film

Acum vreo cinci ani, un bun prieten din oraşul meu meu natal, membru în echipa „Audioconcept“ din Bucureşti, m-a chemat la el pentru o audiţie muzicală. Ceea ce m-a şocat la finalul audiţiei – ascultasem la el „Communiqué“ al celor de la Dire Straits, „Violator“ al celor de la Depeche Mode şi ne-am uitat la cîteva secvenţe din „Star Wars“ cu sunetul rulat prin acelaşi sistem – a fost claritatea şi bogăţia de nuanţe a reproducerii muzicale. Şi era un sistem destul de nepretenţios pentru ce înseamnă pasiunea de profil. Însă, pentru mine, atunci, preţurile cablurilor care uneau sursa de citire a muzicii cu staţia de amplificare şi staţia cu boxele erau suficient de nemaivăzute – costau în jur de 500 de euro – încât să fiu şocat şi minunat în acelaşi timp. Întâlnirea respectivă mi-a deschis ochii către un teren pe care îl frecventam adesea, sunetul, audiţia muzicală, însă niciodată nu aş fi crezut – chiar dacă deja asistasem la câteva reprezentaţii muzicale live importante – că muzica poate fi auzită şi acasă în condiţii de excepţie.

Audiofilia e terenul în care întotdeauna eşti tentat să crezi că se poate şi mai bine, că cinelul poate fi mai prezent, că notele de bas pot fi mai nuanţate, că poziţia solistului poate fi şi mai bine delimitată pe scena imaginară care se deschide între şi în jurul boxelor. Pe forumurile de profil din România circula un dicton, un fel de motto al ascultătorului înrăit de muzică: orice audiofil ajunge la tuburi şi vinil. Acum, audiofilia dă naştere la două direcţii comportamentale. Unii oameni sunt pasionaţi de aparate, iar simptomul acestei pasiuni e vânătoarea de „scule“. Alţii sunt interesaţi numai de muzică şi atunci – în funcţie şi de buget, desigur – urmăresc doar mulţumirea pe care o poate aduce reproducerea muzicală într-un anumit sistem prin raport la o anumită sumă care poate fi investită în acel sistem. Cred că maxima de mai sus se potriveşte celei de-a doua categorii de audiofili. În ce mă priveşte, dacă îmi permiteţi să mă încadrez în a doua categorie, am făcut acest drum pe jumătate. De la aparate cu tranzistori, la aparate (staţie de amplificare şi CD-Player) cu tuburi electronice. Vinilul, deocamdată, în ceea ce priveşte sursa de audiţie, este doar o promisiune. Discurile, însă, mi le cumpăr ori de cîte ori am prilejul. De pe eBay, din consignaţiile din Notting Hill din Londra sau de lângă podul Margit din Budapesta (unde, e drept, nu ajung chiar în fiecare zi), okazii şi târgurile de vechituri sunt surse excelente pentru viniluri. Care trebuie să fie imprimate chiar de cei care contau în epocă: Philips, Decca, Deutsche Grammophon sau RCA pentru clasică, EMI pentru Pink Floyd, Columbia pentru Davis, Monk sau Brubeck.

În toată nebunia new-age în favoarea ecologiei, poate că ar trebui să fim atenţi şi la suflet. Dacă suntem în căutarea unei hrane cât mai naturale pentru corp, de ce să nu ne îndreptăm, aşa, în trepte, şi spre o audiţie naturală. Ori, în acest sens, între aparatele ce pot fi folosite acasă pentru audiţii, numai vinilul şi tubul electronic nu apelează la soft, la digital, pentru a restitui muzica. Digitalul reconstruieşte, procesează, analogicul redă.

În toată nebunia new-age în favoarea ecologiei, poate că ar trebui să fim atenţi şi la suflet. Lucian Maier

Poveste cu cioburi şi pârâituri

georgescu

Adrian Georgescu jurnalist şi scriitor

Era prin 1984 când am cumpărat primul album al formaţiei Iris. Un ochi larg deschis pe copertă, în interiorul unui fermoar, ultimul din raft în magazinul Muzica, îşi aştepta cumpărătorul. Şi ce m-am bucurat că l-am găsit!

Apoi, eram prin magazinul Romarta, când discul a sărit din mapă – vai celor ce ţin deschizătura „chiloţilor“ de disc spre partea pe unde se extrage acesta din mapă! – şi a căzut, chiar pe cant, direct pe pardoseala magazinului Romarta. Un ciob a sărit şi, odată cu el, s-a dus şi cea mai mare parte din primele piese de pe cele două feţe. Evident, până la căderea comunismului, albumul n-a mai fost reeditat. Una din piesele afectate, prima de pe faţa a doua, „Cei ce vor fi“, era pe versurile lui Mircea Dinescu. Astfel, vreo şase ani de zile, am potrivit cu precizie chirurgicală acul pe primul şanţ neafectat, încercând să prind cât mai mult din cele două melodii. Ca urmare, şi astăzi, pentru mine, Iris I începe cu un solo de chitară.

Nu mi-a trebuit albumul înregistrat pe casetă audio, aşa cum nici astăzi, dacă am discul de vinil, nu am nevoie de înregistrarea digitală. Acestea sunt bune doar pentru dispozitive portabile. Acasă însă, e ca şi cum ai înlocui o pictură cu o copie fidelă a acesteia, dar mai mică, doar pentru că tabloul îţi ocupă prea mult loc pe perete.

CD playerul sau aparatele pentru formate digitale sunt precum motorul capsulat al automobilului: niciun mister nu ţi se înfăţişează în întreaga sa frumuseţe. Nu poţi meşteri la ele. În schimb, pick-up-ul este o mică orchestră de angrenaje lucrând la vedere: scena rotativă a platanului, cilindrul de inox al contragreutăţii, mecanismul antiskating-ului, braţul curbat, un fel de cumpănă de fântână, şi, în fine, piciorul subţire de balerină al acului alunecând pe şleaul subţire, toate susţin o reprezentaţie pentru tine. Aproape că vezi cum se naşte vibraţia, iar mirosul unui disc extras din mapa sa de hârtie îngălbenită poate fi aşezat în galeria nostalgică a aromelor din casa bunicilor.

Un disc de vinil se ascultă cu tot corpul. Basul loveşte în coşul pieptului, cinelele ridică părul de pe braţe, căci pielea este o ureche întinsă pe tot trupul. Sunetul digital nu poate, cel puţin deocamdată, oferi acest impact. Că are înmagazinată informaţie de 32 sau 320 de kilobiţi pe secundă, este tot o comprimare. Urechea se poate declara mulţumită, însă ceva lipseşte.

Este un paradox aici, care a funcţionat şi în cazul cărţilor tipărite. Înlocuite în numele rezistenţei în faţa timpului, bătrânele tipsii întunecate s-au dovedit mai durabile decât urmaşii lor, veşnic supuşi evoluţiei. Au revenit aşadar, cu sunetul lor cald şi dinamic, însoţite de o nouă generaţie de pick-upuri. În schimb, compact-discul dispare azi, aşa cum vor dispărea la un moment dat şi discul Blu-ray sau formatele .flac sau .ogg, înlocuite de altele mai performante şi mai rezistente, care apoi se vor casa şi ele, pentru că mereu vor fi noi şi noi suporturi. Cu cât ele vor promite mai multe, cu atât vor pieri mai repede. Discul de vinil va rămâne însă, asemenea aparatelor de fotografiat Smena cu film, pentru că livrează un mister şi o căldură pe care miile de pixeli, în ciuda clarităţii, nu le pot aduce.

Multe dintre CD-urile originale pe care le am, prezentate la vremea lor a fi veşnice şi indestructibile, acum emit, la un moment dat în timpul redării, acel piuit supărător de alarmă matinală. „Sar“, cum ar veni. S-au stricat fără motiv. Aceasta nu se întâmplă cu niciunul dintre vechile şi aparent fragilele discuri de vinil.

Bine, dar pârâiturile nu deranjează?, veţi întreba. Deloc. Fac parte din poveste. A deranjat vreodată pe cineva trosnetul focului de lemne?

Articolele lui Adrian Georgescu pot fi citite pe www.adriangeorgescu.ro

Trei întâmplări fericite şi o afacere onorabilă

Diana Florescu colecţionară

Am început să colecţionez viniluri acum 15 ani. Nu ştiu dacă mă veţi crede, dar a fost o întâmplare. Mă rog, de fapt au fost două întâmplări care m-au ajutat ca astăzi să-mi trăiesc visul. În primul rând, un prieten a plecat din ţară şi mi-a lăsat toată colecţia. Nu mai ţin minte câte discuri avea, dar cu siguranţă erau undeva peste 100. Întâmplarea a făcut ca şi tatăl meu să fi fost un iubitor al discurilor, aşa că m-am trezit, peste noapte, cu câteva sute de discuri. Aş fi putut să le adun şi să le pun undeva. Poate le descopeream după nu ştiu câţi ani, pline de praf. Dar am început să le ascult şi nu le-am mai putut lăsa din mână. Apoi, am început să cumpăr viniluri de pe unde apucam: prieteni, buchinişti, mai nou de pe internet. Prietenii mă învăţaseră, şi când plecau din ţară se mai întorceau cu câte un disc de pe unde apucau.

Am învăţat cum să le întreţin şi să le recondiţionez. Am construit nişte rafturi şi cutii şi le-am organizat pe categorii. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar putea aduce bani. Întâmplarea (şi iată, o altă întâmplare!) a făcut ca să fiu vizitată de un străin, apropiat unui prieten de familie. Domnul acesta a cumpărat primul disc: un Gheorghe Zamfir. Tot el mi-a spus că aş putea face bani frumoşi, pentru că în Vest vinilurile sunt la mare căutare printre colecţionari. Astăzi, sunt mândră să spun că mă ocup, în mare parte, cu vânzarea de discuri. E o meserie ca oricare alta. Ai nevoie de răbdare, devotament şi, nu în ultimul rând, pasiune. Până acum am vândut în jur de 300 de viniluri şi alte 350 sunt deja pregătite să ajungă la Liverpool, Paris sau Chicago. Printre clienţii mei se află în mare parte străini, dar şi români plecaţi de mult din ţară.

Francezii preferă muzica tradiţională, inclusiv cea românească, englezii şi americanii vor pop-rock şi înregistrări simfonice. Sunt foarte mândră de mine şi sunt sigură că afacerea asta, care afară există de foarte mulţi ani, va creşte treptat şi în România şi va ajunge cu adevărat profitabilă. Însă, oricât de bine mi-ar merge, sunt câteva discuri cu mare valoare sentimentală pe care nu
le-aş vinde, oricât mi s-ar oferi. Stau în cutia mea personală. De fiecare dată când ascult câte unul, îmi dau seama cât de norocoasă sunt.

Am început să cumpăr viniluri de pe unde apucam: prieteni, buchinişti, mai nou de pe internet. Prietenii mă învăţaseră, şi când plecau din ţară se mai întorceau cu câte un disc. Diana Florescu

Ce am pierdut prin înlocuirea vinilului cu CD-ul şi fişierele

vinil 2

Magazinele de viniluri, o banalitate în Vest, o raritate în România FOTO: REUTERS

Despre discurile de vinil se spune că oferă cel mai pur sunet, un sunet cald, cu o claritate cât mai apropiată de cea originală. Ştiinţific, explicaţia stă în ceea ce astăzi este cunoscut sub noţiunea de „compresie“. Concret, pentru a înlesni transferul muzicii, sub forma fişierelor digitale, sau înregistrarea acesteia pe formate mai mici şi comode, precum CD-ul, melodiile sunt comprimate, pierzând, implicit, din calitatea redării.

O altă pierdere (mai puţin pomenită) cauzată de transformarea discului de vinil în obiect de colecţie este dată de însăşi construcţia acestuia. Cele două feţe din care este alcătuit discul le permiteau cândva muzicienilor diverse experimente muzicale, imposibile pe actualul CD. Două exemple în acest sens sunt albumul formaţiei-cult germane Neu! (în care fiecare dintre feţe reprezintă compoziţiile individuale ale celor doi membri).

Sau albumul „Low“, al lui David Bowie, a cărui a doua faţă este o întreagă colecţie de experimente ambientale, în antiteză directă cu prima parte, mult mai clasică, şi descriind drumul ce avea să fie urmat de muzician în următorii ani. De asemenea, celebra piesă a celor de la Beatles, „A Day in the Life“, considerată astăzi o capodoperă a experimentului muzical, se încheie cu un acord lung care, pe varianta de vinil rula minute în şir, până la terminarea discului. Pe varianta de CD, acest final durează doar câteva secunde, până la epuizarea părţii înregistrate pe disc.

România şi plăcile de pick-up

Relaţia românilor cu vinilurile pare desprinsă dintr-un soi de poveste de dragoste neîmpărtăşită. Pe vremea comunismului, vinilurile cu adevărat de calitate erau la fel de rare precum mezelurile în magazinele din anii 1980. Românii erau nevoiţi să se mulţumească cu discuri ruseşti, ungureşti sau bulgăreşti, copii ale celor americane. De multe ori se ajungea la situaţii hilare în care ascultătorul, lipsit de orice noţiune a alfabetului chirilic, nici nu putea înţelege numele pieselor sau cel al albumului, inscripţionat pe coperta vinilului.

Vinilurile erau „traficate“, din mână în mână, şi ascultate, în general, la pick-upuri produse în Europa de Est.
După 1989, românii au sărit imediat la casetele ce împânzeau târgurile, apoi la CD-uri şi la actualele mp3-uri. Cu toate acestea, în prezent există destui colecţionari de discuri de vinil. Spre deosebire de ţările din Vest, unde există magazine cu vânzare de discuri, atât vechi, cât şi noi, afacerile cu viniluri în România se mărginesc, în prezent, la vânzarea-cumpărarea de pe internet sau la achiziţionarea de la târgurile cu vechituri.

Începutul declinului

Primul semn al înlocuirii vinilului a venit în 1982, anul în care albumul lui Billy Joel, „52nd Street“, era înregistrat pe CD.  În 1985, albumul „Brothers in Arms“, al celor de la Dire Straits, apărut tot pe CD, se vindea deja în milioane de copii.

Alchimia din spatele unui disc

Poate părea ciudat, dar muzica aşa cum o ştim cu toţii, cel puţin melodiile înregistrate, nu ar fi existat sau ar fi arătat probabil cu totul altfel astăzi, dacă în anul de graţie 1835 nu apărea un accident fericit în laboratorul chimistului francez Henri Victor Regnault. La acel moment, ştiinţa descoperea policlorura de vinil, însă atestarea oficială a substanţei avea să se producă abia în 1872, la cererea germanului Eugen Baumann.

Din 1920, substanţa începea să fie folosită în aproape toate domeniile, de la cel medical, la industria construcţiilor şi cea auto. Deşi vagă, prima atestare a folosirii vinilului la înregistrarea muzicii are loc în 1926, fiind necesar inscripţionării coloanelor sonore ale filmelor produse la Hollywood.

Suport din aluminiu

Întregul proces de fabricare a unui disc de vinil poate fi edificator pentru efortul şi timpul investit în trecut pentru înregistrarea unui cântec, într-un demers ce pare mai degrabă realizarea unei opere de artă, decât a unui suport fizic de transmitere a muzicii. Aşadar, iniţial era tăiat un disc de aluminiu, suportul mecanic. După finisare, discul de aluminiu era acoperit cu un lac nitrocelulozic care are proprietatea de a se usca foarte rapid.

În acest stadiu, peste 50% dintre discurile de vinil erau reciclate, deoarece nu se accepta niciun fel de imperfecţiune. Discurile păstrate erau despărţite de borduri din plastic pentru a se evita zgârierea acestora. După acest procedeu, fiecare disc era aşezat manual sub o presă de perforare care tăia un mic cerc în mijlocul discului, gaură protejată de un inel din plastic.

De aici, discurile erau duse în studioul unde sunetul urma să fie „înregistrat“. În următoarea etapă, discul era spălat cu apă şi cu detergent, după care se pulveriza clorura stanică şi argint. Apoi era scufundat într-o baie de nichel, iar la sfârşitul acestui proces era înlăturată partea metalică rezultată.

Aceasta era matriţa, cea care urma să fie folosită pentru realizarea vinilurilor în serie. După aplicarea etichetelor, pe fiecare copie, formele erau presate, la o temperatură de 192 de grade Celsius, pentru ca discul de vinil să poată fi realizat. Produsul final era obţinut după procesul de răcire şi tăierea marginilor. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite