Prietenii ei, intelectualii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

...după peste 40 de ani de regim comunist, puţină lume mai ştia cu adevarat ce este libertatea. Şi, într-un fel de paranteză fie spus, erau destul de puţini şi cei care ştiau cu adevarat ce este salamul.

Vineri, cumva în perspectiva zilei de naştere a „Tovarăşului” (26 ianuarie, parcă), Historia a organizat o dezbatere (aici) pornind de la nişte întrebări ale ultimului sondaj Inscop de la sfârşitul anului trecut. Întrebările investigau o comparaţie a perioadei anterioare lui decembrie 89 cu cea de după, respectiv o evaluare a modului în care publicul percepe contribuţia politică  a unor personaje cheie ale istoriei recente.

Cât de îngrijorător poate fi când aproape 45% dintre respondenţi cred că, până la urmă, comunismul a fost un lucru bun pentru România? Sau când tot aproape 45% cred că înainte de 89 se trăia mai bine în România, de data aceasta cu vreo 10% mai mulţi decât cei care cred că se trăia mai prost? Treaba asta aruncă o lumină nouă asupra celebrei dezbateri din epoca – dacă s-a ieşit în stradă mai degrabă pentru salam sau mai degrabă pentru libertate. Interesante opţiuni, cumva, deşi simpliste, având în vedere că deja, după peste 40 de ani de regim comunist, puţină lume mai ştia cu adevarat ce este libertatea. Şi, într-un fel de paranteză fie spus, erau destul de puţini şi cei care ştiau cu adevarat ce este salamul.

Pe cale de consecinţă, principala întrebare a comentatorilor va fi fost dacă persoanele care par a regreta comunismul chiar regretă comunismul şi, cum s-ar spune, pe ce se bazează? La segmentele de vârsta sub 50 de ani acest aşa-zis regret este prezent într-o mai mică măsură, ceea ce e onorabil, având în vedere că vorbim despre persoane care nu au gustat în mod real din viaţa cotidiană în comunism – ca persoane active, mature mă refer. Mă rog, regimul Ceauşescu avea o relaţie specială cu programul de la televizor şi cu diferite alte forme de divertisment (în sensul că le cam interzicea) şi asta ar putea să îi deranjeze pe cei foarte tineri. Dar uite cum mulţi dintre cei mai în vârstă, oricum mari consumatori de tv, nu par să îşi amintească un asemenea detaliu. Şi povestea cu televiziunea e doar una dintre şicanele care vin la pachet cu un regim dictatorial şi autarhic – deşi semnificativă pentru omul de azi, obişnuit, nu să nu i se spună nimic, nu atât să fie minţit, cât să fie atât de asaltat de informaţie încât să nu mai deosebească adevărul de deformările lui grosolane.

Până la urmă eu nu văd prea mult regret al comunismului în părerea unora, destul de mulţi, e drept, că se trăia mai bine “înainte”.  Problema regimului politic şi a regretului ideologic nu se epuizează atât de simplu, ci cu o baterie mai consistentă de indicatori privind cultura politică, de exemplu. Dacă regimul comunist era unul care livra în aproape orice împrejurare publică “bucăţi” de cultură politică specifică, situaţia de astăzi permite celor neinteresaţi de politic să îl evite cumva. Când media, atâta câtă era, nu dădea decât politica regimului, când spaţiul public, aşa cum era el utilizat, respira “directivili” şi “recomandărili”, nu puteai să nu consumi politică. Bunăoara, aproape oricine ştia nişte bancuri cu tentă politică, oricine afla la al câtelea Congres suntem sau unde a mai călătorit comandantul suprem. Câtă cultură politică avem astăzi privind comunismul, nu aş putea să spun. La fel cum nu aş crede ca regretul aparent al unora are prea multe de a face cu o evaluare cât de cât obiectivă a tuturor aspectelor regimului trecut. Popularitatea relativ mai mare a trecutului printre cei peste o anumită vârstă nu are, paradoxal, prea multe în comun cu experienţa lor directă cu “orânduirea”, ci mai degrabă cu amintirea unei vârste la care, în ciuda îngustimii oportunităţilor, multe păreau posibile. În rest, nemulţumire multă cu performanţele sistemului socio-economic actual şi cu două aspecte care, până la urmă, sunt tipice pentru o democraţie liberală – chiar dacă la noi au nenorocul de a se suprapune peste o societate şi o economie ale căror funcţionalităţi le putem pune serios sub semnul întrebării –: incertitudinea şi, de ce nu, bălăcăreala electorală, uneori dusă la extrem, dar consecinţă până la urmă de aşteptat a unei democraţii, cum se zicea, “originale” şi pătimaşe.

Dar unde intră nea Nicu în povestea asta? Banuiesc şi eu, ca mulţi alţii, că sunt două componente majore ale unei imagini cumva pozitivate a preşedintelui comunist prin comparaţie cu liderii politici de azi. Prima calitate a lui Nicolae Ceauşescu e că a murit de ceva vreme şi nu mai enervează pe nimeni. Altfel nu aveam această discuţie. Acum abia intră în scenă cele două componente ale stereotipului despre care am vorbit şi care, iarăşi paradoxal, se cam potrivesc pe ce imagine îi configurase „geniului din Carpaţi” aparatul său de propagandă: că a construit mult (Ctitorul) şi că a fost un lider semnificativ pentru poziţionarea internaţională a ţării (Erou între eroi - dacă împrumutăm un calificativ adresat de obicei atunci, în mod nefericit, Elenei, îl vedem şi ca fiind “de largă deschidere internaţională”). Restul, salamul, lumina, Securitatea, cenzura, par a se pierde în negura istoriei, consumate de excesele revoluţiei care zugraveau luxul “înfiorator” în care se lăfăia familia dictatorului şi care ni se pare înfiorător astăzi doar dacă ştim condiţiile, abia ele înfiorătoare, în care se desfăşura viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi, în comunism. Îmi aduc aminte de la tv, din zilele revoluţiei, o poveste de la una din reşedinţele dictatorului: “la acest robinet era tot timpul apă caldă”, “revoluţionarii au găsit în depozitul cu alimente al cuplului dictatorial cremvuşti”.

Şi chiar aşa. De ce această relativă reumanizare a Odiosului de acum 25 de ani nu se răsfrânge şi asupra Savantei? Dacă ne apropiem de 50% cu românii care îl consideră pe nea Nicu drept un personaj cu o influenţă totuşi pozitivă asupra istoriei noastre, abia în jur de 12% îi dau aceeaşi calitate Lenuţei – probabil un caz clasicizat de utilizare ireverenţioasă a diminutivului. Păi cum rămâne cu la bine şi la rău, principiu pe care, până la urmă – ce-i al lor e-al lor – cuplul dictatorial l-a respectat. Personaj neiubit, nici de popor, nici de apropiaţii regimului, totuşi Elena Ceauşescu nu e chiar Ana Pauker. Desigur, a ajuns la putere în alte vremuri, dar nu asta discutăm, ci percepţia publică. Să fi deranjat intrigile politice ale tovarăşei? Apetitul ei pentru onoruri ştiinţifice nemeritate? Marea majoritate a populaţiei nu avea acces la intrigi. Politica nu era publică atunci. Cine să fi pus în circulaţie până la urmă bârfele care i-au construit Elenei Ceauşescu imaginea publică total contrară semnalelor pe care propaganda se străduia să le asocieze cu prima doamnă a epocii? Să fie „prietenii ei, intelectualii”, despre care vorbea cu atâta siguranţă înainte de execuţie? Or mai fi şi acum, prin diferite birouri, nemuritori, oameni care au capitalizat în epocă pe pasiunea tovarăşei pentru ştiinţă şi pe care, de la un punct încolo, începuse să îi încurce. Un lucru e clar. Unii dintre ăştia au fost, pentru cei doi, mai periculoşi decât securiştii lui nea Nicu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite