Realitatea ca ideologie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sub ochii noştri abia întredeschişi, se conturează luări de poziţie pe net, în presa scrisă şi în cărţi în favoarea unui neomarxism (neoleninism?) pe cât de insidios, pe atât de periculos.

Reacţiile sunt încă minime, dovadă că acest neomarxism pare încă benign. Cum n-am crezut niciodată, iar astăzi cu atât mai puţin, în inocenţa ideologiilor, îi avertizez pe eventualii comentatori că puişorul cu puf auriu în loc de pene va deveni nu peste mult timp ditamai cocoşul al cărui cucurigu ne va asurzi pe toţi.

Să ne amintim de zorii democraţiei noastre postdecembriste înverziţi pe neaşteptate de ideologii de extremă dreaptă sau de-a binelea legionare. Partidele purtătoare de cuvânt n-au întârziat. Deşi legea le interzice, derivele extremiste nu sunt stingherite nici când se limitează la discursuri ideologice, nici când se instituţionalizează. E şi cazul discursului de extremă stângă din debutul celui de al treilea deceniu postdecembrist care a trecut deja la critica anticomunismului considerat, nici mai mult, nici mai puţin, ca o formă de „terorism intelectual“. Am scris în această pagină acum o săptămână pe tema cu pricina.

Comunismul, o ficţiune

Problema pe care mi-o pun astăzi este aceea a pericolului reprezentat de discursul ideologic ca atare, fie şi neurmat de o politică de partid. S-a remarcat demult că un discurs poate fi nociv chiar mai înainte de a îmbrăca o formă politică. Nu e vorba de faptul că orice astfel de formă politică e anticipată de obicei de un discurs radical. E vorba de nocivitatea discursului însuşi, a cuvântului care creează o realitate politică.

Mai demult Vačlav Havel, mai de curând Alain Besançon au demonstrat că regimurile comuniste au fost şi sunt o ficţiune ideologică. Ele sunt, aşa zicând, construcţii verbale, edificii înălţate cu ajutorul mortarului de cuvinte. Şi pier cum s-au născut: prin cuvinte. Ceea ce pare a fi o realitate economică, socială sau morală în regimurile comuniste nu este, în fond, decât o ficţiune plină de promisiuni imposibil de ţinut, un castel de cărţi de joc care se prăbuşeşte la cea mai firavă adiere a vântului istoriei.

Gorbaciov a crezut în perestroika, în putinţa de a reforma sistemul. Dreptate avea Ceauşescu, ostil oricărei reforme. Comunismul nu poate fi reformat decât cu preţul distrugerii. El este astfel construit, ca o utopie verbală, încât cea mai neînsemnată modificare a esenţei lui îl distruge.

Abia când ficţiunea lasă locul realităţii, constatăm vidul absolut al regimurilor comuniste. În destule cazuri, nici măcar n-a fost nevoie de revoluţii pentru ca acest fenomen să se petreacă. În Ungaria, în Cehoslovacia, în Polonia, a fost destul ca lumea să iasă paşnic în stradă sau să obţină acordul guvernului comunist pentru alegeri libere sau să capete dreptul de a înfiinţa mai multe partide pentru ca regimul comunist să iasă brusc şi definitiv din scenă.

Un drog puternic

Regimurile comuniste au existat exclusiv prin efectele tragice ale ideologiei care le constituia. De aceea rămân inexplicabile ororile lor. Nicio alcătuire istorică reală, nici chiar fascismul, n-a produs în epoca modernă o subumanitate capabilă de astfel de acte de barbarie individuală şi colectivă precum maoismul sau stalinismul. S-a schimbat natura omului?

Regimurile comuniste au existat exclusiv prin efectele tragice ale ideologiei care le constituia.

Şi rămânând la „dimensiunile“ noastre, ce fel de fiinţe umane au fost securiştii care conduceau închisorile în anii 1950 sau medicii din spitalele de psihiatrie din anii 1970-1980? Nu vorbesc de Mao sau de Stalin, fiindcă ei depăşesc puterea mea de înţelegere, ci de zecile de mii de drogaţi ideologic care le îndeplineau voluptuos ordinele. Realitatea comunistă ca ficţiune ideologică a fost rodul unui tip nou de discurs care a funcţionat ca un drog puternic cu antidot mult timp necunoscut. Un drog pe care îl redescoperim astăzi în islamismul radical.

Este motivul pentru care n-avem voie să neglijăm reabilitarea discursului comunist de către o mână (deocamdată!) de tineri, printre care regăsesc şocat foşti studenţi ai mei, sub cuvânt că viaţa intelectuală românească ar avea absolută trebuinţă de o aripioară de stânga spre a-şi putea lua zborul în lumea ideilor. Convingerea cu care aceşti tineri afirmă a nu fi nostalgicii unui regim ale căror orori nu le-ar nega, vezi bine, le dezvăluie ignoranţa: dornici doar să reinventeze un discurs, cum pretind, ei nu-şi dau seama că tocmai discursul este principalul răspunzător de ororile cu pricina.

Folosesc o armă ucigaşă fără ca măcar să-i cunoască performanţele istorice. Se joacă cu focul. Dar nu ca nişte copii nevinovaţi. Sunt nişte adulţi care îşi întârzie maturizarea intelectuală cultivând cea mai plină de tragice consecinţe ideologie a secolului încheiat, în care alţii ca ei au fost carnea de tun a ideologiei cu pricina.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite