Rolul benefic al toleranţei în progresul omenirii

Scrisul de bine. Nu de puţine ori, Tudor Arghezi îşi bate joc de pretenţia autorităţii (Guvern, Parlament, Primărie, Prefectură) de a dovedi, în scris, optimism, entuziasm, fidelitate, încredere în guvern, într-un cuvînt, de a cînta şi a nu critica Puterea:

„După principiile optimiste adoptate de guvern şi de Ministerul de Finanţe, cetăţeanul sănătos la minte şi cu dragoste faţă de Partidul Liberal este normal ca în fiecare zi să fie cuprins de irezistibilul entuziasm al calului de călărie, să purceadă în trap, să necheze, să salte cu inima răsunătoare, într-o necontenită horă voioasă, laolaltă cu muştele şi ţînţarii, care s-au dovedit a fi, în toate împrejurările, în înţelesul politic şi moral al conducătorilor aleşi de Dumnezeu.

Niciodată n-a fost mai bine, niciodată nu va fi atît de bine ca în momentul actual. Smulgeţi frunze pentru anul întreg, ca să aveţi şi la iarnă, şi cîntaţi din frunză duios; şi de cîte ori treceţi prin faţa, fie a prefecturii, fie a poliţiei, strigaţi: «Trăiască guvernul» şi nu uitaţi că puteţi scoate chiotul bucuriei voastre neîntrerupte şi pe subt felinare, aceşti luminători aparţinînd şi ei unei autorităţi: comunei.“

(T. Arghezi, „Visul Maicii Domnului Politic“, Bilete de papagal, 2 iunie 1928)

*

Misterul Giustiniani. Cazului sau poate Misterului Giustiniani îi conferă mai multe pagini eseul „Căderea Constantinopolului, ultima citadelă a creştinismului din sud-estul Europei“, apărut la Editura Premier, Ploieşti, 2009, sub semnăturile lui Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu.

Nu sînt primii iscoditori ai căderii Constantinopolului interesaţi în dezlegarea misterului. De ce mister?

Înaintea celui de-al treilea asalt al otomanilor, din dimineaţa lui 29 mai 1453 comandantul apărării, genovezul Giovanni Giustiniani e rănit. Deşi Constantin al IX-lea îl imploră să rămînă, Giustiniani părăseşte zidurile şi se îndreaptă spre port.

Cronicarii se grăbesc să-i atribuie strigătul Dumnezeu ţine cu turcii!

Îl urmează cei 700 de luptători, aduşi de el în 26 ianuarie 1453 ca mercenari pentru a participa la apărarea Constantinopolului. Plecarea lui Giustiniani, urmată de cea a luptătorilor săi, apare în toate istoriile ca responsabilă de prăbuşirea apărării. Toţi spun că Sultanul, sesizînd subţierea celor de pe ziduri, a ordonat ranforsarea asaltului. Mulţi dintre istorici adaugă la plecarea lui Giustiniani, printre motivele demoralizării, vederea steagului turcesc pe unul dintre turnurile dinspre Cornul de aur, înfipt de otomanii pătrunşi prin Kerkaporto, găsită deschisă.

Cei doi autori români explică plecarea lui Giustiniani prin lovitura psihică primită de luptător din constatarea că l-a rănit o săgeată trasă dintre apărători.

Cum şi unde a fost rănit Giustiniani rămîne un alt mister al Marţii negre a omenirii, 29 mai 1453.

Sigur e că toţi cercetătorii pun pe seama plecării lui Giustiniani căderea Constantinopolului.

Aserţiunea îşi are rădăcina într-o năstruşnică răsturnare de planuri. Giustiniani ar fi plecat speriat de grozăvia rănii, în loc să stea pe ziduri, să moară cu arma-n mînă. Dacă rămînea, asaltul otoman eşua şi Constantinopolul se dovedea de necucerit. Aceeaşi cercetători, printre care se numără şi cei doi autori ai „Căderii Constantinopolului“, se întrec în a demonstra că oraşul oricum ar fi căzut în mîinile turcilor, deoarece rezervele strategice erau epuizate.

În aceste condiţii, explicaţia plecării lui Giustiniani e simplă. Genovezul îşi dă seama că bătălia e pierdută.

Rana, chiar dacă gravă, putea fi vindecată dacă asaltul ar fi fost respins. Părăsind zidurile, Giustiniani se urcă în corabie împreună cu luptătorii săi. Va muri, din cauza rănii, în iunie 1453.

Giustiniani era un mercenar, un străin. Dacă ar fi fost din Constantinopol, ar fi rămas pe ziduri pentru a muri cu arma în mînă. Avînd unde şi cu ce să plece, el lasă baltă lupta, conştient că totul e inutil. Rana e un pretext pentru a o şterge.

Şi chiar a şters-o.

Oricît de viteji sunt,  mercenarii  rămîn, totuşi, mercenari!

*

Măreţia Romei. În timpul vizitei la Villa lui Adrian din Tivoli (Italia), ghidul (profesor de istorie, specialist în Roma antică), îmi spune la un moment dat că puterea Imperiului Roman a fost dată şi de acceptarea drept cetăţeni romani şi a celor care nu se născuseră în Imperiu. Prin asta Roma se deosebeşte în chip superior de Grecia – conchide el. Asemenea Americii în vremurile moderne – îi zic eu. – Da, asemenea Americii – confirmă el, aplecîndu-se să facă unei ruine o poză cu telemobilul, deoarece lumina e excepţională.

Pînă la reluarea comentariilor, mă gîndesc că istoria Europei desparte ţările tolerante de cele intolerante în favoarea primelor. Ţările de Jos au înflorit din găzduirea evreilor alungaţi din Franţa. America lui Roosvelt a profitat de exilul savanţilor nemţi alungaţi de Germania lui Hitler. Intoleranţa Inchiziţiei din Spania a dus la plecarea evreilor, a arabilor şi, prin asta, la pierderea unor pistoane de împins înainte locomotiva progresului.

Toleranţa e benefică nu numai sănătăţii morale a unei ţări.

E benefică şi economiei!