Români de geniu. Dimitrie Gusti, asul din mânecă folosit de Carol al II-lea în lupta cu legionarii

Dimitrie Gusti / FOTO Wikicommons

Simplu tehnocrat, oportunist politic, savant de renume mondial sau inginer social naiv – Dimitrie Gusti a fost descris în multe feluri în istoriile intelectuale ale culturii române. Mai presus de toate, însă, Gusti a fost un întemeietor de şcoală sociologică recunoscută pe plan mondial şi un savant a cărui pasiune pentru reformarea societăţii cu ajutorul ştiinţei l-a făcut una dintre cele mai influente personalităţi ale României interbelice.

În 1947, Dimitrie Gusti se întoarce dintr-o lungă vizită în Statele Unite. Într-o şedinţă desfăşurată pe 11 iulie le expune colegilor din Academia Română activitatea sa peste Ocean. O nuanţă aproape suspectă de entuziasm încă se poate distinge în vocea profesorului de sociologie. Planurile sale iniţiale în SUA vizau cooptarea Consiliului Economic şi Social al recent înfiinţatei Organizaţii a Naţiunilor Unite în extinderea „ştiinţei naţiunilor“, formula prin care sociologul român îşi rezuma sistemul de gândire, la scară globală. Ce începuse în România interbelică ar fi fost replicat într-un studiu gigantic al tuturor naţiunilor din lume, iar ştiinţa, credea Gusti, ar fi putut fundamenta politica noii lumi postbelice, deschizând calea către o epocă de ameliorare a umanităţii, de pace socială şi internaţională.

Nu s-au găsit însă bani pentru aspiraţiile lui Gusti, iar ambiţiosul urmaş ieşean al lui Saint-Simon a fost nevoit să se mulţumească cu fondarea unui Institut Social al Naţiunilor la Universitatea din Columbia. Chiar şi aşa, nu era puţin lucru, dar în sala de şedinţe a Academiei s-a auzit o tuse şi cam atât. Pe fereastră, puteai vedea soldaţii sovietici plimbându-se pe Calea Victoriei, iar până la sfârşitul lunii ţărăniştii lui Gusti erau scoşi în afara legii. Peste un an, fostul preşedinte al Academiei nu-şi va mai găsi locul în noua Academie a Republicii Populare ctitorită de comuniştii care acaparaseră între timp toată puterea în stat. În doar un an, o personalitate a cărei influenţă în perioada interbelică poate fi comparată doar cu cea a lui Nicolae Iorga ajungea de la plănuirea reformării umanităţii la o marginalizare cruntă în propria ţară. Era finalul sumbru al unei cariere care-l dusese din Iaşiul copilăriei pe băncile universităţilor din Germania imperială şi din satele pe care le-a studiat cu migală în perioada interbelică în braţele lui Carol al II-lea.

Omul bun şi la teorie, şi la practică

Episodul din 1947 rezumă din multe puncte de vedere ideile care l-au motivat pe Gusti de-a lungul întregii sale vieţii. N-a fost niciodată un simplu om de ştiinţă mulţumit să-şi facă cercetările în bibliotecă ori prin satele României şi să-i lase pe alţii să pună în aplicare măsurile pe care le considera potrivite. Convingerea că ştiinţa deţine cheia rezolvării tuturor suferinţelor şi oprimărilor sociale s-a îmbinat constant cu dorinţa influenţării puterii politice pe diferite căi pentru a-şi pune în aplicare ideile şi cu o viziune ambiţioasă cu privire la ce poate înfăptui. Sociologul a fost toată viaţa atât omul cu teoria, cât şi omul cu practica, iar din sutele de proiecte mai mici sau mai mari în care s-a angajat de-a lungul timpului, unul iese în evidenţă mai presus de toate: reformarea satului românesc. 

Primul profesor de sociologie al României

Încă din primele cercetări şi apariţii publice se poate observa că problema agrară care sufoca Vechiul Regat era principala preocupare a tânărului Gusti. Plecase la vârsta de 19 ani din România şi a petrecut mai mulţi ani la universităţile din Berlin şi din Leipzig, avându-i ca profesori pe unii dintre cei mai importanţi savanţi ai vremii. În 1908 se întoarce acasă şi încearcă să ocupe un post universitar la Iaşi, dar e refuzat repede pe motiv că este prea tânăr pentru postul scos la concurs. Pleacă la Paris un semestru pentru a studia în profunzime gândirea unuia dintre întemeietorii sociologiei, Emile Durkheim, iar pe drumul de întoarcere se opreşte la Berlin. 

Gustav von Schmoller, unul dintre modelele de savanţi reformatori sociali care îl vor marca pe Gusti, îi propune un post de docent în capitala germană, dar tânărul român refuză, sperând că-şi va găsi totuşi un loc acasă, unde ardea de nerăbdare să contribuie la dezvoltarea ştiinţei şi la reforma socială. În 1910, la 30 de ani, devine primul profesor de sociologie din istoria sistemului universitar românesc. Susţine cursuri, scrie lucrări fundamentale pentru dezvoltarea ştiinţei sociale în România, iar în buza Primului Război Mondial fondează Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, o revistă ştiinţifică dedicată sociologiei, politicii şi eticii, domenii de studiu pe care Gusti le pune în slujba studierii şi reformării societăţii româneşti. 

Vocaţia reformatoare a sociologiei gustiene

După război, Gusti se trezeşte într-o realitate pe care nimeni n-ar fi intuit-o în zilele negre ale Păcii de la Buftea: toate provinciile istorice româneşti se reuneau acum sub coroana regală în România Mare. Odată cu noile teritorii venea, însă, şi lunga listă de probleme sociale şi economice care vor bântui România interbelică şi vor contura fundalul pe care se va dezvolta extremismul legionar: discrepanţele uriaşe dintre sate şi oraşe, analfabetismul unui procent uriaş din populaţie, sărăcia generalizată şi tehnica agricolă învechită şi neproductivă. E drept, reforma agrară din 1921 atenuează o parte dintre nedreptăţile ordinii sociale în care trăia ţărănimea română, dar istoria seculară de exploatare sub care se aflase o mare parte a satelor româneşti îşi lăsase o amprentă greu de înlăturat asupra nivelului de dezvoltare a zonei rurale.

Dincolo de poncifele şi ataşamentul romantice faţă de viaţa ţărănească ale unei părţi a intelectualităţii româneşti, Gusti înţelege că într-o ţară în care trei sferturi din populaţie trăieşte la sat şi cea mai mare parte a ei are în proprietate terenuri cu suprafeţe mici, problema rurală e crucială pentru întreaga dezvoltare socială.În 1921, asociaţia fondată de Gusti în ultimul an al războiului se transformă în Institutul Social Român, principalul cadru instituţional în care şcoala monografică de la Bucureşti îşi va desfăşura studiile în anii interbelici, iar sociologul se mută în Capitală, fiind ales încă din 1919 membru al Academiei. Misiunea institutului: să cunoască mai întâi problemele sociale ale României Mari în profunzime pentru ca intervenţia politică să nu mai fie făcută în stilul clasic, rupt de realitate al autorităţilor. E mai întâi de toate o misiune izvorâtă din viziunea coordonatorului institutului şi din credinţa sa că ignoranţa e principala problemă care împiedică dezvoltarea socială, iar elita ştiinţifică are datoria de a-şi utiliza statutul pentru ameliorarea situaţiei sociale. 

FOTO: Dimitrie Gusti şi Iuliu Maniu

Regele şi misiunea culturală dublă a lui Gusti

Va fi nevoie de mai bine de un deceniu de studii făcute în satele româneşti şi de afirmare în lumea intelectuală a României până când Gusti va ajunge în anii de apogeu ai implicării sale politice. E apropiat, în mod natural, de ţărăniştii lui Mihalache şi Maniu şi face parte din fragilele guverne ţărăniste care se confruntă în anii ’30 cu consecinţele crizei financiare internaţionale. Ocupă o serie de funcţii în instituţiile statului, e implicat în campania electorală din 1932 şi apoi este ministru al Instrucţiunii, Artelor şi Cultelor. Hotărâtoare pentru cariera politică a sociologului este însă apropiere de Carol al II-lea. Revenit pe tron cu sprijin ţărănist în 1930, controversatul rege va domni peste un deceniu de tulburări interne şi internaţionale care vor sfâşia până la urmă Românie Mare. 

Gusti, monarhist convins, s-a înţeles bine din prima cu Carol al II-lea, iar în 1933 regele îl numeşte în fruntea Fundaţiilor Culturale Regale. Există două linii directoare ale activităţii lui Gusti în fruntea fundaţiei care funcţiona ca un adevărat minister de facto al Culturii. Prima linie de activitate viza promovarea ştiinţei şi a literaturii române, aproape fără nicio discriminare între orientările autorilor. A doua însă era mult mai complicată şi e parţial legată de problema majoră a regelui pe plan intern: avântul tot mai puternic al Mişcării Legionare. Cu un grup mic de extremişti angajaţi în asasinate şi tulburări te puteai înţelege prin forţă, dar influenţa tot mai mare pe care o aveau legionarii în rândul ţăranilor şi al tinerilor trebuia contracarată la rădăcina problemelor sociale şi economice care-i făceau pe gardişti să pară o opţiune viabilă. Nimeni nu era mai potrivit pentru misiunea asta decât respectatul, moderatul şi loialul profesor de sociologie care timp de mai bine de un deceniu se familiarizase la firul ierbii cu problemele din satele României şi cu doleanţele studenţimii bucureştene. Din această poziţie, Gusti va supraveghea echipele regale de studenţi care vor merge în satele României şi care îi vor ajuta pe ţărani cu asistenţă medicală, îmbunătăţirea tehnicii agricole şi cu dezvoltarea vieţii culturale şi spirituale a comunităţii. Era modul lui Carol al II-lea de a-i ţine pe studenţi departe de activităţile similare organizate de Gardă şi reprimate brutal în anii anteriori de stat. Pentru Gusti erau germenii unei realităţi în care „ştiinţa naţiunilor“ schimba efectiv viaţa oamenilor.

FOTO Dimitrie Gusti şi Carol al II-lea alături de echipele studenţeşti 

Apogeul reformatorului Gusti

Planul n-a funcţionat aproape deloc aşa cum îşi dorea regele. Sigur, vieţile celor ajutaţi în mod direct de către echipele regale erau mai bune, dar dinamicile economice de profunzime nu se schimbaseră, iar fatidicele alegeri din 1937 au arătat în mod clar că legionarii erau printre primele opţiuni politice ale ţării. Soluţia găsită de rege a fost instaurarea dictaturii sale personale şi prigonirea violentă a a legionarilor. Soluţia de profunzime a rămas aceeaşi, doar că acum întregul aparat de stat va fi angrenat în sprijinul viziunii lui Gusti, iar profesorul de sociologie şi elevii săi vor redacta Legea serviciului social. Noua lege reglementa instituţia căminelor culturale în fiecare sat, crea instituţia şcolii ţărăneşti şi impunea obligaţia absolvenţilor de învăţământ superior să depună muncă culturală la sate dacă vor să-şi obţină diploma. Era apogeul tuturor eforturilor lui Gusti de după Primul Război Mondial, momentul în care sociologia cobora din sferele cunoaşterii şi se apleca direct asupra îmbunătăţii vieţii oamenilor prin efortul sistematic al tinerilor educaţi în diferite domenii – în propriii săi termeni, devenea sociologie militans. 

„În sat, aceşti tineri cărturari, din toate specialităţile, sociologi, medici umani şi veterinari, teologi, agronomi, ingineri silvici, maestre de gospodărie, au câmp larg şi măreţ deschis ca să-şi arate patriotismul lor activ şi constructiv de acţiune concretă, practică şi binefăcătoare, ei au prilejul rar să-şi poată arăta puterea de muncă şi energia creatoare de suflet nou şi de stări româneşti“, scria Gusti despre eforturile echipelor de studenţi. Totul a durat doar un an, până când noul conflict european a creat necesitatea mobilizării resurselor umane şi materiale în domeniul militar, iar viziunea gustiană despre dezvoltarea lumii satelor nu a prins rădăcini.

„Mare pedagog a fost Gusti!“

Dacă viziunea despre reforma societăţii româneşti pentru care a militat Gusti a pierit în vâltoarea războiului şi a evenimentelor ulterioare, sociologul a lăsat în urmă una dintre cele mai influente şcoli de cercetare din istoria ştiinţelor sociale româneşti, precum şi modelul Muzeului Ţăranului Român. 

Viaţa socială, credea Gusti, poate fi înţeleasă prin intermediul aşa-numitelor cadre – cel cosmologic al naturii, cel biologic al vieţii, cel istoric dat de trecerea timpului şi cel psihologic al formelor de conştiinţă. Presiunea şi interacţiunea cadrelor duc, prin voinţă socială, la patru manifestări: economice, spirituale, etico-juridice şi politico-administrative. Pentru a înţelege o comunitate, susţinea Gusti, cercetătorul trebuie să se aplece în cercetare efectivă asupra tuturor acestor cadre şi manifestări, interdisciplinaritatea fiind cuvântul de ordine al cercetării gustiene. 

FOTO: Dimitrie Gusti alături de alţi membri ai Şcolii monografice de la Bucureşti

Prima cercetare efectivă a cadrelor şi a manifestărilor din satul românesc are loc în 1925, în satul oltenesc Goicea Mare. În anii următori, campaniile monografice vor continua în toate provinciile istorice ale României – de la Ruşeţu la Nerej, în Munţii Vrancei, şi până în Bucovina şi Ardeal. Gusti spera că va reuşi să realizeze monografii complexe pentru toate satele României, dar treptat se va limita la un plan mult mai fezabil, căutând întocmirea de rapoarte simple, mai adecvate pentru scopurile administrative decât pentru ştiinţă, pentru majoritatea satelor ţării. 

Numărul participanţilor va creşte constant în primele campanii, atraşi de ambiţia şi de charisma unui profesor cum nu mai existase până atunci în România, dispus să doarmă în paturile inconfortabile de ţară şi să trudească în acelaşi soare ca studenţii săi. „Aceasta era marea lui calitate ca profesor: că a ştiut să-i convingă pe studenţii lui că sunt colaboratorii lui şi să-l convingă pe fiecare dintre ei în parte că are o sarcină, o misiune personală, de care răspunde. Mare pedagog a fost Gusti!“, spunea Henri Stahl, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gusti, într-un interviu acordat profesorului Zoltán Rostás. Lipsit de avânturi ideologice şi aplecat către pragmatism în viaţa politică, Dimitrie Gusti va vedea dezvoltându-se sub influenţa sa intelectuali care în timp o vor lua pe diverse căi politice – de la social-democratul Stahl la legionarul Traian Herseni şi la viitorul demnitar comunist Miron Constantinescu.

„Sunetul trist al clopotelor istoriei României“

Pe 10 mai 1936, Gusti inaugurează în prezenţa lui Carol al II-lea Muzeul Satului, loc pe care obişnuia să-l numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României“ dată fiind soarta lumii satului în epoca modernă. Încă din timpul primelor cercetări pe teren, Gusti vorbea despre necesitatea unui astfel de muzeu care să arate oricui ar fi interesat specificul culturii ţărăneşti în materie de artă, îmbrăcăminte şi arhitectură. Rămâne fără îndoială cea mai vizibilă reuşită a sociologului, dar întemeierea acestui obiectiv turistic luat astăzi ca atare de orice bucureştean a fost posibilă doar prin intrigile politice şi campaniile duse de Carol al II-lea în vederea portretizării propriei persoane drept „regele cel bun al ţăranilor“. Este un nou episod din cariera savantului român în care promovarea ştiinţei şi a cercetării satului românesc a fost posibilă doar prin negociere abilă într-un context politic favorabil.

Moartea unui sociolog uitat

La puţin timp după ce s-a văzut aruncat afară din Academie de către comunişti, Dimitrie Gusti şi-a pierdut pensia şi locuinţa şi a ajuns să trăiască din mila foştilor studenţi. Va scăpa de puşcărie, dar nu şi de presiunile regimului. „Vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d-voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să-mi duc suferinţele nestingherit. (...) Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele, mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneţi-le tuturor pe care-i interesează umila mea persoană, spuneţi-le, vă rog, Adevărul“, îi scria Gusti în 1954 fostului său student Miron Constantinescu. Moare un an mai târziu. A trăit suficient cât să vadă viaţa satelor româneşti complet transfigurată, dar nu aşa cum şi-ar fi dorit, ci prin apriga colectivizare demarată de comunişti.

Zoltán Rostás, sociolog: „Pentru Gusti, viaţa politică nu era un scop, ci un mijloc: se apropia de formaţiunile care îi sprijineau proiectele“

Zoltán Rostás / FOTO Facebook

Zoltán Rostás, profesor în cadrul Universităţii Bucureşti, explică într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“ natura abordării monografice a lui Dimitrie Gusti, soarta şcolii sale de sociologie după 23 august 1944, dar şi sursa unor judecăţi negative făcute la adresa carierei savantului român.

În ce constă abordarea monografică iniţiată de Gusti şi care este locul ei în istoria sociologiei?

Foarte pe scurt, chiar simplificat, sociologia monografică a fost o abordare multidisciplinară, simultană, a unei unităţi sociale, respectiv, a unui sat, oraş,  a unei familii sau a vreunei instituţii sociale, a unei fabrici etc., efectuată de un grup de cercetători care nu erau exclusiv sociologi, ci proveneau din multiple discipline ştiinţifice. Acest demers a fost original pentru că a vizat cea mai completă „cartografiere” a satelor (din diferite regiuni) şi, mai ales, pentru că  a fost realizat de tineri care prin această experienţă au deprins meseria de cercetător de teren – în multe privinţe constituind o avangardă în Europa. Locul acestei şcoli istorice nu este dat odată pentru totdeauna. Este cert că în epoca interbelică a fost creativă şi legitimă. A sucombat nu datorită concurenţei unei alte şcoli de sociologie, ci datorită schimbării de regim din 1948. 

Oportunist politic, simplu tehnocrat, simpatizant fascist ori sociolog pregătit să-şi utilizeze poziţia pentru a avea acces la putere politică – sunt doar câteva din judecăţile exprimate despre Gusti de-a lungul timpului. De unde aceste evaluări?

Cunosc mai multe asemene judecăţi despre Gusti, cunosc şi motivul contemporanilor: invidie, motive politice meschine, obtuzitatea au stat la baza unor astfel de judecăţi. Pe undeva îi înţeleg pe acuzatori. Dacă nu ar fi înfiinţat Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, revistele Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, Sociologie Românească, Curierul Echipelor Studenţeşti, dacă nu ar fi înfiinţat Muzeul Satului, dacă nu ar fi organizat cercetarea monografică a satelor, dacă nu ar fi avut succes cu pavilioanele româneşti de la expoziţiile universale de la Paris şi de la New York etc., ei bine, atunci  ar fi fost doar un savant simpatic. Dar toate aceste realizări nu puteau trece „neamendate” de unii dintre contemporanii săi. Alta este situaţia cu calificativele aplicate recent, după ce decenii întregi, Gusti şi şcoala sa sociologică  ori au fost înjuraţi, ori „reinterpretaţi”, pe baza unei lacunare şi false cunoaşteri istorice. Chiar şi intelectuali de marcă s-au pretat la astfel de etichetări superficiale, ca să folosesc un eufemism. Urmăresc de câţiva ani această voluptate de a minimaliza sau chiar negativiza importanţa unor personalităţi cărora amatorii acestor procedee nici măcar nu se ostenesc să le cerceteze biografia.

Cum ar arăta o evaluare nuanţată a orientării şi a activităţii sale politice?

Întrucât tema şcolii gustiene este în proces de cercetare-evaluare, nu pot oferi o „evaluare nuanţă a orientărilor şi activităţi politice” a lui Gusti, dar pot spune că a fost un profesor universitar care a revenit de la studii din străinătate cu credinţa unei misiuni de modernizare raţională şi localistă a ţării. Din generaţia lui Gusti au fost mulţi la fel. Sună straniu, poate, pentru urechile noastre postmoderne cam cinice, dar el aşa a fost: un intelectual cu o capacitate aparte de a aduna adepţi, de a organiza acţiuni de amploare, ştiinţifice şi sociale, şi de a lua decizii ieşite din comun. A creat şi reformat instituţii pentru a realiza, pas cu pas, acele idealuri pe care în 1910 le-a înfăţişat publicului şi studenţilor din Iaşi: prin cercetare ştiinţifică să se reformeze aparatul de stat şi viaţa socială. Este de-a dreptul uimitoare această consecvenţă în a pune în practică programul iniţial. Dar nu a fost numai un bun strateg, ci un mare tactician, căci ştia să exploateze diferite conjuncturi. Aşa a reuşit să înfiinţeze în primăvara anului 1936 Muzeul Satului, obiectiv la care cu un an în urmă nici nu îndrăznea să viseze. Pentru el, viaţa politică nu era un scop, ci un mijloc, altfel spus se apropia de acele formaţiuni care sprijineau concret proiectele lui de cercetare şi reformă. 

Pentru Gusti, studiul lumii satelor era motivat mai ales de nevoia de îmbunătăţire a condiţiei ţăranilor. Putem afla în ce măsură studiile echipei lui Gusti au influenţat politica  statală de îmbunătăţire a situaţiei satelor româneşti?

Aici este nevoie de anumite distincţii. Studiul satelor (desfăşurat între 1925 şi 1931) şi în general al societăţii de către sociologi genera date şi cunoştinţe de calitate, dar acestea nu au putut antrena rezultate palpabile şi imediate din partea statului. Pe de altă parte, echipele studenţeşti instruite la Fundaţia Culturală sub conducerea lui Gusti  ajutau efectiv satul, nu în manieră iluministă, de sus în jos, ci cu o abordare la firul ierbii, căci aveau sarcina  de a organiza satul împreună cu localnici şi pe baza datelor de pe teren, astfel încât aceştia să fie în stare să se modernizeze prin ei înşişi. Evident, această tehnică de intervenţie socială putea să aibă rezultate mai ample dacă dura mai mult şi dacă nu ar fi fost bruiată de opozanţii politici a lui Gusti. 

Cum evaluaţi această viziune a lui Gusti? Este una realistă când vine vorba de posibilitatea dezvoltării ruralului în contextul interbelic?

Chiar şi unii dintre colaboratori aveau îndoieli în privinţa realismului lui Gusti, dar el totdeauna a precizat că prin proiectele sale de dezvoltare rurală urmărea să dea exemple că se poate. Era conştient că satul nu se schimbă de la un an la altul. Mai mult, ştia că contextul anilor treizeci nu este favorabil, dorea să creeze precedent.

Dimitrie Gusti alături de alţi membri ai Şcolii monografice de la Bucureşti FOTO Wikicommons

Cum putem înţelege capacitatea lui Gusti de a colabora în cadrul cercetărilor cu studenţi care aveau orientări politice atât de diferite? Ţine de personalitatea sa ori e parte a unei viziuni pe care o avea despre importanţa cultivării unor perspective diferite?

Şi aici este nevoie de precizare: în campaniile monografice de vară de până în 1931 nu se puneau asemenea probleme. Este exagerată această diversitate. Orientări politice marcante au apărut după 1933. Grupul revistei Rânduiala, când s-a legionarizat, deja ieşise din Şcoală. Trebuie să facem o distincţie  între convingeri, păreri ideologice şi activitate sau militantism politic. Desigur, au existat destule neînţelegeri între colaboratorii lui Gusti, dar el a fost un maestru în aplanarea unor astfel de conflicte. 

Cum a evoluat şcoala fondată de Gusti după 1944 şi în primii ani ai comunismului? De ce a fost reevaluat ulterior Gusti de regimul comunist în anii 60?

În atmosfera maniheistă de după 23 August 1944 toată şcoala, de altfel în general viaţa intelectuală, a avut de suferit. Fiindcă Gusti, formal, nu a fost membru al niciunui partid, fiind şi preşedintele Academiei Române, încerca din răsputeri să-şi salveze şcoala. Şi el şi colaboratorii apropiaţi încercau să se adapteze noilor condiţii, fără să facă compromisuri majore. Dar, încet-încet, spaţiul de manevră al şcolii s-a restrâns, ca în 1948, cu preluarea totală a puterii de către partidul comunist, şcoala gustiană, şi sociologia în sine – la fel ca în majoritatea ţărilor din blocul sovietic – să fie excomunicate din viaţa ştiinţifică-universitară. Mai mulţi membrii ai şcolii au fost arestaţi, unii au murit în închisoare, iar cei rămaşi liberi au fost marginalizaţi. Rămâne o mare temă de cercetare cum au valorificat cunoştinţele de sociologie cei care trebuiau să-şi schimbe profesiunea după 1948. După moartea lui Stalin, mai precis după demascarea  lui de către Nichita Hruşciov în 1956, într-un cadru mai larg, s-a pus şi problema reintroducerii sociologiei în viaţa ştiinţifică, universitară, nu numai în România ci şi în celelalte ţări din blocul sovietic. Aveau nevoie şi de reluarea legăturilor cu Occidentul, dar şi de legitimare internă prin recunoaşterea valorii tradiţiilor ştiinţifice interbelice. Practic se desfăşura un drum lung şi anevoios pentru reluarea cercetărilor sociologice şi formării de sociologi, precum şi pentru reabilitarea şcolii gustiene. Ambele s-au desfăşurat sub controlul partidului comunist, care din 1971 a devenit din ce în ce mai dur. Astfel, la momentul 1989 am avut o imagine falsificată şi lacunară despre şcoala gustiană, precum şi un învăţământ şi o cercetare sociologică la limita de avarie. Evident, aceasta nu înseamnă că nu s-au format sociologi de valoare, dar nu datorită sistemului, ci in ciuda acestuia.

Care ar fi sarcinile sociologiei pentru a restabili imaginea validă asupra lui Gusti şi şcolii sale?

Aceasta este un parcurs lung care presupune profesionalizarea cercetării istoriei sociologice, pentru că evocările encomiastice la diferite aniversări nu suplinesc munca de cercetare continuă. Grupul nostru independent de cercetare Cooperativa Gusti, împreună cu prietenii, a scos peste 50 de volume, mai multe numere speciale de revistă pe tematică gustiană, în ultimii 20 de ani, fără sprijin instituţional, şi considerăm că suntem abia la începutul drumului. Este nevoie de ediţii de documente, reeditări şi multă muncă de cercetare contextuală. Este nevoie de clarificarea detaliilor, nu de sinteze eseistice.