România - ţara cu cei mai mulţi specialişti în istorie

Dacă există pe lumea asta ceva cu care fiecare dintre noi se laudă, sunt cunoştiinţele şi analizele în materie de istorie. Nu veţi auzi multă lume contrazicând părerile specialiştilor în materie de, să spunem, starea vremii sau migraţia păsărilor. În privinţa istoriei însă, câţi români, atâtea păreri.

De regulă, oamenii citesc o carte, maxim două, poate ceva pe wikipedia şi dintr-o dată sunt convinşi că sunt stăpânii Adevărului absolut. Desigur, adevărul, cum spunea Petre Ţuţea, nu poate fi decât revelat în sens mistic; în rest, avem o sumă de adevăruri, care pot coexista. Cum spiritul critic, atât de important în analiza istorică, lipseşte cu desăvârşire (nici nu e de mirare; sunt profesionişti în domeniu care nu au habar) românii citează din puţinele lor lecturi ca din Biblie sau din Coran, împroşcând cu invective pe oricine îndrăzneşte să exprime o opinie contrară.

Cum istoria e văzută şi ea ca un fel de telenovelă, în spectrul de analiză al conaţionalilor noştri nu există decât alb şi negru, nuanţele de gri neavând loc în cromatica lor cognitivă. Există două tentinţe, diametral opuse, atunci când se fac fac analize istorice (şi se fac la fiecare colţ de stradă):

1. Românii au fost şi sunt o naţiune care nu poate veni cu nimic bun din istorie. Indiferent de domeniu, suntem un fel de apendice al Europei, plini de idei retrograde, reminiscenţă a Evului Mediu (un termen complex pe care îl folosesc fără să ştie, de fapt, ce reprezintă). Nimic din ceea ce naţiunea română a creat sau crează nu e demn de păstrat, toată lumina vine din Apus; ca să ne salvăm, ar trebui să adoptăm pe nemestecate tot ceea ce occidentul ne oferă cu atâta largheţe şi eventual să uităm că suntem români. Dintre adepţii acestei teorii, mulţi o îmbrăţisează din cauza unor complexe mai mult sau mai puţin nemărturisite, alţii pentru că este „la modă” să-şi renegi naţiunea şi să-şi închipui că eşti un fel de cetăţean universal.

2. Românii sunt un fel de buric al pământului. Totul s-a creat aici, de la prima scriere la civilizaţii avansate. Am fost mereu ostracizaţi de toate naţiunile care s-au perindat prin spaţiul carpato-danubiano-pontic. Toată lumea ne „trădează”, când interesele noastre au de suferit; noi, în schimb, suntem neprihăniţi precum Maica Domnului, „trădările” noastre fiind justificate de interesul naţional. Întotdeauna cădem pradă unei nefavorabile conjuncturi internaţionale, de parcă alţii au obligaţia de a apăra interesul naţiunii române, nu noi înşine.

Parafrazându-l pe Soljeniţîn, afirm că adevăratul patriotism este sincer, fără clişee. Conştientizarea locului şi rolului nostru în istorie ar fi un prim pas spre normalitate, pentru că astăzi suntem încărcaţi de complexe, unele justificate, altele nu.

Nu spune nimeni să nu schimbăm opinii. Dar poate ar trebui să dăm mai mult credit istoricilor şi să fim mai circumspecţi în materie de analize de specialitate. Să nu ne grăbim să tragem concluzii şi să punem etichete.