SERIAL 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Episodul 1: „Trăiască războiul, trăiască România!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. „Adevărul“ prezintă serialul „100 de ani de la Marele Război“, în care vă arătăm actualităţile ascunse ale momentului şi oamenii care au controlat decizia. O invitaţie la neuitarea istoriei, aşa cum a fost ea, cu greşeli fatale şi înfăptuiri măreţe.

România a aşteptat momentul oportun pentru a se prinde în hora fatală a Marelui Război. Doi ani s-au discutat opţiunile, s-au purtat tratativele, s-a tatonat terenul. În final, România a cedat presiunilor Antantei, în august 1916. S-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice: România lupta pe două fronturi, cu o armată echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar. Pierderile au fost mari, statul a fost aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât ceruse: împlinirea celui mai mare proiect de ţară, unirea tuturor provinciilor româneşti. Cel mai mare noroc din istoria naţională.


„Deşi calea Victoriei era în semiobscuritate, ea întrecea cu mult aspectul ce-l ia în zilele de sărbătoare. Cele mai multe cluburi şi magazine erau pavoazate cu tricolorul român, iar mii de cetăţeni inundau calea Victoriei şi bulevardele centrale, aşa că la un moment dat au făcut cu totul imposibilă comunicarea vehiculelor pe acele străzi. Mii de cetăţeni şi studenţi, având în cap drapele tricolore, au străbătut în grupuri calea Victoriei, cântând «Deşteaptă-te române», «La arme», «Marsilieza», manifestând în faţa palatului regal. Apoi s-au oprit în faţa clubului liberal, unde au făcut o manifestaţie de simpatie d-lui Ion Brătianu şi întregului guvern, precum şi în faţa clubului conservator, unde au manifestat pentru d-nii Take Ionescu şi Nicolae Filipescu. Publicul bucureştean a sărbătorit această zi de care se va ţine seamă în istoria neamului, cu o bucurie pornită din cel mai cald patriotism, dar şi o demnitate care evidenţiază cuminţenia şi bunul simţ al poporului român.“ Astfel relata cotidianul „Universul“ primele momente de după încheierea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, când România ieşea din neutralitate şi se arunca în vâltoarea conflagraţiei mondiale care vuia deja de doi ani. Poporul trăia euforic intrarea României în epoca războiului. Se deschidea calea către împlinirea marelui vis, unirea cu Ardealul. Sărbătoarea colectivă era o chestiune de decenţă civică, la capătul unui proces de decizie lung şi anevoios. În ultimii doi ani, fiecare om de stat îşi făcuse cunoscută opţiunea, se purtaseră dezbateri în presă, în spatele uşilor guvernamentale şi pe la colţurile marilor bulevarde bucureştene. 

Ceasul al 12-lea

Primele zile de război. Românii trec Carpaţii; Foto: Getty Images

image

Se scurseseră doi ani de freamăt social continuu, de promisiuni venite atât dinspre tabăra Puterilor Centrale, cât şi a Antantei, de contre politice interne, de neîncrederi făţişe externe şi de căutări febrile de răspunsuri la chestiuni de morală şi ideologie. Se încheia prima etapă, cea care erodase spiritele ambiţioase şi dornice de acţiune. România se avânta în luptă într-un moment în care presiunile interne şi externe atinseseră niveluri greu de neglijat de decidenţii politici cu simţ al prudenţei. Era ceasul al 12-lea.

image

Regina Maria şi regele Ferdinand îi decorează pe soldaţi pe front 

Vara lui 1916 a fost cea mai agitată perioadă din anii neutralităţii. Presa arunca zilnic săgeţi pentru a porni maşinăria de război românească. „Ofensiva generală de care s-a vorbit aşa de mult este în curs. Într-adevăr,când lupta ocupă jumătate din frontul oriental, frontul italian întreg şi două puncte capitale din frontul occidental, însemnează că am ajuns în ceasul în care aliaţii atacă pe austro-germani pretutindeni şi caută să producă hotărâri decisive. România ori se hotărăşte să ia parte acum la bătălie, când concursul ei poate fi încă destul de util ca să merite pentru ea câştigurile pe cari legitim le reclamă, ori continuând să aştepte victoria definitivă pentru a se atârna de carul învingătorilor, riscă sau mai bine pierde orice posibilitate de a fi vreodată România cea mare“, scria un editorialist în  „Adevărul“, în 2 iulie 1916. Ziariştii evitau să evoce pe larg situaţia dramatică de la Verdun, care era menţionată în treacăt, ca un eveniment ce nu ar fi avut forţa de a schimba în vreun fel mersul războiului. Se dorea angajarea României împotriva Austro-Ungariei, se asculta chemarea Ardealului.

Era înduioşător, era înălţător spectacolul ce ni s-a înfăţişat ieri. Am văzut oltenii noştri precupeţi aruncând cât colo coşurile şi cobiliţele lor şi dând cu căciula de pământ, ceea ce la poporul român e un semn de supremă bucurie, şi strigând din adâncul sufletului lor: «Trăiască războiul, trăiască România!». „Universul“, 16 august 1916

„Acum ori niciodată“

Antanta a forţat mâna guvernului român pe 8 iulie. A transmis ultimatumul. Scurt: „Dacă România nu crede că se poate angaja imediat să intre în război până la data de 25 iulie/7 august a.c., Puterile Aliate nu se vor mai considera legate de promisiunile pe care le-au făcut României“. Transilvania şi Bucovina, ajutoare de război şi oportunităţi de moment, toate erau pe cale de dispariţie. Poate că nu ar mai fi durat mult până când guvernul lua de bunăvoie decizia, dar aliaţii nu mai aveau răbdare. Presiunile începuseră să fie din ce în ce mai mari începând cu 18 iunie 1916, când generalul Alexeev, şeful Statului Major rus, îl însărcina pe colonelul Tatarinov să îi transmită prim-ministrului român un mesaj amplu, prin care îl asigura de ajutorul rusesc în cazul în care România se hotăra să părăsească neutralitatea în favoarea Antantei. În încheiere, trimisul rus era franc: „Situaţia cere României să ni se alăture acum ori niciodată“. Focul ajunsese la hotare şi nu mai era timp de pierdut.

Interesele din linia întâi

Regele Ferdinand I a hotărât intrarea României în război de partea Antantei

image

Decizia nu a fost luată cu inima uşoară, dar se profilase deja orizontul spre care urma să se îndrepte ţara. Consiliul de coroană din 14/27 august 1916 a consfinţit intrarea României în Marele Război alături de Antanta şi îngroparea definitivă a tratatului cu Austro-Ungaria, încheiat în 1883, în secret – un act de care ştiau doar regele Carol I şi câţiva lideri politici –, al cărui singur garant fusese Regele României, la care aderase şi Germania şi care aducea ţara noastră alături de Puterile Centrale.

Pricipala grijă a regelui Carol I la sfârşitul secolului al XIX-lea era Rusia – Rusia expansionistă, considerată inamicul natural al României. Alianţa cu Austro-Ungaria nu era o prietenie sinceră, ci o întovărăşire de oportunitate, care să garanteze stabilitatea politică locală. Situaţia românilor din Transilvania a continuat să rămână la masa discuţiilor.

Războiul mondial a schimbat, totuşi, viziunile românilor. A reaprins ideea împlinirii idealului naţional: facerea României mari. Au rămas, însă, aceleaşi dileme geopolitice. Antanta era formată din Anglia, Franţa şi Rusia, fiecare stat cu propriul său interes: Franţa căuta revanşa în faţa Germaniei şi recucerirea Alsaciei şi Lorenei, pierdute în 1871, Anglia era preocupată de menţinerea supremaţiei maritime şi de garantarea neutralităţii Belgiei, iar Rusia ţaristă căuta expansiunea în spaţiul Mării Negre – obiectiv final: controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele – adică înfricoşător de aproape de România, în viziunea liderilor de la Bucureşti. De altfel, de aici şi neutralitatea prelungită: frica de Rusia şi conştientizarea faptului că o astfel de alianţă înseamnă renunţarea la Basarabia, pământ românesc răpit în 1812.

De cealaltă parte a baricadei, Puterile Centrale nu ofereau perspective mai fericite pentru interesul naţional românesc. Germania era interesată de subminarea puterii maritime a Marii Britanii şi de expansiunea colonială – acestea erau aventurile Kaiserului Wilhelm al II-lea în noua sa doctrină, Weltpolitik –, iar Austro-Ungaria dorea să-şi consolideze sfera de influenţă în Europa Răsăriteană şi să o extindă şi în spaţiul balcanic, pe seama Imperiului Otoman aflat în cădere liberă.

Cum intrăm?

Războiul a prins România nepregătită logistic şi într-o situaţie ingrată, prinsă cu interesul naţional între două imperii cu viziuni expansioniste. Visul românesc de unire – „de la Nistru pân’ la Tisa“ – era imposibil de realizat, conform realităţilor momentului. Era cumpăna cea mare. Era nevoie de o alegere, care neapărat includea un compromis moral: treceam fie Carpaţii – pentru Transilvania, fie Prutul – pentru Basarabia. Austro-Ungaria versus Rusia. Şi nu numai atât: opţiunea trebuia cântărită şi din perspectiva fezabilităţii. Unde erau şansele de izbândă? Şi care era datoria morală a ţării – datoria aceasta fiind, de altfel, o noţiune cam fluidă, greu de definit concret? Cât despre momentul oportun pentru participarea la război, opiniile erau cât se poate de variate, iar anii neutralităţii cu atitudine guvernamentală de expectativă au ţinut la foc mocnit convingerile şi comportamentele oamenilor politici români şi ale statelor combatante.

Ceva dulce şi ceva picant în facerea unei naţiuni

Cele două tabere combatante îi arată regelui ofertele lor; Revista „Furnica“, 12 mai 1915

image

Primul Război Mondial a rămas în manualele de istorie drept momentul în care s-a scris actul fondator al României moderne. Istoriografia a înregistrat, cuminte şi cu metodă, marile realizări ale acestei naţiuni. Înfăptuiri grozave ale unui popor care, de-a lungul vremii, s-a prezentat mai degrabă ca o victimă a istoriei. Elevii de generală pot spune într-un cuvânt, la un semn: Ionel Brătianu, geniul politic, Ecaterina Teodoroiu – „eroina de la Jiu“, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Ferdinand Întregitorul şi Marea Unire de la Alba Iulia. Este firesc să fie aşa, căci conturul fizic al României de azi, în cea mai mai parte, a fost desenat la finalul războiului. Se discută mai puţin, însă, despre câteva detalii care apropie mai mult lentila istorică de actualitatea vremurilor acelea.

Istoria cu idealul naţional

De pildă, este adevărat că oamenii au sărbătorit intrarea în război pentru împlinirea idealului naţional ţinându-se de mâini pe străzile Capitalei. Însă la fel de adevărat este şi faptul că nu toată populaţia era la curent cu visul de veacuri al românilor: 80% din populaţie trăia în mediul rural, iar 60% – era analfabetă. Opinia publică era reprezentată de oamenii cu studii, o parte cu experienţe culturale în străinătate. Istoricul Lucian Boia arată, în volumul „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ că opţiunea majorităţii era pentru unirea cu Transilvania – în condiţiile în care era obligatorie o alegere –, având în vedere că era un teritoriu mai mare şi mai bogat, de unde veniseră în veacurile trecute izvoare puternice pentru cultura română. Era o alegere firească, fără tăgadă, însă avea un preţ: Basarabia. Iar împingerea Basarabiei către periferia intereselor româneşti a produs efecte care se văd cu ochiul liber şi astăzi, susţine istoricul. 

Şi ceilalţi

Un poster de propagandă arată că România a făcut alegerea justă alegând războiul contra Germaniei;

image

Ataşamentul copleşitor al opiniei publice pentru Antantă este uşor de explicat: Franţa era considerată aliatul de nădejde al României, încă din 1859, precum şi statul cu care aveam cele mai multe afinităţi culturale, iar Anglia, pe lângă reputaţia de mare stat liberal care a emis „Magna Charta Libertatum“, era şi statul de origine al Reginei Maria, mult iubită de popor. Rusia era în continuare un pericol – cu potenţial de a fi ţinut în frâu de celelalte două aliate. Însă nu toată opinia publică şi clasa politică a susţinut la unison intrarea României în război alături de Antantă. Un număr semnificativ de intelectuali români şi-au manifestat public solidaritatea cu Germania şi Puterile Centrale. Erau ceilalţi, cei care se opuneau majorităţii, aşa cum e firesc într-o dezbatere cumsecare – chiar dacă aveau mai puţin aplomb, mai puţine publicaţii care să le susţină punctul de vedere şi erau mai puţin numeroşi – şi aveau motive la fel de bine întemeiate. Pentru ei, Rusia era cea mai mare primejdie, iar Transilvania rămânea un proiect de viitor care era neapărat de împlinit. În epocă, au fost numiţi, mai degrabă peiorativ, germanofili, deşi erau mai mult rusofobi, explică Lucian Boia în volumul „Germanofilii“.

S-au bucurat şi ei de Marea Unire ca toată suflarea românească, însă au văzut şi mâna lungă a hazardului în împlinirea visului românesc. La finalul războiului, când istoria a dat dreptate taberei antantofile, Petre P. Carp, poate că primul între germanofili, a rostit aceste cuvinte, care îndeamnă la reflecţie încă: „România are atât de mult noroc, încât nici nu mai are nevoie de politicieni“.

Marele Război, în nouă acte

Episodul 2. „Stâlpii naţiunii“: Regele Ferdinand şi Regina Maria

Neutralitatea expectativă adoptată de România în vremea lui Carol I, în 1914, a fost moştenită de regele Ferdinand, după moartea bătrânului monarh, răpus chiar de această neputinţă de a-şi onora cuvântul dat, de durerea de a întoarce spatele ţării în care s-a născut şi a crescut. Ferdinand a venit pe tron într-un moment dificil pentru ţară şi a fost nevoit să ia decizia crucială: când, cu cine şi pentru ce intră România în război. A uitat de familia şi prietenii din Sigmaringen, a uitat de problemele inimii şi a ascultat chemarea raţiunii şi a poporului. A ales Antanta. La rândul ei, regina Maria nu a fost doar umărul pe care a stat fruntea monarhului în zilele de restrişte. Nu. Regina Maria a acţionat, a participat la discuţii cu diverşii lideri politici, l-a sfătuit pe rege şi, odată intraţi în acţiune, a mers pe front. S-a îngrijit de răniţi şi a onorat eroii. A văzut durerea la faţa locului. Ferdinand şi Maria aveau să ajungă regii României Mari, să rămână în cărţile de istorie drept Întregitorii neamului.

Episodul 3. Societatea românească, în pragul războiului: încotro?

O caricatură din ziarul „Adevărul“, 14 iulie 1916, prevede cursul evenimentelor în lunile următoare

Opinia publică românească la începutul secolului XX era firavă: majoritatea populaţiei trăia la sat, se ocupa cu agricultura, era analfabetă şi, în general, înţelegea puţin din mersul lucrurilor la centru. Orăşenii cu educaţie se lăsau purtaţi de valul dezbaterilor publice, în diverse grade de interes real. Presa centrală era cea care modela percepţiile publice, care avea puterea de a stabili direcţiile de interes. Cele mai mari publicaţii erau „Universul“, ziar de informare de centru-dreapta, şi „Adevărul“, cu ediţia sa matinală, „Dimineaţa“. Erau ziare care susţineau cauza românească alături de Antanta, pentru unirea cu Transilvania. Existau şi publicaţii mai mici, care promovau mai agresiv direcţiile de partid ori viziunile directorilor editoriali: „Epoca“ lui Nicolae Filipescu şi „Acţiunea“, condus de Victor Ionescu, fratele lui Take Ionescu, erau două dintre cele mai active ziare în promovarea ideilor antantofile. Ziarele germanofile, precum „Ziua“, cu care a colaborat şi Ioan Slavici, „Steagul“, care era oficiosul facţiunii conservatoare a lui Marghiloman, „Seara“ şi „Minerva“, erau mai puţin căutate de public, ba chiar agresate uneori.

Episodul 4. Germanofilii, cei care ar fi putut avea dreptate

Opinia publică românească nu a fost unanimă în opţiunea pentru Antanta. Oameni de cultură şi politicieni – majoritatea din Partidul Conservator, unul dintre cele două mari partide ale României – au adus la masa dezbaterilor publice opţiunea unei alianţe cu Puterile Centrale. Petru P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman (foto dreapta), toţi oameni de stat şi intelectuali cu coloană vertebrală şi opere de necontestat, erau cei mai proeminenţi lideri conservatori care au împărtăşit sentimente germanofile. Argumentele lor erau, în acel moment, solide şi porneau de la premisa că România nu ar trebui să se întoarcă împotriva tratatului semnat în 1883 şi să se alieze cu Rusia. Imperiul ţarilor era marele duşman dintotdeauna al României şi acest lucru nu se putea schimba. O Românie fără Basarabia nu era un ideal împlinit, iar o Românie doar cu Transilvania, dar aflată sub bocancul rus, era un fapt împlinit în zadar. Era o prudenţă onestă în opţiunea pentru Puterile Centrale, care în timpul celor doi ani de război dovediseră o oarecare superioritate pe diversele fronturi din Europa. Istoria şi hazardul au făcut să nu aibă dreptate, iar peste manifestul lor din acei ani – să se aşeze mult praf.

Episodul 5. Antantofilii şi responsabilitatea războiului

Majoritatea populaţiei s-a pronunţat în anii neutralităţii în favoarea alianţei cu Antanta. Guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu (foto dreapta) a rămas în expectativă, aşteptând momentul oportun pentru a înmâna declaraţia de război. Negocierile cu puterile Antantei erau asidue, la fel şi presiunile venite din partea Puterilor Centrale, care erau favorizate chiar şi de o neutralitate română, dacă nu de o alianţă. Ionel Brătianu şi guvernul său erau, pe de o parte, sub presiunea opiniei publice care cerea intrarea în război imediată, şi pe de altă parte, sub constrângerile venite din exterior. Guvernul controla decizia, el avea responsabilitatea războiului, iar o mişcare greşită putea arunca toată ţara în aer. Printre antantofili au existat, totuşi, şi câţiva membri ai opoziţiei, iar printre cei mai vocali în epocă au fost consevatorii Nicolae Filipescu şi Take Ionescu.

Episodul 6. Clipa zero: 14/27 august 1916

Ziua în care România a decis intrarea în Marele Război a fost plină de evenimente din zori până în seară: Consiliul de Coroană de dimineaţă, anunţat din timp şi de la care se aştepta o hotărâre definitivă, manifestaţiile de bucurie ale cetăţenilor Bucureştiului pentru intrarea în război şi pentru Coroana română, închiderea traficului la frontiera româno-austro-ungară şi înmânarea declaraţiei de război Austro-Ungariei de către ambasadorul român la Viena, Eduard Mavrocordat, decretarea mobilizării şi discursurile încurajatoare şi sfaturile prudente ale liderilor ţării către populaţie. În sfârşit venise ceasul cel mare, începea o nouă etapă pentru România.

Episodul 7. Armata română, nepregătită

Uniforme ale ofiţerilor români în timpul Primului Război Mondial

România s-a avântat în prima conflagraţie mondială cu conştiinţa faptului că armata sa era nepregătită să facă faţă unui război total, care angrena resurse militare şi umane într-o măsură fără precedent. Organizarea şi dotarea armatei erau, de fapt, o hârtie de turnesol pentru întreaga societate română. În plus, România trăise cu iluzia recentei victorii din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, care s-a încheiat cu pacea de la Bucureşti. Liderii români se hrăneau din iluzia importanţei geostrategice a ţării şi nu se concentrau pe modernizarea corpului de armată. Vintilă Brătianu vorbea în 3 decembrie 1914 despre contabilizarea acestei poziţii strategice: „România îşi va păstra şi mâine marele interes european pe care ea îl reprezintă la gurile Dunării, oricare ar fi situaţia statelor dinprejurul nostru. Dacă ea va avea, în noile condiţii în care va fi pusă, şi forţa necesară pentru îndeplinirea menirii ce i-o dă soarta ei geografică atunci negreşit că interesul tuturor statelor mari va fi să ne ajute pentru nevoile europene dela gurile Dunării să fie salvgardate“.

Episodul 8. Jaful foştilor aliaţi: tezaurul românesc  în Rusia

Tezaurul a fost transportat la Moscova cu trenul

În timpul Primului Război Mondial, tezaurul românesc a fost trimis în Rusia pentru a fi păstrat în siguranţă pe perioada războiului. Tezaurul a fost trimis în două transferuri şi includea tezaurul Băncii Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci private româneşti, colecţii de artă, bijuterii, ar-hive. În februarie 1917, a iz-bucnit revoluţia bolşevică în Rusia, relaţiile româno-ruse s-au acutizat după ce Armata română a trecut Prutul în Basarabia pe 20 ianuarie 1918. Pe 26 ianuarie, comisarul afacerilor externe rus, Lev Troţki, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Tezaurul depus la Moscova devenea „intangibil pentru oligarhia română – guvernul sovietic îşi asuma răspunderea pentru păstrarea acestor fonduri“. Tezaurul românesc nu a mai fost recuperat în totalitate, însă au fost primite o parte din bunuri în trei tranşe:în 1935, în 1956 şi în 2008. Încă se poartă tratative în comisii speciale româno-ruse, în care domnesc mai mult neîncrederea şi scepticismul.

Episodul 9. Gherila literară: memoriile de război

Soldaţi pe front, într-o scurtă pauză de luptă;
Foto: Getty Images

Marele Război a lăsat în urmă multe pagini de literatură: memorii şi jurnale, poezii, cântece şi scrisori de pe front. Sunt istorii mici şi personale, fără de care nu s-ar fi putut scrie istoria cea mare. Sunt fragmente care compun imaginea de ansamblu a războiului la faţa locului, care dezvăluie emoţia, patosul, jalea ostaşului român. La rigoare, memoriile de război pun lupa pe situaţia armatei române, a conducătorilor ei, pe felul în care a fost câştigată întregirea ţării. Alteori, sunt pur şi simplu episoade care, dacă nu s-ar fi întâmplat cu adevărat, s-ar fi putut vedea oricând într-o producţie cinematografică artistică despre avântul luptătorului pentru neam şi patrie – cum ar fi acest fragment din memoriile lui Polihron Dumitrescu, „Ascultând chemarea“:

„Chiar în zorii zilei decretării mobilizării, două nave de război (monitoare) austriece s-au postat la câteva sute de metri în faţa portului Turnu Severin şi au început să bombardeze şantierele noastre navale.

În acel moment, soldatul Tiviş Constantin era de santinelă pe unul din potoanele de îmbarcare-debarcare ale portului. Găsindu-se în faţa unei situaţii
cu totul neaşteptate, el nu stă o clipă pe gânduri; ia poziţia de tragere în genunchi şi ripostează cu puşca, primind lupta cu monitoarele duşmane, cum s-ar spune, de unul singur.

Şi trage, trage cât mai repede că doar ţintele erau destul de mari! Execută «foc de voie», cum învăţase la instrucţie, şi goleşte încărcător după încărcător. Stânjeniţi probabil de gloanţele soldatului român, darmai ales înfuriaţi de «obrăznicia» lui, servanţii tunurilor de pe monitoarele inamice trimit câteva lovituri şi spre pontonul cu pricina. Ostaşul nostru trage însă mereu. Obuzele îi şuieră pe deasupra, dar el nu se clinteşte de pe ponton; trage într-una, trage, până când se prăbuşeşte străpuns de schije. Câteva ore mai târziu, după alungarea navelor de război duşmane de către artileria noastră, de pe ponton a fost ridicat corpul neînsufleţit al santinelei. În jurul său se aflau împrăştiate încărcătoare şi zeci de cartuşe trase.  Soldatul Constantin Tiviş a fost cel dintâi ostaş al companiei mele căzut la datorie, primul erou al Regimentului 1 vânători.“

Episodul 10. Un final cu noroc: Marea Unire

Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1918;

unirea

După doi ani de război, de sărăcie, de epidemii, în care România aproape dispăruse ca stat, după o pace de compromis dezastruoasă, se împlinea idealul naţional, pentru care intraserăm în luptă, şi chiar mai mult de-atât. Se năştea România Mare: în 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, iar pe 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a decretat unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar cu Regatul României. Oamenii politici din toate provinciile româneşti erau în freamăt, se organizau consilii, se dădeau proclamaţii şi se organizau ceremonii somptuoase pentru a marca cum se cuvine marea realizare. Alba Iulia a devenit, simbolic, a doua capitală a ţării şi societatea românească a intrat într-un proces amplu de transformare, conform noii configuraţii. Cuplul regal era mai iubit de popor decât oricând, iar oamenii politici care au lucrat pentru unire aveau să rămână în conducerea statului în deceniile ce au urmat.

[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/100-de-ani-de-la-marele-razboi" target="_blank">View the story "100 de ani de la Marele Război 1916 - 2016" on Storify</a>]

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite