Istorie

articolul anterior articolul urmator

SERIAL Boieri mari. Episodul 13: Paleologii, boierii şic ai Bucureştilor vechi. Conu’ Alecu Paleologu, primul ambasador al „golanilor“

9
8 Apr 2017 19:45:43
Autor: Anca Vancu
Conu' Alecu Paleologu, ilustraţie de Florian Marina
Conu' Alecu Paleologu, ilustraţie de Florian Marina

Membrii familiei Paleologu s-au stabilit în România în secolul al XVIII-lea şi, deşi n-au fost printre cei mai mari moşieri, s-au remarcat întotdeauna prin eleganţă şi inteligenţă. De la oameni politici la cărturari, toţi Paleologii au fost boieri cu stil

Începem cu o notă de subsol: acest episod trebuie citit prin ochii lui Alexandru Paleologu. Şi asta pentru că neamul Paleologilor a fost reconstituit mai ales prin poveştile diplomatului şi scriitorului – fără îndoială, cel mai complex „personagiu“ dintre membrii familiei. După ’90, „conu’ Alecu“, aşa cum i se spunea cu simpatia de altădată, a vorbit mult, în interviuri şi cărţi de memorialistică, despre lumea înaintaşilor săi, o lume strălucitoare, cu femei frumoase şi elegante, cu baluri şi mâncăruri rafinate, pe care, o vreme, a trăit-o şi el din plin. A strâns toate amintirile, fotografiile de arhivă, istorisirile transmise, prin viu grai, din generaţie în generaţie, şi a făcut, la rândul său, exact ca strămoşii săi. Aşa, istoria Paleologilor a mers mai departe.

O ipoteză: descendenţi din impăraţii bizantini
Să vedem, mai întâi, de când începe ea. Izvoare vechi indică faptul că neamul se trage dintr-o familie genoveză, care se chema Gattilucci (Gattilusio), şi care a jucat un rol însemnat, prin serviciile pe care le-a adus Paleologilor, la restaurarea Imperiului Bizantin. Aceştia s-ar fi mutat aici din insula Lesbos (Grecia) la începutul secolului al XVIII-lea. Totuşi, înrudirea cu Paleologii – împăraţii bizantini – n-a putut fi nici confirmată, nici infirmată. Paleologii n-au fost foarte interesaţi să-şi lămurească descendenţa familiei. „Nu ne-am prea sinchisit de alcătuirea unor genealogii glorioase şi ilustre“, spunea Alexandru Paleologu în cartea „Breviar pentru păstrarea clipelor. Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga“. „Ceea ce pot să ştiu însă cu certitudine despre familia paternă e că a venit în Valahia din insula Lesbos, cam prin epoca Ipsilanţilor, cu care erau, se pare, foarte apropiaţi sau chiar înrudiţi“, explica Paleologu.

Aşa este, probabil, pentru că primul strămoş al familiei venit în Valahia – medelnicerul Mihai Nicolae Paleologu, zis şi „Mihalache“ – era născut în 1771, la Mytilene (n.r. – oraş în insula Lesbos). Îl găsim înscris şi în „Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829“, realizată de istoricul Ioan C. Filliti: „Mihail Nicolae Paleologa, n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, şade în Buc., n-are nici o stare“. Se cuvine un scurt dicţionar istoric: medelnicerul era un fel de boier de rangul doi, un demnitar al curţii, care îi turna domnului apă ca să se spele pe mâini, punea masa şi servea bucatele. Traiul se schimbă. Mihalache îşi îmbunătăţeşte situaţia şi ajunge unul dintre fondatorii Ordinului Avocaţilor. De altfel, el va da tonul în familia Paleologu, pentru că cei mai mulţi vor urma cariera de jurist.

Palologii, boieri nu de prim rang
Paleologii n-au fost cei mai importanţi din protipendadă, dar nici printre ultimii. Căpătau greutate mai degrabă prin înrudirile cu alte familii bune boiereşti – unele dintre ele porneau din Constantin Brâncoveanu, aşadar, şi Paleologii pot fi consideraţi descendenţi ai marelui voievod.

Tatăl, Mihail, Elena şi Alexandru Paleologu Fotografii: Arhiva personală Theodor Paleologu

„Paleologii au fost boieri nu de prim rang, dar nici mult mai puţin, care erau uniţi cu familii mai mari, ilustre; erau oameni care aveau mijloace pentru a trăi destul de confortabil“, spunea Alexandru Paleologu în dialogul cu Filip-Lucian Iorga, care amintea şi de câteva familii înrudite: Oprescu, Brătianu, Saita, Hrisoverghi, Cătuneanu.

Să urmărim, totuşi, meritele, pe linie masculină, ale Paleologilor. De pildă, fiul medelnicerului Mihai Paleologu,serdarul Nicolae Paleologu (n.r. – comandant de oaste), construieşte, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe vremea lui Vodă Ştirbei, o casă boierească pentru familie. Ea va fi însă demolată în 1932. Era situată pe strada care azi poartă numele familiei. Alexandru Paleologu îşi amintea de primii ani ai copilăriei trăiţi în acea casă, care avea o grădină imensă, cu o intrare „superbă şi o scară monumentală, care ducea la hoch-parter, din lemn de esenţă bună de lămâi, galben, ornamentat cu migală“.

Dar cel mai mult îi plăcea că era o casă fără confort. De exemplu, apa curentă era la cişmea, în curte. „Confortul e o sălbăticie şi o mârlănie şi a fost inventat de ţoapele parvenite“, spunea Paleologu, care era de părere că nimic nu e mai inconfortabil decât confortul absolut. În fine, totul s-a terminat cu o mare dramă – pentru că avea datorii mari, familia a fost nevoită să o vândă şi, ulterior, casa boierească a fost dărâmată. „Am avut tristeţea să găsesc aruncate la gunoi clanţele splendide, pe care eu le iubeam atât de mult“, spunea conu’ Alecu, iar dacă dragostea pentru un loc ajungea până la clanţele casei, atunci nu putem pune la îndoială că pierderea a fost profund dureroasă.

Alexandru Paleologu, în copilărie, împreună cu tatăl

Familia s-a mutat apoi într-o casă pe strada Armenească din Capitală, unde locuieşte în prezent fiul scriitorului, Theodor Paleologu.

Mitul insectelor de pe gulerul lui Eminescu
Un alt „tip remarcabil“ al familiei este Mihail „Mişu“ N. Paleologu (1848-1903), al cărui portret tronează în sufrageria casei de pe Armenească. „Era un om foarte distins, ca fason, şi foarte spiritual; trăia larg şi avea trăsură cu muscal“, îl descria Paleologu în cartea-interviu redactată de Filip-Lucian Iorga. A fost judecător la Curtea de Casaţie, procuror general al României, fruntaş conservator, director al ziarului „Timpul“, prieten cu Mihai Eminescu, cu fraţii Lahovary şi Cantacuzino Nababul.

Să detaliem. Mihail Paleologu şi-a luat doctoratul în drept la Paris, în timpul celui de-Al Doilea Imperiu, adică acea epocă de strălucire şi de seducţie a capitalei franceze. După ce se întoarce de la Paris, Mişu preia conducerea ziarului „Timpul“: „Bunicul era un fel de «politruc» al Nababului Cantacuzino, la ziar, şi avea o oarecare aversiune faţă de junimişti, ceea ce era pentru mine un mare semn de întrebare, mă tulbură şi mă ofensează, fiindcă ştiu bine că junimiştii au fost cei mai deştepţi români“. Tot în această perioadă el se împrieteneşte cu Mihai Eminescu, care atunci era redactor-şef al ziarului. Prietenia dintre Paleologu şi marele poet e descrisă romanţat şi foarte în detaliu de nepotul său.

„Cu Eminescu a fost amic şi acesta venea des la noi în casă, la seratele date destul de des de bunicul în superba casă din strada Paleologu. (...) Venea elegant şi purta foarte bine, cu dezinvoltură şi prestanţă, fracul. Iată o primă negare a legendei conform căreia era tot timpul neglijent şi i se plimbau insecte suspecte pe guler. Pe urmă, dansa foarte bine vals şi era plăcut în conversaţie. Uşor timid cu persoanele pe care nu le cunoştea şi mult mai îndrăzneţ cu doamnele pe care le frecventa, cu care era obişnuit şi cărora îşi permitea să le spună şi lucruri foarte decoltate, care îi aduceau un mare succes. Nu era un încruntat, ci un om care ştia să râdă şi să provoace râsul“, face scriitorul un portret al poetului.

Mihail N. Paleologu, judecător la Curtea de Casaţie, în anii 1870

Mihail Paleologu, celebru prin vorbe de duh
Totuşi, presupusa prietenie este pusă sub semnul întrebării de Tudorel Urian, în cartea sa, „Vieţile lui Alexandru Paleologu“. Uşor fascinat de prezenţa lui Eminescu în casa lor, acesta l-a întrebat pe Alexandru Paleologu, într-un interviu, mai multe amănunte despre bunicul său.

„Eu nu ştiu despre el decât că era cunoscut la Curtea de Casaţie prin vorbele sale de duh. A murit la începutul secolului, în 1903, iar eu m-am născut în 1919. Tata îşi amintea de el, chiar dacă şi el era foarte tânăr când a murit tatăl său, ca de o autoritate paternă plăcută şi cultivată în care exerciţiul unei foarte corecte, preţioase şi subtile cunoaşteri a limbii franceze făcea ca mintea să fie capabilă de nuanţe. Mai multe nu ştiu“, îi spunea Paleologu lui Urian. Drept urmare, acesta susţine că sunt greu de crezut detaliile lui Paleologu şi că între bunicul său şi Mihai Eminescu s-au legat prietenii strânse. Mai ales în contextul în care a doua zi după ce „Timpul“ i-a fost încredinţată lui Mihail Paleologu, în coloanele ziarului a apărut o notă în care se preciza că Eminescu înceta să mai fie colaborator, „fiind în mod subit afectat de o gravă boală“.

Am auzit la radio, în 1934, premiera la Oedipe, care m-a dat gata, mi s-a părut extraordinar, spre deosebire de alte lucruri pe care le auzisem înainte. Îmi amintesc de o întâlnire la vestiarul de la Capşa. El pleca şi eu veneam. S-a legat atunci o conversaţie mai lungă. Vorbea formidabil limbile străine, datorită, probabil, urechii absolute: germana, franceza, italiana, engleza. Era inteligent, foarte frumos, politicos şi plin de farmec.

Alexandru Paleologu

„Putea să stingă lumânarea cu un glonte“

Tatăl lui Alexandru Paleologu, Mihail M. Paleologu (1886-1956), a fost avocat, a făcut studii la Paris şi în tinereţe a făcut şi pe poetul. Scria elegii pe care le publica la „Semănătorul“, dar pe care, mai târziu, le-a considerat ridicole. Era, potrivit fiului său, şi un mare maestru la tras cu pistolul. „Putea să stingă lumânarea cu un glonte şi să nimerească anumite litere pe o carte de vizită ţinută la distanţă“, atât de bun era!, povestea Alexandru Paleologu în discuţia cu Filip-Lucian Iorga. A făcut, la începutul carierei, politică liberală, dar s-a retras după ce a descoperit o eroare gramaticală într-un discurs al lui Vintilă Brătianu, care urma să preia şefia PNL. Aşa că a trecut, în 1928, la ţărănişti.

„A fost deputat şi secretar general la ministerul Justiţiei, în timpul mandatului prietenului său, Grigoriţă Iunian, alături de care a şi format disidenţa radical-ţărănistă, cea mai de stânga din Parlament. Tata nu era un om de stânga decât poate aşa, literar, şi şi-a reproşat mai târziu această opţiune politică“, explica Alexandru Paleologu traiectoria politică a tatălui său.

Elena Paleologu, mama lui Alexandru Paleologu

Norocul crizei de hârtie igienică din război
Mihail Paleologu a fost căsătorit de trei ori. „Era un bărbat foarte frumos şi fermecător, lucru esenţial; şi nu rezista ispitelor erotice“, spunea fiul său. Prima dată s-a căsătorit, în 1914, la Paris, cu Gabriela Djuvara – sora renumitului jurist Mircea Djuvara. Pe urmă, a cunoscut-o pe Elena Pennescu-Vidraşcu, care este mama scriitorului Alexandru Paleologu. „Dramă mare, în timpul războiului, când tata a fost rănit şi nu se mai ştia nimic de el. Mama era infirmieră la un spital de campanie şi noroc că a fost o criză de hârtie igienică şi se foloseau tăieturi din ziare. Pe una dintre aceste bucăţi de ziar, mama a citit că locotenentul Paleologu Mihail a fost decorat şi avansat căpitan. Aşa a aflat că trăia“, povesteşte Alexandru Paleologu un moment intim dintre părinţii săi.

În fine, după ce se desparte de mama scriitorului, Mişu o ia de soţie pe Emilia –  una dintre fiicele bancherului Ştefănescu, pasionat de spiritism, care îl frecventase pe Hasdeu în faza de demenţă a acestuia, povestea Paleologu şi care mai spune o poveste interesantă. Se pare că Ştefănescu a şi publicat în Franţa un roman dictat de spirite şi care s-a dovedit a fi, de fapt, copia unui roman publicat deja de un scriitor francez mediocru, care l-a dat în judecată şi i-a luat o grămadă de bani, ca despăgubire. Plagiatul, pedepsit cu vârf şi îndesat, ce vremuri!

Complicata înrudire cu pictorul Livaditti
Vorbeam de familiile cu greutate înrudite cu Paleologii, astfel că ne întoarcem un pic la familia mamei lui Alexandru Paleologu. Potrivit istoricul Mihai Sorin Rădulescu, expert în genealolgii, după divorţul de Mihail Paleologu, Elena se recăsătoreşte cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol şi rudă a lui Spiru Haret. Aşadar, devine Elena Zarifopol. Iar Alexandru Zarifopol – tatăl vitreg al lui Alexandru Paleologu. Elena era o femeie foarte frumoasă, una dintre fiicele lui Constantin B. Pennescu, deputat şi, ulterior, senator, primar al Iaşilor şi director al Teatrului Naţional din oraş, şi al Sofiei Livaditti. Dar, pentru că sora Sofiei, Adela, şi soţul acesteia, un moşier bogat din Moldova – Constantin Vidraşcu – nu aveau copii, o înfiază pe Elena, care le va purta numele până înainte de căsătorie. De aceea, numele ei de fată era Elena Pennescu-Vidraşcu.

Alexandru Livaditti, străbunicul lui Alexandru Paleologu

Din toate aceste detalii de arhivă ameţitoare, important e mai ales numele Livaditti. Şi asta pentru că Sofia şi Adela erau nepoatele de fiu (Alexandru, 1836-1894)  ale pictorului Niccolò Livaditti (1804-1860). Un italian de origine greacă, ajuns, aici, pictorul boierimii moldoveneşti. Mai toate portretele în stil Biedermeier ale protipendadei – Balş, Miclescu, Ghica, Alecsandri – poartă semnătura lui Livaditti. Trăgând linie, pictorul este stră-străbunicul lui Alexandru Paleologu.

Alexandru Paleologu avea stil
Nu doar fala de a fi rudă cu x sau y era importantă în epocă, dar aceşti oameni, instruiţi şi inteligenţi, erau buni companioni de discuţie la seratele familiei şi un model de urmat. Casa din strada Armenească era deschisă multor personalităţi intelectuale şi politice ale vremii, o practică obişnuită în familiile cu stare. Alice Voinescu, George Enescu, Grigore Gafencu, Mihail Jora, Theodor Pallady – ale cărui tablouri erau agăţate pe pereţi – Mateiu Caragiale şi Monseniorul Ghika erau oaspeţi frecvenţi ai familiei. Alexandru Paleologu a crescut în anturajul oamenilor de mâna întâi, a cunoscut o elită intelectuală, care, printre altele, se îmbrăca frumos. Scriitorul spunea, mai târziu, într-un interviu, că „pentru a deveni un gentleman, trebuie să ai după cine să te iei“. Or, el avea. E ştiut că Alecu Paleologu avea stil. &=(foto). Costumele sale impecabile, pipa din colţul gurii, batista în buzunarul de la piept, care, după spusele unora – o punea până şi la uniforma în dungi – au fost printre trademark-urile sale.

Era elegant, dar fără să pară vreun filfizon. „E bine să fii elegant, dar când te culci, tot te dezbraci“, spunea acesta. Tot el era cel care umbla multă vreme în blugi, cu o cămaşă descheiată la gât şi cu geacă. „Am umblat şi desculţ, în plin Bucureşti, prin faţa Athénée Palace-ului. Îmi făceam gustul meu, nu mă luam după ce făceau alţii şi nu ţineam la niciun fel de rigoare“, îi mărturisea Paleologu lui Filip Lucian-Iorga. Ce mai, un nonconformist printre boieri. Sau, cum mai bine ar spune Dan C. Mihăilescu: „Trecut drept dandy în anii ’50 şi boier în anii ’80, conu’Alecu este un francofil cu alura de lord britanic conservator, membru în partidul liberal, iconoclast şi mason, un hedonist, dar şi bun familist, un parizian îndragostit de Bucureştiul vechi“.

Conu’ Alecu Paleologu, boierul «golanilor»

În afară de a rememora vieţile strămoşilor săi, Alexandru Paleologu a stăruit şi a reflectat intens asupra existenţei sale. O, şi câte n-a trăit aşa-numitul, cândva, „ultimul boier al ţării“, deşi nu i-a plăcut niciodată acest apelativ! În 86 de ani de viaţă, scriitorul a fost în preajma oamenilor de vârf ai ţării. A avut şansa să-i cunoască pe trei regi ai ţării – Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai. A avut acces la cărţile pe care şi le-a dorit, a frecventat saloane mondene, dar şi marile muzee pariziene. Când părea să se hotărască pe meseria de regizor, a devenit una dintre speranţele diplomaţiei româneşti. 

Alexandru Paleologu la Ambasada României la Paris, în 1990

S-a iniţiat în masonerie şi tot el nu s-a sfiit să practice nudismul alături de alţi nonconformişti ostili regimului comunist. S-a căsătorit de trei ori şi a devenit tată la 54 de ani. A petrecut cinci ani în închisorile comuniste, fiind arestat în procesul Noica-Pillat, după ce tot atâta timp a trăit sub o identitate falsă. A semnat pactul cu diavolul şi a fost printre primii care, după ’90, şi-au cerut iertare public pentru colaborarea cu Securitatea. A căzut în picioare: la 71 de ani, a devenit ambasadorul României la Paris, devenind, la scurt timp, ambasadorul „golanilor“, apoi a fost ales, în trei legislaturi, senator în Parlament pe listele PNL.

Şi totuşi, trăgând linie, Alexandru Paleologu privea restrospectiv şi spunea, cu autoironie, în cartea „Breviar pentru păstrarea clipelor. Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga“: „Dacă stau să mă examinez cu atenţie, eu n-am avut mai niciodată treabă. Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt foarte mândru de asta“.

Impertinenţa faţă de un rege
Alexandru Paleologu s-a născut în 1919, într-o casă pe strada lui Mircea Eliade, Melodiei, lângă Piaţa Rosetti. Copilăria şi-a petrecut-o însă în acea casă boierească cu clanţe splendide, la câteva străzi distanţă, pe cea care acum îi poartă numele. Obişnuia să se joace mai mult singur, într-un univers creat de el. Odată, văzând că stătea de unul singur, tatăl său l-a întrebat: „Ce faci, domnule, de ce nu te joci?“, iar el i-a răspuns că: „Mă joc de-a statuia“. „Ca să te joci bine, n-ai nevoie decât de mintea ta“, spunea scriitorul.

Dandy de mic! Foto: Arhivă personală Theodor Paleologu

A crescut în grija unei guvernante austriace, foarte habotnică şi devotată, care-l ducea duminca la biserică. Mergeau fie la Bărăţia, fie la Capela Pitar Moş, acolo unde se întâmpla să vină şi regele Ferdinand, care era catolic. Paleologu îşi aminteşte, în cartea „Alexandru Paleologu - Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Stelian Tănase“, că avea vreo 5 ani când l-a văzut pe rege păşind în biserică şi s-a aşezat două rânduri în faţa sa. Venise, fără pază, cu un Fiat care avea coroana regală în loc de număr, salutând mulţimea îngenuncheată. Ce impresie i-a lăsat regele unui puşti de 5 ani e mai puţin important pentru că lucrurile s-au petrecut pe dos. O mică impertinenţă din partea copilului i-a atras atenţia regelui. Iată cum: „Cum se ştie, regele avea urechile decolate, nu ştiu dacă congenital sau ca efect al unei febre tifoide (...) Suferea grozav de diformitatea urechilor lui. Atunci, la un moment dat, s-a putut auzi, în silenţiul capelei, vocea mea de copil strigând: «Was fur Ohren der Konig hat!» («Ce urechi are regele!»)“, îi povestea lui Tănase Paleologu, care-şi amintea că regele s-a întors spre el şi i-a zâmbit.

Mason, catolic şi diplomat
Alexandru Paleologu n-a fost foarte decis asupra carierei şi, o vreme, a mers pe mai multe căi. A trăit în mijlocul cărţilor moştenite de la strămoşii săi, despre care vorbeşte în multe pagini, arătându-se un mare iubitor al literatuii. A fost puternic influenţat intelectual de Caragiale – pe care-l considera cel mai mare geniu român – Montaigne şi Goethe. Mai întâi, după terminarea liceului „Spiru Haret“ din Bucureşti, drumul era bătătorit spre Facultatea de Drept, aşa cum făcuseră şi înaintaşii săi. Deşi absolvă facultatea în 1943, teatrul îi tot făcea cu ochiul. Devine studentul lui Alice Voinescu la Conservator, apoi trece la Facultatea de Teatru, care se înfiinţase în 1948. Face trei ani într-unul şi se decide, în sfârşit, pentru cariera de regizor. Un an mai târziu, noul regim instalat la putere, care îl obliga să promoveze realismul socialist, îl determină să facă un pas înapoi. Cortina pică fără să audă vreodată aplauze. Avea în plan că, dacă ar fi avut ocazia să facă un film, ar fi fost despre piciorul gol al femeii şi despre mersul ei. N-a fost să fie.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1946, Alexandru Paleologu avea 27 de ani şi-a luat soarta în mâini de mai multe ori: sub îndrumarea lui Vladimir Ghika, trece de la ortodoxism la catolicism şi decide să se iniţieze în masonerie. E sedus de ideea masonică „un templu ideal al umanităţii, azil de pace şi fericire, nu numai pentru noi, ci pentru toţi oamenii“, dar şi cucerit de faptul că marile elite ale culturii occidentale – Goethe şi Mozart – au fost mari masoni. Şi mai era ceva. Îşi căuta un stil care să-l ajute să treacă peste încercările din societate care deveneau tot mai presante. După doi ani, comuniştii interzic masoneria. Tot în aceeaşi perioadă, Paleologu e ataşat de legaţie la Ministerul Afacerilor Externe al României. E angajat printr-un examen de admitere. În ’48, însă, e dat afară din diplomaţie de Ana Pauker.

Viaţa de-a v-aţi ascunselea
Urmează un periplu de cinci ani, în care Paleologu e urmărit de Securitate. Va trăi ascuns, sub un nume fals, ca Ion Crăifăleanu. „La finele anului ’50, am făcut rost de un buletin de identitate fals, i-am pus poză cu mustaţă şi un timbru sec falsificat de un văr de-al meu“, povesteşte Paleologu în cartea „Sfidarea memoriei“. După mai multe zăboviri la Zărneşti şi apoi într-un spital de urologie la Ploieşti, ajunge la Câmpulung, unde îi cunoaşte pe Constantin Noica şi pe Nicolae Steinhardt. Vreme de cinci ani îi studiază intens pe Platon, Hegel, Heidegger, reînvaţă limba germană şi se apropie de cel care-i va deveni cel mai bun prieten – Nicu Steinhardt.

Nu reuşeşte să scape de autorităţi, aşa că în 1959 e arestat şi condamnat la 14 ani de muncă silnică. Vestitul lot Noica-Pillat. E graţiat în ’64. Ar fi multe lucruri de nuanţat aici –  despre bravura de a suporta bătăile de la anchete, dar şi despre momentele de luciditate când se putea râde după gratii. Un alt aspect rămâne „istoric“: Paleologu e racolat de Securitate, în 1963, când se afla la închisoarea de la Botoşani. Totodată, e unul dintre puţinii intelectuali care şi-a asumat, din proprie iniţiativă, colaborarea cu Securitatea după 1989. Deşi îşi mărturiseşte public în cartea „Sfidarea memoriei“ această colaborare, în 2000, e din nou pus la stâlpul infamiei pentru gestul său - Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) publică verdictul: Alexandru Paleologu a fost colaborator al Securităţii.

„Moralmente umilit“
„Cu mine s-a întâmplat că am reuşit tot timpul să mă strecor în mod inteligent şi abil, să nu fac niciun rău, ba chiar să fac servicii unora avertizându-i. Când am văzut că şi Soljeniţîn a cedat – asta nu mi-a dat o scuză, un alibi, un mod de jubilaţie, căci nu aşa se rezolvă problema, dar mi-am dat seama că m-am comportat prost, dar omeneşte, în sensul că sunt şi eu ins failibil, să nu mă semeţesc. E o chestie blamabilă, oricum, moralmente am fost umilit. Dar, vorba lui Soljeniţîn, am făcut cum m-a luminat Dumnezeu“, povestea Paleologu în cartea „Sfidarea memoriei“.

Poate unele amiciţii s-au şubrezit în timp, dar prietenia lui cu Nicolae Steinhardt, care-i dăduse acestuia manuscrisul „Jurnalul fericirii“, a rămas neclintită. Într-un interviu acordat lui Tudorel Urian, publicat în revista „Cuvântul“, acesta povesteşte discuţia purtată cu Steinhardt despre care a fost nevoit să scrie note informative: „Amicul meu Nicu Steindhardt (...) mi-a dat mie cartea lui, «Jurnalul fericirii», sa o pastrez şi nu s-a ferit niciodată de mine. Când i-am marturisit prima oară – pentru că lui i-am marturisit, înainte de apariţia mărturiei mele publice din volumul «Sfidarea memoriei», mi-a replicat: «Eu eram demult sigur de lucrul acesta, mă aşteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipa, pentru că ştiam ca eşti băiat deştept şi că nu eşti în stare să faci vreo porcărie»“.

„Un boier adevărat trebuie să aibă atributul umilinţei“
Imediat după ’90, Paleologu a fost numit Ambasador al României în Franţa, care era şi un vis de-al lui din copilărie. După câteva luni, în iunie, e demis pentru că era de partea „golanilor“ din Piaţa Universităţii în timpul Mineriadei. S-a proclamat în funcţia de „ambasador al golanilor“. Până la sfârşitul vieţii, Paleologu a urmat o carieră politică, fiind ales senator în trei mandate din partea Partidului Naţional Liberal.

Am văzut, de mic, o elită intelectuală şi socială remarcabilă, ceea ce m-a ajutat să nu am complexe faţă de oamenii iluştri şi m-a învăţat să-i respect cum se cuvine.

Alexandru Paleologu

A vorbit ori de câte ori a avut ocazia despre originile sale şi  despre boierime în contextul unei lumi tot mai schimbătoare. „Boierimea noastra nu se pierde, dar îşi pierde nişte reflexe. Important e să ai memoria faptelor stramoşilor şi să încerci sa-ţi gaseşti locul în societatea actuală. Fara aere moftologice. Un boier adevărat trebuie să aibă atributul umilinţei, să nu creadă că e vreun luceafar, sa ştie că este omul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, sa ştie să comande“, spunea conu’ Alecu în cartea-interviu a lui Filip-Lucian Iorga.

Moare, la 86 de ani, în 2005, în casa de pe Armenească. Înainte cu câţiva ani, spunea că nu a crezut niciodată că va trăi atât: „Din familia mea, sunt cel mai longeviv. După moartea celei de-a doua soţii, credeam că viaţa mea era încheiată şi mi-am înscris, pe placa de la cimitir, numele împreună cu anul naşterii, 1919, şi cu un 19 care urma să fie completat. Uite că nu mai e bună placa“.

INTERVIU Theodor Paleologu,  politician, fiul lui Alexandru Paleologu: „Soldaţii ruşi făceau ţigări cu foiţele de la «Pleiadele» din biblioteca noastră“

Theodor Paleologu (43 de ani) este fiul lui Alexandru Paleologu şi încă locuieşte în casa construită de strămoşii săi, din Armenească 34. La intrare, uşa impunătoare încă păstrează semnele unei familii cu tradiţie, care se ghida după alte reguli – are un sertar special pe care e notat, în litere de tipar, „Scrisori“, semn că obiceiurile vechi mor greu. Casa Paleologu a fost mereu deschisă discuţiilor şi prieteniilor intelectuale, astfel că astăzi, Theodor Paleologu continuă tradiţia familială altfel, printr-o serie de cursuri educaţionale menite să formeze caracterul tinerilor şi să le cultive virtuţile intelectuale. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, fiul lui conu’ Alecu vorbeşte despre istoria familiei sale, despre moşteniri spirituale şi despre tatăl său, acest om-punte către vechea lume românească.

Theodor Paleologu a preluat obiceiul tatălui său de a fuma la pipă Foto: Adevărul


„Weekend Adevărul“: Cum era în casa Paleologu în copilărie? Cum v-aţi apropiat de istoria familiei?
Theodor Paleologu: Eu am crescut la bloc, în Drumul Taberei, ca orice copil din epoca lui Ceauşescu. Dar e adevărat că în casă aveam câteva mobile salvate – o oglindă frumoasă, un secretaire frumos – şi unele tablouri care au contat pentru mine; într-un fel m-au format. La tata în cameră era un portret al străbunicului meu, judecător la Curtea de Casaţie. Eram foarte impresionat de figura acestui om. De asemenea, mai erau în casă nişte portrete făcute de stră-stră-străbunicul meu din partea mamei lui tata, anume de Niccolò Livaditti, grec născut la Trieste, în Imperiul Austriac şi venit în Moldova prin anii 1830. El a devenit unul dintre cei mai importanţi pictori din epocă. De altfel, la intrarea în casă sunt patru tablouri pe perete, toate sunt false, sunt reproduceri după portrete făcute de Livaditti, dar ţin foarte mult la ele.

Casa aceasta e unica moştenire după ’90?
Acum, familia noastră e absolut distrusă, ruinată. Am casa asta, pe care, trebuie să spun, o datorez şi fratelui vitreg al lui tata, Andrei, care a renunţat în favoarea lui tata şi, de fapt, a mea. Mai am puţin pământ la Galaţi. Conacul de la Blânzi a fost distrus în anii ’40. Dar nu numai conacul nostru n-a rămas în picioare, nici conacele celorlalte rude. De exemplu, soţul bunicii lui tata, Alexandru Zarifopol, moştenise un conac foarte interesant care aparţinuse lui Ureche. Or, această minunăţie a fost distrusă ca să fie acoperite nişte furtişaguri de la IAS-ul din Cepleniţa. S-a pierdut enorm de mult. Sunt biblioteci întregi care au fost arse... Soldaţii ruşi făceau ţigări cu foiţele de la „Pleiade“ sau cu foiţe de cărţi publicate în secolul al XV-lea sau al XVI-lea aflate în biblioteca noastră, distruse în anii de instaurare a puterii populare.

Ipsilanţii, mândria Paleologilor

Cum v-a influenţat numele Paleologu? La şcoală conta?
La un moment dat s-a pus problema, la o şedinţă cu părinţii, de ce nu mă duc eu la 23 August. Atunci tata a spus clar: „Eu nu-mi trimit copilul la o asemenea monstruozitate!“. N-au mai zis nimic şi evident că s-a raportat undeva. La şedinţele cu părinţii erau şi părinţi care aveau responsabilităţi...

Dar personal?
Faptul că mă cheamă Palelologu m-a încurajat să mă interesez de istoria bizantină. Am o cultură bizantină aproape de a unui specialist. Lăsând la o parte această probabilă descendenţă bizantină a familiei, mai importantă cred că e înrudirea cu familii boiereşti româneşti. Paleologii sunt reprezentativi pentru o elită grecească din Imperiul Otoman, nu sunt propriu-zis fanarioţi, pentru că nu stăteau în Fanar, dar aveau conexiuni la Constantinopol. Sunt foarte mândru pentru că erau colaboratori de-ai Ipsilanţilor. Faptul că Mihail Paleologu era un apropiat al domnitorilor Ipsilanţi e foarte important. Şi ăsta e, dacă vreţi, filonul politic al familiei. După Mihail, a venit Nicolae Paleologu, cel care a construit casa din strada Paleologu, apoi a fost străbunicul, care era un om politic conservator, apoi bunicul şi tata. Ei nu erau mari moşieri, nu erau precum alţii din familia mamei lui tata. Mama lui tata, născută Penescu şi adoptată de Vidraşcu se înrudeşte cu Mârzescu, cu Robescu, cel care a fost primarul Bucureştiului. Pentru tata conta mult această parte moldovenească a familiei. El stătea cu tatăl lui după ce au divorţat părinţii, dar se vedea lunar cu mama lui, iar vara toată o petrecea la moşia de la Dumbrăveni, unde se aduna toată familia. Era un întreg network de conace şi se vizitau unii pe alţii.

Se spune că Vidraşcu ar fi câştigat un conac la cărţi. Ce credeţi?
Costică Vidraşcu era foarte bogat, avea un conac care  aparţinuse faimosului Costache Conachi şi apoi lui Negri. Tata avea un anumit gust pentru poveştile romantice şi spune că l-ar fi câştigat la cărţi, dar nu e adevărat. Vidraşcu erau o familie de gospodari, foarte deschişi la progresul tehnic, nu erau genul care să joace la cărţi. E o viziune pour épater le bourgeois.

Tatăl mai avea un frate vitreg, Andrei, în Elveţia. Mai trăieşte?
A murit şi el. Are un băiat, pe Vladimir, pe care l-am cunoscut. E un şahist foarte bun.

Aţi spus cândva că, în relaţie cu tatăl, sunteţi ca „un câine fidel, tâmpit şi rău“. Ce înseamnă această ironie?
Nu am niciun fel de indulgenţă pentru oamenii care l-au atacat în mod ticălos pe tata. Sunt oameni cărora nu le iert sub nicio formă dacă au scris sau spus vreo măgărie despre tata.

„O penibilitate de intelectuali români“

Închisoarea l-a schimbat? L-a înrăit?
Dimpotrivă. El oricum era un om cumsecade şi bun şi, fără îndoială, închisoarea l-a făcut încă şi mai bun. Povestea mult din închisoare, dar nu spunea lucrurile cele mai dure. De aceea, cărţile lui trebuie citite printre rânduri. Nu vorbeşte despre faptul că îi băteau aproape în fiecare zi, că a fost schingiuit într-una dintre coloniile de muncă. Dacă oamenii citesc fără să aibă codul, pot avea o impresie falsă. Povestea cu mult umor despre toate, el întotdeauna a fost un mare entertainer. Era un companion de masă strălucit. În plus, avea ce să spună: îl cunoscuse pe regele Ferdinand, îl văzuse pe Carol al II-lea, pe Gafencu, pe Octavian Goga, pe Alice Voinescu.

Doi domni: tatăl şi fiul

Cum s-a raportat la regimul comunist?

Tata s-a manifestastat ca un spirit independent în cadrul Consiliului Uniunii Scriitorilor. Erau câţiva – tata, Paler, Deşliu, Dinescu – care spuneau lucrurilor pe nume când luau cuvântul. În ’88 au încercat vreo zece scriitori să facă un memoriu. Numai că nu s-au înţeles între ei, cum să fie redactat, despre ce probleme să vorbească, a fost o penibilitate de intelectuali români. N-au fost în stare să genereze un text comun, drept care i-a luat în primire Securitatea pe toţi. După aceea, a făcut tata nişte gesturi pe cont propriu: a fost acea scrisoare de susţinere a lui Mircea Dinescu, semnată de şapte scriitori, apoi a fost scrisoarea personală a lui tata, în elaborarea căreia am şi eu un merit. Eu făceam latină cu Ghighi Ceauşescu, un latinist excelent, şi tradusesem un text de Tacit, în care am găsit o frază care mi s-a părut extraordinară pentru context: cu cât mai mult pedepseşti un om de talent, cu atât mai mult îi creşti autoritatea. A folosit-o.

„Scria chiar lucruri frumoase despre oameni“

Tatăl a admis public că a colaborat cu Securitatea imediat după ’90. Apoi, în 2000, CNSAS a publicat un document în care se arăta că a fost colaborator al Securităţii.
Acel document e parţial şi trunchiat. CNSAS pe atunci avea puţine documente în custodie. Fără îndoială, intenţia unor anumite persoane a fost de a-l discredita pe tata. E interesant că lucrurile s-au întâmplat pe dos. Dacă vă uitaţi la rezultatele electorale, o să vedeţi că tata a avut cu multe voturi în plus – vreo 10.000 – faţă de lista PNL condusă de Stolojan, Stoica, Tăriceanu şi alţii. A avut un surplus de voturi în pofida acestei campanii ticăloase împotriva lui. Amintirea generală e tocmai a unei asumări curajoase din partea unui om care a fost schingiuit în închisoare, care a stat cinci ani acolo, care a fost fizic afectat de închisoare. Şi în plus, am văzut notiţe scrise de tata – vreau să fie publicate odată –, sunt absolut benigne, mai mult, scrie chiar lucruri frumoase despre oameni, mai ales despre Steinhardt. 

A regretat?
Da, evident. A fost o slăbiciune, o eroare de judecată şi a recunoscut-o ca atare. A vorbit despre asta. Seamănă cumva cu experienţa lui Soljeniţîn din „Arhipelagul Gulag“, şi anume că la cafteală a rezistat, a cedat atunci când i s-a părut că există o deschidere, că vor să afle adevărul. În dosarul lui apare un lucru pe care el l-a uitat, anume că au încercat de două ori să-l racoleze înainte, nu o dată, aşa cum reţinuse el. Nu a aderat şi de ambele dăţi l-au cam buşit. În schimb, când a venit un ofiţer mai cumsecade, mai inteligent, i s-a părut că există o şansă ca sistemul să evolueze. Asta e o eroare de judecată larg răspândită.

La un moment dat s-a pus problema, la o şedinţă cu părinţii, de ce nu mă duc eu la 23 August. Atunci tata a spus clar: «Eu nu-mi trimit copilul la o asemenea monstruozitate!».

Theodor Paleologu

Mai înseamnă ceva să fii boier astăzi?
Aş face o distincţie între boierime şi aristocraţie. Principiul aristocratic e etern în orice societate. Poate să fie de sânge sau nu. Meritocraţia e tot o formă de aristocraţie. În schimb, boierimea nu cred că mai poate exista, în măsura în care nu mai există modul de viaţă al boierilor români de odinioară. Se spunea despre tata că e ultimul boier. Sigur, ca formulă de marketing e bună, dar e inexactă din mai multe motive: tata are un fiu, deci nu are cum să fie ultimul; şi sunt alţi boieri care, slavă Domnului, mai trăiesc, cum e Radu Miclescu. Nu cred că boierimea mai poate exista în absenţa condiţiilor de atunci. În schimb, o formă de aristocraţie poate continua să existe, în care se vor amalgama considerente meritocratice şi genealogice, pentru că eu cred în importanţa transmisiei biologice a unui anumit bagaj genetic. Ideal e ca lucrurile acestea să intre într-o sinteză cu elemente noi, pentru că aristocraţiile au nevoie să se reîmprospăteze ca să nu se sufoce, cum s-a întâmplat cu aristocraţia franceză înainte de Revoluţie.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

9 Comentarii

mircea georgescu
8.04.2017, 20:18:30

Paleologii s-au strecurat printre picaturi, dar au iesit uscati, dar nu prea cinstiti! Alexandru Paleologu a vandut Bibloteca pentru toti (BPT) Trustului Intact!

+1 (7 voturi)
Marcel Cristea
9.04.2017, 03:47:06

Is something about the pipe, make people look smarter.

-1 (5 voturi)
preisner camelia
9.04.2017, 07:37:13

Cind ma uit la clasa de politruci ai romanilor ma apuca greata !!! Unii nici macar limba romana nu o vorbesc! Nu mai vorbim de cultura caci lipseste cu desavirsire ! Nu mai vorbim de limbi straine ,ca alea le sunt total "straine" !!! Ce mai sunt toti niste contopisti facuti peste noapte "doctori" !!!!!

+4 (4 voturi)
Romanul
9.04.2017, 07:39:10

Interesant. Oameni care au fost mândri că sunt români deși erau veniți.Oameni care formau, înțeleg, meritocrația unei societăți sănătoase "la cap". Fata de cine ne conduce azi......

+3 (3 voturi)
savu cristian
9.04.2017, 10:46:41

Suna frumos asta cu boierimea ,banii i-au facut totusi pe munca saracilor si analfabetilor. Bogati si inteligenti dar cand iti faci ditamai casa intr-un oras cu oameni saraci in jurul tau(pe vremea aia Bucurestiul era o mahala) nu e nici o diferenta intre un boier si Dragnea cu conacul din Teleorman.

-1 (5 voturi)

Vezi toate comentariile (9)