Văcăreştii, de la Poarta Otomană la Societatea Naţiunilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Văcăreştii, boieri cu aplecare pentru literatură şi politică, şi-au ocrotit ţara când a fost cu putinţă. Au avut moşii, însă n-au trăit doar ca să se bucure de averi şi de funcţii înalte, ci şi pentru a contribui la viitorul cultural şi diplomatic al românilor. În secolul al XVIII-lea, Ianache Văcărescu a mers deseori în numele lui Brâncoveanu la Poartă, iar în 1919, Elena Văcărescu a reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Paris.

De la boierii Văcărescu au rămas volume de versuri şi proză, biserici şi istorisiri despre dârzenia unora dintre reprezentanţii neamului. Ianache Văcărescu, de pildă, la cererea lui Constantin Brâncoveanu, a avut grijă să se desfăşoare cum se cuvine lucrările de restaurare sau consolidare ale unor clădiri ca Biserica Domnească din Târgovişte şi Biserica „Sf. Gheorghe Nou“ din Bucureşti. Apoi, în 1714, Ianache a murit alături de domnul Ţării Româneşti, care a refuzat să se convertească la Islam, deşi poate că aşa sultanul le-ar fi cruţat viaţa. După ce şi-a tipărit cartea despre reguli gramaticale, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, nepotul lui Ianache, poetul Ienăchiţă Văcărescu a devenit „tatăl gramaticii noastre“, cum l-a numit Ion-Heliade Rădulescu. Şi ceilalţi poeţi Văcăreşti: Alecu, Nicolae şi Iancu au scris versuri, însă multe dintre ele s-au pierdut. Dar poemele şi memoriile Elenei Văcărescu se găsesc la biblioteci şi la anticariate, iar printre acele pagini sunt şi cele despre logodna ei cu principele Ferdinand I. O logodnă dezlegată din pricina unor interese politice.

   

În judeţul Dâmboviţa, la 10 kilometri de Târgovişte, se află satul Văcăreşti, unde a fost moşia familiei de boieri Văcărescu. Într-o zi de ianuarie, pe la ora 14.00, doar câţiva bătrâni au ieşit din casă cu treburi. „Dacă mergeţi mai în faţă, o să vedeţi un parc mare“, spune o femeie de 89 de ani, care poartă batic peste un fes negru. „Când se făceau dudele, boierii îi chemau pe copii la poartă şi le dădeau“, mai zice bătrâna din amintirile proprii sau din poveştile auzite de la alţii. Pe drum, nu e niciun indicator spre fosta moşie. Nici în parc, unde au rămas ruinele unor construcţii, nu se zăreşte vreo placă explicativă cu istoria locului, deşi Ansamblul arhitectural al Curţii Văcăreşti e înscris în Patrimoniul Cultural Naţional al României. În preajma ruinelor, în zăpadă, sunt mai multe urme de paşi de câine decât cele lăsate de încălţările oamenilor. Aici a copilărit Ianache Văcărescu, într-o casă ridicată de Pătraşcu Văcărescu, înaintaşul lui, în secolul al XVI-lea. 

Prin 1698, Ianache a mai construit un conac a cărui pivniţă e plină astăzi de sticle goale şi ambalaje alimentare. În acelaşi an, boierul a pus şi temeliile unei biserici, însă ambele clădiri au fost distruse în 1838, după un cutremur cu magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter. 30 de ani mai târziu, Ioan Văcărescu, tatăl poetei Elena Văcărescu, a construit pe locul fostei biserici o capelă care includea o parte din naosul clădirii anterioare, iar zidurile capelei încă mai sunt în sat. Ioan Văcărescu a ridicat şi un conac şi, ca să susţină frontonul, a folosit coloane brâncoveneşti ale construcţiilor vechi, pe care le recuperase între timp. Dar nici construcţiile recente nu au avut viaţă lungă: au ars într-un incendiu din 1955, iar comuniştii nu le-au restaurat. În 1945, respectiv 1947, Elena Văcărescu şi Zoe Caribol, sora ei, au lăsat prin testament Academiei Române parcul şi clădirile. Statul a confiscat bunurile instituţiei în 1948, iar din 2005, când Academia şi-a cerut dreptul de proprietate, până astăzi, nu au fost recuperate. Dinu Dumitru, directorul Direcţiei de Patrimoniu a Academiei, spune că nu va fi posibilă reabilitarea complexului arhitectural până nu va fi emis actul de proprietate.   

image

Zidurile capelei de la Văcăreşti    Foto: Medeea Stan

Multe persoane cred că de numele familiei Văcărescu se leagă şi Mănăstirea Văcăreşti din Capitală, pe care au demolat-o comuniştii în 1986. De fapt, a construit-o domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat între 1716 şi 1722, iar istoricii s-au contrazis şi încă se mai contrazic în ce priveşte toponimul Văcăreşti: unii consideră că mănăstirea a fost ridicată pe o moşie care era a Văcăreştilor, alţii spun că zona nu avea legătură cu boierii şi că denumirea vine de la ocupaţiile oamenilor de-acolo, care creşteau vite şi le duceau la păscut, adică „văcăreau“. 

„Stăpâni de moşii, sate, mori, păduri şi munţi“

De-a lungul anilor, în jurul numelui „Văcărescu“ s-au învârtit câteva legende, ba chiar şi istoricii au dezbătut originile acestui neam de boieri. Văcăreştii sau Făgăreştii s-ar trage din Dan Voievod al Făgăraşului sau cel puţin aşa arată o genealogie din 1848. Cert e că scriitorul şi omul politic Alexandru Odobescu a descris blazonul Văcăreştilor drept „scutul părintesc ce purta gravat pe dânsul Cetatea Făgăraşului, pe care fâlfâie o acvilă albă, emblemă de imaculată putere“, iar o reproducere a efigiei se găseşte şi pe stâlpul de la cripta Văcăreştilor din Cimitirul Bellu. Dan Voievod ar fi fost nepotul lui Radu Vodă sau Radu Negru, despre care o legendă spune că, în secolul al XIII-lea, a trecut Carpaţii din Făgăraş şi a rămas la Curtea de Argeş sau la Câmpulung. Că a fost, aşadar, întemeietorul Ţării Româneşti. 

image

Pivniţa casei lui Ianache Văcărescu   Foto: Medeea Stan

Boierul Mihail Cantacuzino (1640-1716) n-a scris despre înaintaşii lui Dan Vodă, ci despre urmaşul acestuia, Neagoe Văcărescu, care a coborât în zona Câmpulung şi a luat sub stăpânire mai multe sate de-a lungul râului Dâmboviţa, unde a ridicat peste zece biserici. Unul dintre cele mai vechi documente care atestă trecutul familiei Văcăreşti este cel de prin 1535, redactat de domnitorul Vlad Vintilă de la Slatina: „Lui Jupân Stoica ot Văcăreşti, consemnând dreptul la moştenire al acestuia asupra moşiilor Corbi şi Văcăreşti, care fuseseră «partea lui Neagoe»“. Alte surse au mai cuprins formulări precum: „Statorniciţi în Dâmboviţa, ca boieri dăruiţi de domnii la care au slujit, stăpâni de moşii, sate, mori, păduri şi munţi“. 

Mâna dreaptă a lui Brâncoveanu

Printre descendenţii lui Neagoe Văcărescu, opt la număr, a fost Radu Văcărescu. Fiul comisului Radu,

image

Pătraşcu Văcărescu, era unul dintre oamenii de încredere ai lui Mihai Viteazul, de la care a primit titlul de Mare Ban al Craiovei. Acesta a avut şi el un fiu: alt Neagoe Văcărescu, spătar – tatăl lui Ianache Văcărescu. Aţi obosit? 

Haideţi să ne oprim la Ianache Văcărescu, frate după mamă cu soţia domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Prin 1688, la porunca lui Brâncoveanu, Ianache a construit un pod peste Argeş, pe unde să treacă oştirile turceşti care luptau împotriva asutriecilor. Din 1703, a fost capuchehaia domnitorului la Constantinopol, adică era reprezentantul lui la Poarta Otomană – vreo trei ani mai târziu s-a dus chiar şi să negocieze micşorarea tributului. Legăturile erau strânse între cei doi, iar Brâncoveanu îl mai vizita la moşia Văcăreşti pe Ianache, boier care obţinuse între timp şi titlul de paharnic şi care a rămas mulţi ani omul de încredere al domnului creştin. A avut numeroase funcţii: de la agă (ofiţer), clucer (responsabil de magaziile şi depozitele de la Curte), vistier (avea în grijă tezaurul ţării şi administra dările) şi trimis al ţării la Poartă. Pe lângă faptul că era un om politic iscusit, vorbea turcă şi greacă. Şi nici problemele culturale nu erau mai puţin importante pentru acesta. Brâncoveanu punea preţ atât pe construcţiile civile, cât şi pe cele religioase, iar Ianache a fost cel care a supravegheat în 1698-1699 repararea Bisericii Domneşti din Târgovişte, construită cu un secol în urmă. Domnitorul a reluat şi lucrările la Biserica „Sf. Gheorghe Nou“ din Bucureşti, începută în 1670, şi Ianache a urmărit activitatea muncitorilor. În plus, Ianache Văcărescu a fost şi unul dintre ctitorii Mitropoliei din Târgovişte. 

(În fotografie: Ienăchiţă Văcărescu)

Moştenirea Văcăreştilor

Ianache şi fratele lui cel mic, Ivan, au avut mari averi şi au cumpărat împreună moşii precum Măraţi, Jilava şi Slătioarele, la vremea când aveau deja moşiile Văcăreşti, Corbi, Tabăra de Jos, Tabăra de Sus, precum şi alte moşii primite de Ianache de la Brâncoveanu. Aşa a devenit Ianache Văcărescu unul dintre cei mai bogaţi boieri de-atunci. Dar asta n-a mai contat în 1714, când turcii i-au decapitat pe el, pe fiii domnitorului şi, în final, pe Brâncoveanu, deşi Constantinopolul îi confirmase acestuia din urmă domnia pe viaţă. Otomanii l-au acuzat pe domnitor de trădare, după ce spătarul lui, Toma Cantacuzino, a trecut de partea ruşilor, se pare, fără ştirea lui Brâncoveanu, în războiul ruso-turc din 1711. 

Ianache Văcărescu i-a lăsat moştenitori pe cei patru fii, iar mezinul a fost Ştefan Văcărescu, logofăt la curtea lui Constantin Mavrocordat şi tatăl poetului Ienăchiţă Văcărescu. În ce priveşte preferinţele politice, Ienăchiţă a fost de partea turcilor, dar i-a apreciat atât pe austrieci, cât şi pe împăratul Iosif al II-lea al Germaniei şi pe Ecaterina a II-a a Rusiei. 

Scutul părintesc ce purta gravat pe dânsul Cetatea Făgăraşului, pe care fâlfâie o acvilă albă, emblemă de imaculată putere. Alexandru Odobescu scriitor

Gramatica lui Ienăchiţă, „în toate bibliotecile împărăteşti“

După Alexandru Odobescu, Ienăchiţă Văcărescu s-a născut în jurul anului 1740. La 33 de ani l-a cunoscut în casa generalului austriac Auholtz pe împăratul Iosif al II-lea de Habsburg, care l-a rugat să fie interpretul lui în

image

prezenţa oaspeţilor boieri. Odobescu l-a numit pe împărat „singurul dintre austrieci protector al naţiunii române“, iar acesta într-adevăr i-a consolat pe români la acea întâlnire, dezamăgiţi încă de victoria ruşilor în urma celui mai recent război ruso-turc. După încheierea păcii, dintre ruşi şi otomani, la Kuciuk Kainargi în 1774, Ienăchiţă Văcărescu s-a dus la Constantinopol, unde l-a primit în audienţă vizirul, primul sfetnic al sultanului, care i-a încredinţat misiunea să-l însoţească în ţară pe noul domnitor, Alexandru Ipsilanti, descendent al lui Constantin Brâncoveanu. Ipsilanti i-a oferit lui Ienăchiţă dregătoria de vistier şi i-a mai pus pe umeri responsabilitatea de a redacta o schiţă pentru condica civilă a Ţării Româneşti, „Pravilniceasca condică a domnului Alexandru Ioan Ipsilant-voievod“, tipărită în greacă şi în română în 1780. În 1779, Vodă l-a ridicat pe Ienăchiţă la rangul de mare spătar, comandant suprem al armatei ţării în lipsa domnului. 

(În fotografie: Nicolae Văcărescu)

În 1787, poetul a tipărit întâia gramatică a limbii române în ţară şi la Viena, lucrarea „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orînduielilor gramaticii rumâneşti“. Istoricul literar Alexandru Piru a povestit într-un volum despre poeţii Văcăreşti cum Ienăchiţă şi-ar fi dorit ca printre coloniştii romani să fi fost şi un „gramatic“ care să stabilească nişte reguli de vorbire în Dacia, căci ar fi putut să asigure dezvoltarea limbii vorbite. Ienăchiţă nu avea încredere că lucrarea lui de gramatică avea să aducă cine ştie ce rezultate, aşa că le-a lăsat cititorilor libertatea de a alege dacă vor sau nu să utilizeze regulile pe care le-a propus: „Gramatica e meşteşug ce-arat-alcătuire,/ Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire,/ Şi-a scrie încă într-ales cu reguli arătate,/ Pe toţi învaţă d-a le şti fără greşală toate./ Şi versuri înmeşteşugite arată d-a se face:/ Siliţi-vă a o-nvăţa sau faceţi cum vă place“. De la dregător au rămas şi patru dicţionare, astăzi la Biblioteca Academiei Române: Dicţionar român-german, Dicţionar german-român, Dicţionar român-turc şi Dicţionar turc-român. Două decenii mai târziu, ziaristul Zaharia Carcalechi a scris că „în toate bibliotecile împărăteşti şi crăieşti să află această gramatică, ca semn de laudă a neamului românesc“, iar filologul Ion-Heliade Rădulescu îl numea pe Ienăchiţă, în gazeta „Curierul românesc“ din iunie 1830, „tatăl gramaticii noastre.“

O familie de poeţi

În 1787, Austria şi Imperiul Rus au pornit un război împotriva Imperiului Otoman, iar domnitorul fanariot de

image

atunci voia să intre în luptă de partea turcilor. Istoricul literar Alexandru Piru a notat că Ienăchiţă, „credincios Porţii şi binevoitor faţă de austrieci“, credea că Ţara Românească trebuie să îşi păstreze neutralitatea. Pentru că domnul nu i-a ascultat poveţele, Ienăchiţă s-a mutat pentru o vreme îndelungată la Nicopole. Abia în 1791, în urma Păcii de la Şiştov, pe care a încheiat-o Austria cu Imperiul Otoman, s-a întors pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de azi, într-o casă aşezată undeva pe locul în care se află în prezent Palatul C.E.C. 

(În fotografie: Alecu Văcărescu)

Curtea lui Ienăchiţă era păzită de „seimeni, arnăuţi şi panduri înarmaţi cu suliţe, buzdugane, puşti şi pistoale“. Legat de literatura Văcăreştilor, condeiul parcă s-a transmis din tată în fiu, de la Ienăchiţă la Alecu şi Nicolae, şi după aceea la Iancu Văcărescu. Cel din urmă, susţinător al Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu de la 1821, a scris versurile: „Să tremure! Să tremure cumplita tiranie/ Zdrobit va fi cine-a-ndrăzni gând de tiran să-i vie!“. 

Elena, către prinţul Ferdinand: „Niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi“

„Speriaţi întrucâtva de ardoarea şi fantezia primelor mele elanuri, părinţii nu mi-au vorbit decât rar de 

înaintaşii noştri. Abia de mi se permitea să mă opresc câteodată, mai mult pe ascuns, în faţa tablourilor lor cu chipuri impunătoare, împodobite cu veştminte somptuoase şi bizare, pe care ochii mei le priveau mai mult miraţi decât cu încântare“, a scris Elena Văcărescu într-unul dintre jurnale. Mama ei, credea Elena, le ceruse profesorilor să nu le vorbească fiicelor ei despre strămoşi, pentru a nu le cultiva orgoliul. Părinţii poetei, născută în 1864, au fost Ioan Văcărescu, diplomat, şi Eufrosina Fălcoianu, care provenea dintr-o veche familie de boieri valahi, înrudiţi cu neamuri de nobili precum Cantacuzino şi Rosetti. Eufrosina Văcărescu a avut grijă ca fiicele ei, Elena şi Zoe, să îşi înceapă educaţia de timpuriu, aşa că le-a adus dascăli care să le dea lecţii acasă în copilărie. 

În primii ani de viaţă ai Elenei, tatăl ei a devenit, în sfârşit, unicul proprietar al moşiei de la Văcăreşti, pe care o

image

împărţise până atunci cu alte rude „Din vechea locuinţă de la Văcăreşti nu mai exista nimic, în afară de un mic pavilion în care locuiseră administratorii. Rugii şi porumbul înconjurau ruinele conacului boieresc unde îşi petrecuseră viaţa străbunii noştri“, a scris Elena Văcărescu ani mai târziu. Ioan Văcărescu a ridicat atunci o locuinţă provizorie, conacul în care Elena îşi aminteşte că a petrecut unele dintre cele mai însemnate momente din viaţa ei.  

(În fotografie: Elena Văcărescu, 1895)

Solitudinile unei poete

Înainte să împlinească 9 ani, viitoarea scriitoare s-a îmbolnăvit, iar timp de vreo şase săptămâni abia a reuşit să se ridice din pat. Ca să îşi mai revină, familia a dus-o de la Bucureşti în satul Văcăreşti o perioadă, iar acolo a lucrat în particular pentru şcoală alături de Zoe, sora ei cu doi ani mai mică. Profesorii buni, însă, reuşeau să meargă la moşie doar vara, în vacanţe. Peste ani, Elena Văcărescu a povestit în volumul „Romanul vieţii mele“ cum nu apuca să se bucure de acele luni dogoritoare: „Nu cunoşteam oazele copilăriei, şi anume vacanţele de vară. Tocmai atunci, când toţi verişorii şi prietenii noştri se jucau de dimineaţa până seara, nouă ne soseau profesori de la Bucureşti“. 

De obicei, Elenei îi plăcea să se aşeze sub copacii bătrâni din curte şi să îşi imagineze tot soiul de scene în care ea era personajul principal şi adesea se ascundea de guvernanta de origine engleză şi de alţi membri ai familiei, ca să poată să scrie poeme sau să se gândească la lumi îndepărtate. Până şi oamenii din împrejurimi i se păreau misterioşi, mai ales că familia n-o lăsa aproape de aceştia: „Năzuiam să cunosc ţărăncuţele pe care le priveam de departe în costumele lor de culori aprinse-roşii, albastre, aurii-roşcate, galbene-şofran“, scria ea. „Dar eram ţinută departe de orice legătură cu această lume rustică şi plină de taină.“ 

Traiul la Curtea Regală

În 1888, când Elena Văcărescu avea 24 de ani, regina Elisabeta a României sau Carmen Sylva, pseudonimul ei literar, i-a cerut să facă parte din suita ei. Regina, care îndrăgea poeziile, admira talentul tinerei scriitoare şi îşi dorea să o susţină. Pentru că era una dintre domnişoarele de onoare ale reginei, Elena avea zilnic un program încărcat, fie la Palatul Regal din Bucureşti, fie la Castelul Peleş, dar găsea timp să scrie şi să citească. Elisabeta ţinea din ce în ce mai mult la ea şi o lua în călătorii la marile curţi princiare din Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, prilej cu care Elena şi-a adunat amintiri pentru o carte de memorii publicată în 1904: „Regi şi regine pe care i-am cunoscut“. În paginile acelea a povestit cum, în cei trei ani la curte, a observat-o pe Elisabeta şi i-a înţeles „suferinţa ascunsă în cutele de purpură şi hermină“. Şi-a dat seama că o

image

astfel de viaţă nu aduce doar coroane, ci şi o mulţime de responsabilităţi. Datorită reginei a mai învăţat să nu dispreţuiască persoanele al căror aspect fizic poate i-ar fi dezgustat pe alţii. „M-a convins că nu există nicio creatură umană care să nu poată fi învăţată să mânuiască elocinţa şi să se perfecţioneze“. Printre suveranii pe care Elena i-a portretizat în carte s-au numărat: împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, împăratul Franz Joseph al Austriei şi regele Eduard al VII-lea al Regatului Marii Britanii. 

(În fotografie: principele Ferdinand I, 1895)

Într-un jurnal din iulie 1942, Elena Văcărescu a rememorat întâmplări din trecut şi a notat că „aceste amintiri nu vor apărea decât după moartea“ ei. Era vorba, în mare măsură, despre relaţia cu prinţul Ferdinand I, viitorul rege al României – când l-a cunoscut, scriitoarea a fost impresionată de ochii lui albaştri şi de prudenţa acestuia, deranjantă la început. La cină sau pe coridor, Elena îi observa gesturile şi era atentă la cuvintele pe care le rostea: „Vorbea rar, cu privirea pierdută în depărtare, cu frumoasele sale palme unite, sprijinite pe genunchi“. Regina Elisabeta se bucura că, la masă, când Elena povestea despre sate şi hore câmpeneşti, Ferdinand, care în rest era nepăsător, se lumina deodată. Chiar regina i-a mărturisit Elenei: „Când începi să vorbeşti dumneata, ne dăm seama că Ferdinand renunţă dintr-o dată la atitudinea lui indiferentă care, o ştii bine, ne amărăşte la culme“. 

La despărţire: „Vei fi un rege mare!“

După câţiva ani la Curtea Regală, în 1891, Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, s-au îndrăgostit şi au decis să se logodească, iar Elisabeta i-a susţinut. Regina a obţinut şi consimţământul suveranului ţării. „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ“, i-a spus Elena lui Ferdinand când au schimbat inelele de logodnă. Casa de Hohenzollern însă nu a fost de acord cu acest legământ, căci nu voia să-şi amestece sângele regal cu cel al românilor. În plus, presa din România a început să publice articole care ponegreau familia Văcărescu. După aceste reacţii, regele Carol I nu a mai făcut faţă situaţiei. „Capii partidelor, opoziţia şi lumea întreagă îşi ascut dinţii împotriva voastră! Eu înnebunesc, sunt deznădăjduit, bolnav! Dac-aş fi ştiut, dac-aş fi bănuit măcar“, le spunea logodnicilor.

În acele condiţii, Carol I i-a impus prinţului Ferdinand să rupă logodna şi până la exilare n-a mai fost decât un pas – o vreme, printr-un ordin secret al regelui, Elenei Văcărescu i-a fost interzis să se întoarcă în ţară. Ferdinand şi Elena au renunţat cu greu unul la celălalt, aşa cum reiese din jurnalul scriitoarei: „Îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. (…) În clipa despărţirii, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»“.   

Ani mai târziu, regina Maria a României, logodită cu Ferdinand în 1892, a scris în jurnalul ei despre conversaţia cu regina Elisabeta în privinţa Elenei Văcărescu şi a relaţiei faţă de care nu s-a opus. „Îşi dăduse seama că tânărul nepot care li se trimisese avea o fire timidă, nehotărâtă, şovăielnică şi o personalitate încă neformată. (...) Imaginaţia ei (n.r. - Elena) de poetă, dragostea ei pentru natură, ajutate de insinuările pricepute ale unei tinere ambiţioase, i-au sădit în minte un plan: tânărul trebuia să se căsătorească cu o femeie înfocată de la miazăzi, cu o femeie brunetă, cu pasiuni intense, de altă rasă decât a lui – trebuia să-şi amestece sângele

image

regal, prea subţiat, cu cel al fiicei unei ţări tinere“.   

„Cred în viitorul Societăţii Naţiunilor!“

Elena Văcărescu s-a mutat la Paris, unde a găzduit un salon literar la întâlnirile căruia participau autori precum Marcel Proust, Jean Cocteau, Paul Valéry şi Anna Brâncoveanu. Una dintre reuşitele scriitoarei române în Franţa a fost piesa de teatru „Cobzarul“, jucată în 1912 pe scena Operei din Paris. Dar cu toate că locuia acolo, Elena se gândea neîncetat la România. Între 1914 şi 1916, a colaborat deseori cu ziarele româneşti „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, pentru care a scris articole cu titluri precum „România în ajunul războiului“ şi „O vatră strămoşească“. Apoi, între 1916 şi 1918, după ce România intrase în Primul Război Mondial, a organizat la Paris şi în mai multe oraşe din Franţa, cu sprijinul prietenilor francezi, conferinţe şi adunări publice în care a prezentat situaţia României. 

La scurt timp după încheierea războiului, în ianuarie 1919, a acceptat propunerea de a fi membră a Delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Ulterior, din poziţia de secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, Elena Văcărescu a participat la întrunirile acestei organizaţii premergătoare ONU. Considera că Societatea Naţiunilor, constituită după Conferinţă, „era din ce în ce mai aptă să slujească prin opera sa cauza păcii“. Iar în timpul discursurilor ei publice zicea cu exaltare: „Cred în viitorul Societăţii Naţiunilor!“. După ce a revenit în ţară în urma unei astfel de întâlniri diplomatice, scriitorul şi jurnalistul Alexandru Kiriţescu a descris-o pe Elena Văcărescu în publicaţia „Gazeta“ drept „O doamnă maiestuoasă, îmbrăcată în mătase neagră, cu pălărie neagră, (care) păşea sigură de sine, împrăştiind surâsuri suverane şi adresând unuia şi altuia câte un compliment, câte o întrebare grăbită, (…) cu un glas de argint, cu timbru plăcut şi clar“. Membră de onoare a Academiei Române din 1925 şi prima femeie din România distinsă cu acest titlu, Elena Văcărescu a murit, în 1947, la 82 de ani la Paris. 

Năzuiam să cunosc ţărăncuţele pe care le priveam de departe în costumele lor de culori aprinse-roşii, albastre, aurii-roşcate. Elena Văcărescu scriitoare

INTERVIU Georgeta Filitti, istoric: „Nu s-a dorit ca familia Văcărescu să ajungă în fruntea ţării“

image

Georgeta Filitti povesteşte despre boierii Văcăreşti   Foto: Eduard Enea

Acasă la Georgeta Filitti (78 de ani), istoric şi fost cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, se află o amintire din viaţa familiei Văcărescu. E mică, dar semnificativă: o farfurie de porţelan din secolul al XIX-lea. Georgeta Filitti se înrudeşte cu Văcăreştii, căci s-a căsătorit în 1985 cu avocatul Manole Filitti, strănepotul mareşalului Theodor Văcărescu. Şi, dacă mergem pe ramurile arborelui genealogic al Văcăreştilor, aflăm că mareşalul a fost descendentul direct al Banului Theodor Văcărescu „Furtună“, văr cu poeţii Văcăreşti.

„Weekend Adevărul“: Pe un perete din sufragerie aveţi o farfurie de colecţie prinsă în cleme. Care e povestea acestei piese?  

Georgeta Filitti: A fost un serviciu format din 96 de piese, dar atunci când am intrat în familia Filitti erau ceva mai puţine. Serviciul a fost făcut în Anglia la o fabrică de porţelanuri englezeşti, cu prilejul căsătoriei între o altă Elena Văcărescu, nu poeta, ci fata lui Theodor Văcărescu, mareşalul Curţii lui Carol I, şi Mihai Ghica, nepotul Elenei Ghica sau Dora d’Istria. Cuplul Elena Văcărescu şi Mihai Ghica a avut patru fete, printre care şi Sanda Ghica, soacra mea. Dacă mergi pe Şoseaua Kiseleff, vezi reşedinţa ambasadorului american, iar puţin mai în spate a mai rămas ceva din casa acestor Văcăreşti. O parte din serviciu a stat acolo cât a stat, s-au tot spart piese, până când le-a luat soacra mea, care s-a căsătorit cu diplomatul Ioan Constantin Filitti. 

Pentru că aţi vorbit despre căsătorie, povestiţi-mi cum a început povestea Elenei Văcărescu şi a principelui Ferdinand. De ce oamenii politici şi împăratul Germaniei nu au fost de acord cu logodna lor?

Elena Văcărescu a fost o fată talentată, care scria poezii şi înţelegea ca nimeni alta firea puţin visătoare a reginei Elisabeta. Între cele două s-a creat şi o afecţiune dublată, aş zice, şi de faptul că regina a avut un singur copil, principesa Mărioara, care a murit la 4 ani. Absenţa unui moştenitor a făcut ca regele Carol I să adopte şi să-l declare drept moştenitor al tronului României pe un nepot al lui, viitorul rege Ferdinand – acesta a venit în ţară, să îl formeze severul rege Carol pentru misiunea ce îl aştepta. În urma convieţuirii la palat a tânărului cu fermecătoarea domnişoară de onoare, s-a născut o idilă, însă factorii politici mai riguroşi i-au atras atenţia regelui asupra acestei incompatabilităţi. Era vorba despre o realitate care a stăruit mereu, şi anume camarila care se constituia în jurul unui principe. Tocmai spre a evita aceste combinaţii, aceste intrigi politice care duceau la formarea unor grupări, la caste închise, generaţia paşoptistă a militat pentru principele străin. Dacă ar fi fost acceptată acea căsătorie însemna că reveneau intrigile şi aranjamentele politice de favoritisme, de preferinţe nu întotdeauna bine justificate. De aceea, nu s-a dorit ca familia Văcărescu să ajungă în fruntea ţării. Prin urmare, idila a fost ruptă, iar regele a făcut un pas mai departe: i-a cerut Elenei Văcărescu să părăsească ţara şi pe soţia lui a exilat-o doi ani. Elenei Văcărescu nu i se cunoaşte nicio legătură sentimentală în afară de cea din tinereţe, care rămâne romantică, dar fără sfârşit. 

Elena Văcărescu nu a avut parte numai de o faimă de gazdă la salonul ei literar, ci a fost o creatoare şi o militantă pentru o serie de cauze care au adus-o la Societatea Naţiunilor. Georgeta Filitti istoric

Elena Văcărescu şi-a continuat activitatea literară la Paris. 

La Paris, unde a locuit, Elena Văcărescu nu a avut parte numai de o faimă de gazdă la salonul ei literar, ci a fost o creatoare şi, mai mult, o militantă pentru o serie de cauze care au adus-o la Societatea Naţiunilor. Femeia aceea a cunoscut arta oratorică şi a ţinut sute de conferinţe. Într-un moment dramatic al României, după Al Doilea Război Mondial, deşi teoretic eram de partea câştigătorilor, am fost socotiţi drept învinşi la Paris. Elena Văcărescu, care rămăsese în capitala Franţei, s-a alăturat delegaţiei române, încercând imposibilul: să dobândească un statut cât mai aproape de realitate, adică nu de ţară învinsă, care urmează să fie jecmănită, ci de ţară care trebuie să-şi recapete situaţia de egalitate şi demnitate în rândul naţiunilor europene şi să capete, dacă e posibil, şi despăgubiri. Dar nu s-a întâmplat. Erau potrivnici ruşii, care se considerau adevăraţii câştigători ai războiului şi care voiau chiar să diminueze ajutorul substanţial primit. În plus, Elena nu a întâlnit între membrii delegaţiei române spirite comune modului ei de a vedea lucrurile, pentru că, în fond, acolo erau comuniştii lui Gheorghiu-Dej.  

image

Farfuria de porţelan cu blazonul Văcăreştilor Foto: Medeea Stan 

De ce este important să vorbim despre boierii Văcăreşti?

A fost una dintre familiile româneşti care au avut conştiinţa că trebuie să facă ceva, care nu au stat pe moşie doar pentru a mânca şi pentru a face copii. Văcăreştii nu sunt singurii astfel de boieri, dar rămân reprezentativi, pentru că sunt atestaţi documentar din secolul al XIII-lea. Ianache Văcărescu a fost primul ucis de sultan în 1714, iar poeţii Văcăreşti nu au stat acasă să compună nişte versuri – au fost activi în ceea ce se poate numi Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. De multe ori, s-au împotrivit influenţei exagerate a ruşilor. Partida naţională care s-a ridicat şi a încercat să le ţină piept a avut printre membrii săi şi oameni din familia Văcărescu. Şi pe urmă, iată, s-a ridicat şi Elena Văcărescu, care nu a intrat în anonimat în străinătate.  

Când „Weekend Adevărul“ a anunţat serialul despre boieri, unii cititori au scris în spaţiul de comentarii că nu e corect să vorbim doar despre marile familii boiereşti şi să-i ignorăm pe contemporanii lor care au trăit în sărăcie. Ce părere aveţi?

Întrebarea e binevenită pentru că e un element cu care istoria trebuie privită, şi anume măsura. Unii au tendinţa să discute numai despre boierimea care a condus societatea. Când s-a instaurat la noi comunismul de expresie bolşevică s-a spus: „Nu contează personalităţile deloc; e vorba de popor. Poporul a făcut tot“. Dacă judecăm între aceste extreme, ne dăm seama de un lucru: sunt câteva spirite înainte mergătoare, dar materializarea a ceea ce vor să facă aceste spirite aparţine, evident, şi unei mase anonime. De ce boierimea şi de ce nu anonimii? Pentru că această boierime a lăsat mărturii. Acum, dacă ne uităm pe geam, ştim că cel care mătură strada are în urma lui opt-zece generaţii de oameni care au făcut ceva. Şi ce facem? Le căutăm mărturiile. Ştiţi cât de greu le găsim? 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite