De ce a sponsorizat Aurel Vlad acţiuni premergătoare Adunării de la Alba Iulia

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aurel Vlad, avocat, director executiv al Băncii „Ardeleana“ din Orăştie, localitatea unde s-a născut, şi ministru de Finanţe, a cumpărat în toamna lui 1918 o tipografie, ca să publice ziarul „Libertatea“, organul de presă al Consiliului Naţional Român din oraşul natal. Înainte, finanţase tipărirea a zeci de mii de exemplare ale ziarului „Adevărul“ cu articole despre lupta naţională a românilor din Transilvania, distribuite gratuit.

La Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, 100.000 de oameni l-au ascultat pe Aurel Vlad, un orator binecunoscut datorită activităţii politice neîntrerupte. Atunci, după aplauzele auditoriului, Vasile Goldiş a fost primul care a ţinut un discurs despre importanţa unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, iar apoi au mai vorbit Iuliu Hossu şi Iuliu Maniu. În urma evenimentului, Marele Sfat Naţional Român avea să administreze Transilvania până la finalizarea procesului de unire cu România, iar, dintre membrii acestui organism politic, 15 au format un comitet executiv, şi anume Consiliul Dirigent – pentru doar câteva zile la Alba Iulia, căci s-a mutat curând la Sibiu. Aurel Vlad, de pildă, a început să se ocupe de resortul de finanţe.  

„Printre naţiunile libere“

Dar drumul spre Unire fusese anevoios. Ce s-a întâmplat înainte de luna decembrie? În toamna lui 1918, când victoria Antantei se întrezărea, Theodor Mihali, viitor preşedinte interimar al Partidului Naţional Român (PNR), l-a anunţat pe Gheorghe Pop de Băseşti, conducătorul organizaţiei, că sosise clipa să-i reunească pe membrii Comitetului de conducere, cu scopul de-a se pregăti pentru viitor. În acest timp, contele Mihály Károlyi, prim-ministru şi cel care a proclamat Prima Republică Ungară, se străduia să menţină relaţiile diplomatice cu românii, aşa că i-a trimis o invitaţie chiar lui Aurel Vlad, prin care i-a poftit pe liderii români la o dezbatere cu Guvernul maghiar. Însă ei aveau altele de rezolvat. Conducerea PNR s-a întrunit la Oradea, şi membri ai comitetului precum Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Theodor Mihali şi Alexandru Vaida-Voevod au redactat declaraţia prin care Transilvania îşi propunea să iasă de sub dominaţia maghiară: „Naţiunea română din Ungaria şi Ardeal“ voia „să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere“, fără intervenţia Guvernului maghiar, fără ca instituţia să-i mai reprezinte pe români la Congresul de Pace. Şi, dacă aceştia ar fi luat decizii fără să se consulte cu organele numite de Adunarea Naţională, românii ar fi anulat orice hotărâre luată de ei. 

Reuniunea s-a încheiat cu alegerea unui comitet care să se apuce de treabă, iar printre resposabili erau Vlad,

Imagine indisponibilă

Goldiş, Vaida-Voevod şi Maniu, care încă nu părăsise Viena. Până la urmă, Vlad şi Goldiş s-au dus la Budapesta pentru negocieri ca reprezentanţi ai românilor, la insistenţele lui Károlyi (foto), care voia să discute cu ei, dar şi cu lideri de-ai sârbilor şi slovacilor. Contele îşi propusese să păstreze Ungaria intactă.     Mai era posibil în acele condiţii geopolitice? Anul trecut, istoricul Lucian Boia a publicat volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi“, în care se întreabă cum ar fi decurs lucrurile dacă nu s-ar fi prăbuşit imperiile. „Până la urmă, mai puţin a contribuit lupta naţionalităţilor la căderea imperiilor (deşi evident că a avut o contribuţie), cât căderea imperiilor la desprinderea naţiunilor şi formarea sau desăvârşirea statelor naţionale“, explică el. „Până la 1914, românii transilvăneni (cei mai combativi dintre români în luptele naţionale) nu merseseră mai departe de solicitarea autonomiei Transilvaniei sau a «drepturilor egale» în cadrul monarhiei habsburgice“. Fusese, aşadar, un proiect care avea şanse sau nu să devină realitate.  

Ipotecă pentru „idelauri naţionale“

Discursul lui Aurel Vlad l-a surprins pe Károlyi; ceilaţi români prezenţi erau de acord cu el şi contele n-a reuşit să-i determine să se răzgândească. Printre afirmaţiile lui Vlad de la întâlnirea respectivă a fost aceasta: „Toate popoarele nemaghiare sunt adânc nemulţumite. Toate sunt ostile Ungariei. Noi, românii, am stat în permanent contact cu România. Limba, cultura, naţionalismul nostru e la fel“, a continuat el. „Chiar şi dacă nu ar fi în amintirea tuturor persecuţiilor suferite de nenumărate generaţii, din timp de pace, nici ceea ce a pătimit întregul nostru popor de când s-a început războiul, dar însăşi puterea elementară a ideii naţionale cred că, pentru cazul unui plebiscit, ar asigura dacă nu unanimitatea, la tot cazul aproape majoritatea voturilor româneşti, pentru unirea cu România“. Apoi, reprezentanţii românilor din Partidul Social Democrat al Ungariei au vrut să lucreze cu PNR, iar la sfârşitul lunii octombrie s-a constituit Consiliul Naţional Român. Vestea a circulat prin intermediul ziarului „Adevărul“, tipărit în zeci de mii de exemplare, distribuite gratuit, iar costurile şi le-a asumat Aurel Vlad. Enea Grapini, unul dintre socialişti, a povestit după o vreme că Vlad îşi ipotecase moşia pentru a-şi împlini idealurile naţionale. 

Chiar şi dacă nu ar fi în amintirea tuturor persecuţiilor suferite de nenumărate generaţii, din timp de pace, nici ceea ce a pătimit întregul nostru popor de când s-a început războiul, dar însăşi puterea elementară a ideii naţionale cred că, pentru cazul unui plebiscit, ar asigura dacă nu unanimitatea, la tot cazul aproape majoritatea voturilor româneşti, pentru unirea cu România.   Aurel Vlad, om politic

Încercat de o gripă, Aurel Vlad s-a întors ceva mai târziu de la Budapesta la Orăştie, dar a reuşit să se apuce la timp să coordoneze activităţile Consiliului Naţionl Român din comitatul Hunedoara şi ale Gărzilor Naţionale. A cumpărat şi o tipografie ca să scoată diverse texte despre unirea cu Vechiul Regat, dar şi ca să editeze ziarul „Libertatea“, devenit organul de presă al Consiliului Naţional Român din Orăştie. Pentru că în timpul Revoluţiei de la Budapesta Consiliul Naţional Român Central şi-a mutat sediul la Arad, acasă la avocatul Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad a avut de lucru şi acolo. Mai ales că fratele lui, maiorul Alexandru Vlad, care a fost, printre altele, şeful Comandei supreme a Gărzilor Naţionale Române din Ungaria şi Transilvania, îl ajuta să încheie procesul de organizare a Gărzilor din zonă. Acest organ executiv urma să păstreze ordinea în spaţiul public, înainte de toate la Adunarea de la Alba Iulia de pe 1 decembrie. Au anunţat evenimentul prin articole de presă şi broşuri împărţite pe străzi, iar mesajul menit să-i strângă pe români era următorul: „Această adunare este chemată să hotărască asupra sorţii neamului nostru şi să exprime voinţa nestrămutată a naţiei române, care pretinde sus şi tare Unitatea naţională a tuturor românilor. Fraţilor! Pentru ca adunarea aceasta să fie cât se poate de impozantă, datori suntem a ne îngriji ca prin numărul participanţilor să dovedim lumii întregi că poporul românesc una este şi că toţi împreună pretindem sus şi tare formarea statului naţional român unitar şi puternic“.  

Aceasta era atmosfera din epocă, dar astăzi, spune Lucian Boia, istoria se face diferit, „în orice caz nu reîncălzind la nesfârşit vechiul discurs naţionalist“. Şi nici prin susţinerea unei perspective cum că în perioada Primului Război Mondial toţi românii şi-ar fi dorit deja de câteva secole formarea României Mari. Pentru că, de fapt, năzuinţa asta a apărut în secolul al XIX-lea. Iar când ţara noastră  a intrat în război, a fost necesar să aleagă între Transilvania şi Basarabia. Şi cea dintâi a fost preferată. „Ştim cu toţii, încă de la şcoală, că soluţia corectă (adică ratificată de istorie) a fost aceea «pentru Transilvania»“, scrie Boia. „Ceea ce nu prea se spune este că această alegere, de altfel întru totul justificată pe motive etnice, însemna renunţarea la Basarabia, aşezată, orice s-ar zice, mai jos decât Transilvania în imaginarul naţional românesc“. 

Istoricul George Bariţiu, despre Aurel Vlad, nepotul lui: „Se va alege om mare de el“

Aurel Vlad s-a născut la Orăştie pe 25 ianuarie 1875. Tatăl lui, avocatul Alexandru Claudiu Vlad, era căsătorit cu Aurelia, fiica istoricului şi publicistului George Bariţiu. Aurel, cum îl strigau părinţii, s-a dus la şcoala primară şi la Liceul Reformat Maghiar din oraşul natal. Era pasionat de limba latină şi de matematică, iar profesorii îl lăudau pentru perseverenţa cu care muncea. Profesor de religie i-a fost chiar Miron Cristea, viitor Patriarh şi prim-ministru al României, care a scris peste ani despre caracterul fostului său elev: „De atunci prevedeam că va juca un rol remarcabil în viaţa neamului său, mai ales că superioritatea sufletească a mamei sale oferea o garanţie sigură în această nădejde“. 

Şi Bariţiu (foto) s-a minunat de isteţimea nepotului lui, când a plecat de la Sibiu la Orăştie ca să-şi viziteze familia. Era anul 1892, Aurel avea numai 17 ani, însă intra cu încredere în dezbateri politice. Cei doi au vorbit atunci despre situaţia minorităţilor din Austro-Ungaria şi, apoi, surprins de abordările lui, Bariţiu l-a lăudat inclusiv apropiaţilor de-acasă, de la Sibiu. Cu o subliniere importantă despre abilităţile lui şi despre cum ar fi meritat să fie „jertfit şi ultimul ban pentru a-şi termina studiile, căci se va alege om mare de el“. 

Cum a absolvit liceul, Aurel Vlad şi-a propus să devină inginer, dar n-avea ajutor financiar, căci tocmai îi muriseră

Imagine indisponibilă

şi tatăl, şi bunicul. În plus, nu era sigur că s-ar fi putut dezvolta profesional în spaţiul imperiului, mai ales că era român, aşa că a renunţat. În schimb, a studiat ştiinţele juridice la Budapesta. Chiar în primul an de facultate a obţinut o bursă de la Fundaţia Emanuil Gojdu; le erau oferite românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, iar Victor Babeş şi Traian Vuia s-au numărat printre ei. 

La Budapesta, Vlad li s-a alăturat studenţilor români care se întâlneau în cadrul Societăţii de Lectură „Petru Maior“, acolo unde se simţeau mai puţin străini. „Numai adunaţi într-un loc, sub un scut, în bună înţelegere“, cum era notat în almanahul organizaţiei din 1901, puteau să se cunoască. Ca mulţi tineri în acei ani, Vlad îşi dorea unirea cu România, iar preocupările lui i-au determinat pe ceilalţi studenţi să-i facă loc în comitetul de conducere al societăţii, înte 1893 şi 1894. Iuliu Maniu era vice-preşedinte şi viitorul protopop Elie Dăianu, preşedinte. Teoretic, studenţii înscrişi aici n-aveau voie să facă politică; practic, unii dintre ei găseau ocazii pentru a se face remarcaţi. Aşa şi Aurel Vlad, activ în comisia literară a Societăţii de Lectură, care ţinea diverse conferinţe. În 1895, de exemplu, a vorbit în public despre sistemul electoral din Ungaria şi din alte state europene. 

Scrisori către Maniu şi Vaida-Voevod

Zilele treceau, iar la universitatea din capitala Ungariei, începuseră să se întâlnească tot mai des studenţii români cu cei slovaci şi sârbi, ca să discute despre politica vremii şi nu numai. Poveşti despre Aurel Vlad aflăm şi de la Axente Banciu, colegul lui de studenţie şi, mai târziu, profesor de limba română şi limba maghiară: „Un loc trainic în filmul amintirilor şi-a asigurat Aurel Vlad, prin temperamentul său impetuos şi prin excelarea la examene. Ori de câte ori aud de el, şi azi îl aud şi-l văd vorbind cu zvâcniri de gesturi care-i zburătoreau manşetele, de obicei neprinse de cămaşă. Cât priveşte prezentarea lui la examene, a rămas neuitat prin «rigorosul», dat la profesorul de drept privat, spaima juriştilor, Zsögöd Beno, la care se spunea că 80% dintre candidaţi cad“.  

După ce a ieşit din facultate, Vlad s-a mutat în Transilvania, la Haţeg, pentru trei ani de stagiatură în biroul unui avocat care îi era rudă după mamă. Iar în această perioadă, până în 1899, a lucrat la doctorat şi a primit şi licenţa de liberă practică. Apoi, s-a întors la Orăştie, unde a deschis un birou de avocatură. Dar distanţa nu a dus la îndepărtarea de foştii colegi de universitate – a corespondat în continuare cu Maniu şi Vaida-Voevod, mai ales că era vizibilă criza mişcării naţionale a românilor din Ardeal. Cu câţiva ani mai devreme, liderii românilor din Transilvania îi trimiseseră un memorandum împăratului austro-ungar Franz Joseph, în care cereau să li se recunoască drepturile politice. Documentul l-a redactat juristul Iuliu Coroianu, susţinut de Ioan Raţiu, atunci preşedintele PNR, iar Vlad, Maniu şi Vaida-Voevod erau de partea lui. După această mişcare, Guvernul maghiar le-a interzis membrilor PNR să îşi mai desfăşoare activitatea, ba autorităţile maghiare chiar au condamnat la închisoare o parte dintre memorandişti, până a intervenit împăratul ca să-i graţieze, căci tocmai protestaseră diverşi politicieni din Vechiul Regat.  

Şi-a găsit sfârşitul la Sighet, la şase luni după Maniu

În 1903, Aurel Vlad a dat concurs, cu încă trei candidaţi, pentru postul de director al Băncii „Ardeleana“ din Orăştie, rămas vacant, şi astfel a devenit jurist şi director executiv, însă avea timp şi pentru problemele ţării. Tot cam pe-atunci, s-a căsătorit cu Ana Vlad, fostă Adamovici, proprietara staţiunii balneare de la Geoagiu şi a unei moşii din satul Bobâlna, aproape de Orăştie. Acolo s-a retras în vremea Primului Război Mondial, pentru că nu era apt de serviciul militar. Cum treceau orele lui? Muncea la fermă, se interesa de politica locală şi citea – una dintre cărţile pe care le-a reţinut de-atunci Mircea Vlad, fiul lui, este „Der Moderne Kapitalismus“/ „Capitalismul modern“, semnat de economistul şi sociologul Werner Sombart.  

Aşa-numiţii fruntaşi naţionali care nu ajunseseră pe front, foşti membrii ai PNR, îşi trimiteau în continuare frecvent scrisori, obicei despre care a relatat şi Vlad în ziarul local „Solia Dreptăţii“. În 1923, a explicat cum se desfăşurau aceste conversaţii pe vreme de război, ca să nu atragă atenţia cenzurii: „Am trimis dlui Branişte şi dlui Maniu câte o scrisoare recomandată, comunicându-le cele văzute şi auzite (la Bucureşti cu ocazia înmormântării Regelui – n.n.). Aceste scrisori erau intenţionat astfel concepute, ca să inducă în eroare guvernul maghiar asupra adevăratelor noastre intenţiuni“. După intrarea României în război de partea Antantei, s-au făcut presiuni asupra românilor, ca să-şi declare fidelitatea faţă de Austro-Ungaria, ceea ce şi Aurel Vlad şi alţii au refuzat. Şi n-au semnat asemenea declaraţii de loialitate. 

Dar nu aveau toţi românii aceste idealuri naţionale. „Nu puţini intelectuali români (inclusiv nume de prim rang) au

Imagine indisponibilă

gândit atunci «altfel». Din teamă de Rusia, ca şi din dorinţa eliberării mai întâi a Basarabiei, care părea mai primejduită, în identitatea ei românească, decât Transilvania“, explică Lucian Boia. „Erau, de altfel, şi destui «neutralişti», care considerau că România trebuie să se ţină deoparte de teribilul măcel. Nu are rost să fie ascuns sau atenuat nici faptul că România a intrat în război total nepregătită, cu o insuficientă înzestrare a armatei şi cu un comandament care în primele luni nu s-a dovedit deloc strălucit“.  

(Foto: Bustul lui Aurel Vlad, în Alba Iulia)

 

S-a înscris în partidul lui Carol al II-lea

Aşa au stat lucrurile în timpul şi înaintea Unirii. Dar ce s-a întâmplat apoi cu Aurel Vlad? În Guvernul Vaida-Voevod, activ între decembrie 1919 şi martie 1920, a ajuns interimar în Ministerul de Interne, iar, mai târziu, în Ministerul Industriei şi Comerţului, după care a preluat conducerea Finanţelor. Atunci, a ţinut un discurs în prezenţa viitoarei lui echipe: „Am primit această însărcinare cu oarecare timiditate, căci îmi dau seama de greaua sarcină ce incumbă ministrului de finanţe de astăzi. Finanţele noastre ca şi ale tuturor statelor cari au purtat război sunt zdruncinate“, a spus el. „E nevoie mare dar de măsuri severe şi bine chibzuite, ca statul să le poată suporta. De aici înainte nu se mai poate merge cu expedientul de împrumuturi, ci trebuie adoptată o altă practică financiară. Nu cunosc destul de bine organismul financiar al statului, ni se pare însă că în unele privinţe organizarea din Ardeal e superioară celei de aici“.   

Viaţa lui Vlad a luat alt curs după ce Carol al II-lea a instaurat dictatura regală. Fostul ministru a lăsat politica ca să se ocupe de editarea publicaţiei „Solia Dreptăţii“, a cărui proprietar devenise cu ani în urmă, şi de administrarea Băncii „Ardeleana“. Dar în timpul ăsta a propus şi schimbarea unor legi, de exemplu a uneia care i-ar fi avantajat pe cei ce luau credite de la băncile din Transilvania. Pentru a-şi susţine cauza, a discutat şi a trimis scrisori către conducere, inclusiv premierului: „Frate Cristea, Cu ocazia ultimei şederi în Bucureşti, am predat dlor Miniştri Constantinescu şi Iamandi trei memorii în care le-am prezentat unele propuneri pentru modificarea legii execuţionale ardelene şi a Decretului-Lege pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea «cametei». Am prezentat şi unele propuneri pentru a scăpa pe ţărani de unele şicane fără rost cu ocazia întăbulării imobilelor cumpărate şi moştenite“.

Deşi i-au mulţumit pentru propuneri, guvernanţii n-au mişcat niciun deget, iar situaţia a rămas aceeaşi. Noua

Imagine indisponibilă

situaţie politică nu l-a descurajat, aşa că s-a înscris în Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), partidul înfiinţat de rege în 1938 – a fost şi preşedintele organizaţiei din Hunedoara. A demisionat, însă, pentru că nu era de acord cu deciziile conducerii centrale în ce privea alegerea angajaţilor din administraţie. Apoi, la o şedinţă a Senatului, din aprilie 1940, şi-a exprimat punctul de vedere în legătură cu atitudinea politicienilor faţă de Carol al II-lea: „Până la o anumită măsură docilitatea nu strică, dar nu e permis ca docilitatea să se transforme în servilism. Nu e permis ca noi să acceptăm o procedură ca aceasta şi să creiem un precedent care ar transforma senatul şi camera într-un simplu birou de înregistrare“. 

(Foto: Certificatul de deces al lui Aurel Vlad, din Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei)

Arestat de comunişti la 75 de ani

Astăzi, ni se aminteşte de Marea Unire în spaţii mai puţin cunoscute sau în unele precum Piaţa Constituţiei din Capitală. Ministerul Culturii a făcut publică lista cu primele 43 de proiecte aprobate de Comitetul Interministerial pentru Centenar abia la sfârşitul lunii martie, însă diverşi artişti independenţi s-au pregătit pentru acest an cu suficient timp înainte. De exemplu, la Macaz Bar Teatru Coop din Bucureşti se pun de ceva timp în scenă trei spectacole – unul dintre ele, „Altă istorie nu se putea scrie!“ –, cu texte de Mihaela Michailov şi în regia lui David Schwartz. Personajele arată şi perspectiva naţionaliştilor, care socoteau intrarea în război drept principalul pas către uniune, dar şi viziunea imperialiştilor, pentru care aceste acţiuni reprezentau un atac asupra liniştii statelor monarhice. Şi nu ignoră nici consecinţele acelor evenimente asupra vieţii oamenilor obligaţi să treacă prin luptele celor mai puternici decât ei. 

N-avem de unde să ştim dacă Aurel Vlad doar s-a lăsat influenţat de valul naţionalist al vremurilor sau dacă şi-a dorit să joace un anumit rol în istoria ţării. Dar cert e că, la începutul anilor ’40, s-a despărţit încet-încet de grijile politice, s-a întors la Bobâlna şi s-a ocupat în continuare de fermă, de staţiunea balneară, de bancă şi de tipografie. După instaurarea Guvernului Groza, ferma a devenit sediu CAP, banca a fost naţionalizată, iar staţiunea a preluat-o statul. Aurel Vlad avea 75 de ani când l-a arestat Securitatea şi a ajuns în penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, iniţial pentru 24 de luni, cu o prelungire ulterioară de 60. A murit acolo, în acelaşi an cu Iuliu Maniu, în 1953, iar autorităţile comuniste l-au aruncat şi pe el în groapa comună de la Cimitirul Săracilor. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite