Sibiu 1989 (6): Povestea tragică a barmanului Chirca

Diversiunea „securişti = terorişti”, pusă la cale şi la Sibiu (ca peste tot în ţară) de autorii loviturii de stat din decembrie 1989, a produs aproape 1.000 de victime după fuga lui Ceauşescu. Partea a şasea a mărturiei locotenent-colonelului (r) Victor Manfred Burtea, specialist în contraspionaj, aduce la lumină un episod cutremurător: ororile de la Bazinul UM 01512 Sibiu, unitatea comandată de locotenent-colonelulul Aurel Dragomir.

“La Bazin au sosit şi câţiva arestaţi civili, ca Vasile Brumar, fost director al OJT Sibiu, Adrian Chirca, fost barman la «Împăratul Romanilor», ba chiar şi un «revoluţionar» tembel, care fusese surprins cărând printr-un cartier din Sibiu o roabă plină cu lăzi cu muniţie furată de la depozitul Miliţiei. Pentru că, din seara zilei de 22 decembrie, clădirea Inspectoratului devenise un sat fără câini. Aripa Securităţii era grav avariată de artileria Armatei şi de incendiu, iar aripa Miliţiei fusese adusă în aceeaşi stare: incendiată, cu toate geamurile sparte, cu grilajele de la uşi şi de la geamuri smulse. În cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie a fost spart depozitul de armament, de unde au fost furate automate AKM, pistolete, lăzi cu muniţie. După 1990 au durat ani până când s-a putut recupera o parte din armamentul furat atunci. Mai mult de jumătate nu s-a găsit nici până azi.

Povestea barmanului Adi Chirca este tragică. Atunci când a fost internat la Bazin, el avea accese de demenţă: se tăvălea pe jos zbierând, îşi rupea hainele de pe el. Când s-a mai liniştit, a putut să ne povestească ce se întâmplase. Văzând că în oraş se trage fără întrerupere, şi-a luat soţia (însărcinată) şi fetiţa de 4 ani şi a plecat spre comuna Răşinari, cu maşina personală, un Olcit, pentru a-şi pune familia în siguranţă la rude.

La ieşirea din Sibiu, în zona Pădurii Dumbrava, a întâlnit un «baraj» format din revoluţionari şi militari cu banderole tricolore la braţ. Aceştia i-au făcut semn să oprească. Observându-i în ultima clipă, a trecut cu câţiva metri dincolo de baraj. Atunci, unul dintre civili a deschis focul din spate, ucigându-i soţia şi fetiţa aflate pe bancheta din spate. El a fost atins de un glonţ doar tangenţial, la nivelul gâtului. A fost smuls din maşină şi transportat ca «terrorist» la Bazin. Omul nu ştia ce s-a întâmplat cu ai lui: erau morţi sau numai răniţi?

Ascultându-l, am înţeles din ce cauză era acel om în pragul nebuniei. Am înţeles că se mai săvârşise o «faptă revoluţionară» pentru care, poate, criminalul de atunci are astăzi statutul de erou revoluţionar şi se bucură de tot felul de subvenţii plătite din impozite, precum şi de celelalte numeroase avantaje pe care i le asigură legislaţia adoptată cu dărnicie ulterior.

După două zile şi două nopţi, când numărul persoanelor arestate ajunsese la circa 450, ni s-a dat prima hrană caldă: iahnie de fasole cu bucăţi de slănină de porc. Mâncarea a venit într-un hârdău, care a fost coborât în bazin cu ajutorul unei funii, întrucât niciun militar nu îndrăznea să coboare în «groapa cu terorişti». Tot astfel au mai fost coborâte în bazin două coşuri cu pâine ruptă în bucăţi, două marmite cu apă, care aveau şi câte o cană de tablă legată cu lanţ. Drept tacâmuri am primit, pentru 450 de persoane, 5 farfurii de aluminiu şi 5 linguri. Mesele erau reprezentate de 5 bănci, din acelea folosite în sălile de sport. Fiind totuşi militari, am stabilit o anumită ordine. În dreptul fiecărei bănci s-au format 5 coloane lungi, oamenii aşezându-se în ordinea gradelor: colonei, locotenent-colonei şi tot aşa, ultimii fiind civilii. Mâncam cu toţii din aceleaşi farfurii (nespălate), cu aceleaşi linguri, pe care le ştergeam pe turul pantalonilor de uniformă. Un calcul simplu arată că servitul mesei în aceste condiţii de către 450 de persoane dura circa 4 ore. Bineînţeles că, în acest timp, fasolea şi grăsimea se sleiau. Dar mie, unul, mi s-a părut cea mai bună fasole pe care am mâncat-o în viaţa mea de militar!

În paralel cu ritualul mesei se desfăşura ritualul mersului la toaletă. În dreptul scării pe care se putea face accesul în bazin se forma o altă coadă, cu cei care aveau probleme cu grupul sanitar. Urcau câte două persoane, care erau conduse cu armele de la spate la toaletă şi scara era ridicată. Când aceştia se înapoiau, se cobora scara, ei mergeau în bazin şi alţi doi căpătau permisiunea să urce. Şi tot aşa, ore în şir, zi şi noapte.

Problemele cele mai grave nu constau însă în regimul de masă şi toaletă, ci în faptul că mulţi dintre colegii militari erau răniţi, fie prin împuşcare, fie din cauza loviturilor primite. Printre noi se afla şi medical Inspectoratului, colonel dr. Iancu. În lipsa oricăror materiale medicale ori sanitare, el încerca cu disperare să-i bandajeze pe cei răniţi cu bucăţi de pânză rupte din cămăşi, să-i acopere pe cei cu frisoane folosind vestoane cedate de alţi colegi. A cerut insistent să discute cu vreo persoană competentă din UM 01512 pentru a obţine sprijin medical. Toate apelurile lui au rămas fără răspuns.”