Istoriile lui Alex Ştefănescu: Skandenberg cu Vladimir Găitan

Alex Ştefănescu (dreapta) a participat la lansarea cărţii de memorii a actorului Vladimir Găitan, în seara zilei de 22 noiembrie, la Târgul de Carte de la Romexpo FOTOGRAFII Arhivă personală

Nu mă pot obişnui cu ideea: fostul meu coleg de liceu, Vladimir Găitan, pe care îl am în minte „tânăr şi neliniştit“, a ajuns la vârsta amintirilor? Înseamnă că şi eu mă aflu în această situaţie...

Citindu-i cartea (apărută la Editura All) am făcut o călătorie în timp. Mi-aduc aminte totul, perfect. Da, am fost mulţi ani la rând coleg de clasă (şi de bancă, uneori), la Liceul „Petru Rareş“ din Suceava, cu Vladimir Găitan. Şi am fost şi buni prieteni (aşa cum suntem şi acum, după mai bine de cincizeci de ani...). Pe atunci îi spuneam „Duţu“ (Vladimir-Vlad-Vlăduţu-Duţu), iar el mie – „Sănducu“ (Alexandru-Sandu-Sănducu).

O cameră secretă

În podul şurii din curtea casei lui părinteşti am amenajat amândoi o cameră secretă (ca aceea cu un nume ocult, Sambô, din romanul lui Mircea Eliade, „Noaptea de sânziene“). Pentru că nu-l citisem încă pe Mircea Eliade, i-am dat un nume inspirat din cărţile despre război sovietice, puse pe atunci în circulaţie de Editura Cartea Rusă: „comandamentul“. În acel spaţiu fumam pe ascuns (şi mâncam apoi „Mentosan“, ca să nu mirosim a fum de ţigară), citeam cărţi interzise şi visam să construim împreună o mică rachetă cosmică, propulsată cu un motor cu reacţie pe bază de „carbid“ (substanţă explozivă uşor de procurat de pe şantiere, pe care o foloseam ca să confecţionăm din cutii de conserve un fel de petarde de Anul Nou). Oricum eram amândoi hotărâţi să nu ducem o viaţă de oameni obişnuiţi.

În „comandament“ urcam nu pe o scară, ci pe o frânghie groasă (pe care după utilizare o mascam). Ca să apărăm „comandamentul“ de atacul unor eventuali adversari, am conceput o capcană. O a doua frânghie, lăsată la vedere, era prinsă de o găleată plină cu pietre şi apă, agăţată precar de tavan. Invadatorul, ne închipuiam noi, crezând că această sfoară serveşte la căţărat, ar fi tras de ea, iar găleata cu pietre şi apă i-ar fi căzut în cap. Urmarea? Nu ne-a invadat nimeni. În schimb, eu şi Duţu am intrat de câteva ori în propria noastră capcană, uitând că sfoara lăsată la vedere e falsă şi încercând să ne suim în pod cu ajutorul ei.

Procurarea de prezervative

Şi mai comice erau planurile noastre de a aduce două fete în „comandament“. Nici nu ştiam cum arată sexul fetelor (eu mi-l închipuiam ca pe o stea de mare, plasat undeva, în faţă, nu la locul lui tradiţional), dar ne-am şi gândit să ne procurăm prezervative. Ne era foarte ruşine să intrăm într-o farmacie şi să cerem prezervative. Dar unul dintre noi trebuia să se sacrifice. Ne-am hotărât să facem skandenberg, iar pacostea să cadă pe capul celui învins. Am fost învins eu.

Ne-am dus la o farmacie, Duţu a rămas afară, iar eu am intrat. Gâtuit de emoţie i-am spus farmacistei ce doresc, ea m-a privit pătrunzător, iar eu am bâiguit: „E pentru un nene care aşteaptă afară“. Farmacista m-a crezut şi mi-a dat un plic de carton (pe care scria „Vulcan“) cu şase bucăţi.

Ne-am dus la „comandament“ şi le-am studiat bucată cu bucată, profund tulburaţi. Deci, aşa arată! Deci, chiar există! Culmea este că fete n-am adus niciodată în „comandament“. Frenezia noastră erotică s-a epuizat în procurarea de prezervative! Le-am împachetat şi le-am reîmpachetat şi le-am ascuns după o grindă. Poate că şi astăzi se mai află acolo.