Istorie

articolul anterior articolul urmator

Smaranda Vultur, despre deportările din Bărăgan: „Povestirile celor deportaţi sunt o resursă pentru a şti că răul trece“ INTERVIU

1
19 Jun 2021 21:55:13
Autor: Vlad Terteleac
Smaranda Vultur, alături de Nicholas Wiewe, deportat din Tomnatic în satul Salcâmi din Bărăgan / FOTO Arhiva Personală
Smaranda Vultur, alături de Nicholas Wiewe, deportat din Tomnatic în satul Salcâmi din Bărăgan / FOTO Arhiva Personală

La 70 de ani de la „Rusaliile Negre”, „Weekend Adevărul” a discutat cu Smaranda Vultur, antropolog şi cercetătoare a deportărilor, despre contextul istoric al deportărilor, traumele niciodată vindecate cu adevărate ale celor aruncaţi în câmpia Bărăganului şi despre ce înseamnă păstrarea memoriei într-o lume din care, uşor-uşor, cei care au trăit tragediile anilor 50 încep să dispară.

După o lungă muncă de cercetare începută în anii ‛90, în care a intervievat nenumăraţi supravieţuitori ai deportărilor şi a cercetat istoria Banatului în aprigul secol XX, Smaranda Vultur a ţinut să accentueze într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ că singurele voci care contează cu adevărat în mărturisirea dramei Bărăganului sunt cele ale supravieţuitorilor: „Mi-am gândit de la început cercetarea ca fiind un releu între ei şi o societate care e străină de aceste lucruri şi că aş putea să fac această mediere, că aş putea să fac auzite vocile lor. M-am tot gândit cum să vă povestesc ca eu să rămân în umbra acestei povestiri. E ca şi cum mă gândesc că am făcut să se nască o lume a amintirilor şi memoriilor din care, treptat, să mă pot retrage, dar în acelaşi timp ea să fie inteligibilă unor oameni care vin mai târziu şi nu ştiu lucrurile pe care eu le-am învăţat de la martorii mei“.
 

Stigmatul deportării

Din întreaga discuţie şi din nenumăratele exemple de poveşti de viaţă culese în cadrul cercetărilor reiese atât o cunoaştere intimă a tragediei Bărăganului, cât mai ales o compasiune deplină pentru cei care, după ce şi-au văzut viaţa distrusă, au fost nevoiţi cumva s-o ia de la început într-o lume în care stigmatul deportării i-a urmărit mult timp. „Era o eferverescenţă a mărturisitului (n.r. – despre primele interviuri făcute după Revoluţia din 1989). Era această tensiune între frică şi mărturisit, între spus şi nespus, pentru că ani de zile, familiile lor fuseseră persecutate pentru că au avut un deportat în familie. Unii n-au putut face şcoală, unii au fost înfiaţi de rude ca să-şi piardă numele. Povestea cu Bărăganul nu s-a terminat când au plecat de acolo. Am întâlnit o familie în care nepoatele mi-au spus că nu ştiau că bunica fusese deportată, au văzut-o la televizor. Au întrebat cum a putut să nu le spună şi le-a răspuns că a tăcut pentru că era prea periculos – puteau avea de suferit, putea fi luată la ochii familia şi aşa mai departe“, povesteşte Smaranda Vultur.

Citeşte şi:

„Rusaliile Negre“, 70 de ani de la noaptea în care Banatul a fost mutat în arşiţa Bărăganului

Despre trecut numai de bine

Despre urmările Bărăganului asupra vieţii celor care erau deja adulţi, Smaranda Vultur observă că strategiile de adaptare au fost adesea învăluite de îndurare tăcută, împlinire prin copii şi, pentru mulţi, bucuria – justificată sau nu – că ordinea morală a fost restabilită pe o cale sau alta: „Mi s-a părut extraordinară forţa de a povesti aşa încât pare că destinul i-a ajutat până la urmă. Spun adesea că binele a fost răsplătit cu bine şi răul cu rău, ceea ce evident nu s-a întâmplat întotdeauna, şi că omul sfinţeşte locul. Se mândresc cu modul în care au reuşit să transforme câmpia Bărăganului, în replică la felul în care au fost trataţi şi prezentaţi celor de acolo de către puterea politică, drept răufăcători şi hoţi. E foarte interesant acest aspect de înscenare a povestirii ca un fel de proces în care se apără de acuzaţiile care le-au fost aduse. În multe interviuri, deşi sunt povestite la persoană întâi, se asumă discursul ca discursul unui «noi», al grupului cu care au plecat, «noi, cei din Bărăgan». Mulţi spun că acolo, la sfârşit, când începuseră să trăiască un pic mai bine, au reuşit să facă un altfel de Banat, că au lăsat satele de acolo altfel. Accentuează mai ales actele de solidaritate dintre ei – cum au făcut casele când au ajuns, cum s-au deszăpezit în crivăţul din 1953. Povestesc, totuşi, mai puţin despre cei care le-au făcut rău şi sunt mai puţin individualizaţi, sunt ei, cei care i-au aruncat în câmp şi le-au făcut rău“.
 
Printre urmări, însă, se numără mai ales un efort mai mult sau mai puţin conştient al celor trecuţi prin Bărăgan de a-şi înţelege trauma şi de a-şi reevalua viaţa, de a-i da un sens pozitiv. „O poveste de viaţă e dată de coerenţa pe care omul o dă povestindu-şi viaţa – nu că viaţa noastră ar fi coerentă, dar noi încercăm să dăm această coerenţă legată de noi, de întâmplările semnificative din viaţa noastră, eventual de un personaj care ne-a fost model. Trauma funcţionează ca un element de coerenţă, ca un liant al unei poveşti de viaţă, chiar dacă e vorba de inima ei dureroasă. Am observat la deportaţi de la început acest lucru – povesteau nu doar pentru a-şi împărtăşi suferinţa, ci şi să înţeleagă cum au putut să trăiască asemenea drame, să supravieţuiască, încercând prin povestire să dea o raţiune până şi absurdului“, observă Smaranda Vultur.
 
Trauma funcţionează ca un element de coerenţă, ca un liant al unei poveşti de viaţă, chiar dacă e vorba de inima ei dureroasă. Am observat la deportaţi de la început acest lucru – povesteau nu doar pentru a-şi împărtăşi suferinţa, ci şi să înţeleagă cum au putut să trăiască asemenea drame, să supravieţuiască, încercând prin povestire să dea o raţiune până şi absurdului.
Smaranda Vultur, antropolog
 
Povestea cu Bărăganul nu s-a terminat când au plecat de acolo. Am întâlnit o familie în care nepoatele mi-au spus că nu ştiau că bunica fusese deportată, au văzut-o la televizor. Au întrebat cum a putut să nu le spună şi le-a răspuns că a tăcut pentru că era prea periculos – puteau avea de suferit, putea fi luată la ochii familia şi aşa mai departe.
Smaranda Vultur, antropolog
 
Anul trecut, preşedintele României completa articolul 5 al Decretului Lege 118/ 1990 cu Legea nr. 130/15.07.2020. Legea din 1990 prevedea ca toţi cei care au avut de suferit din cauza regimului comunist – printre care şi cei care au avut stabilit un domiciuliu obligatoriu, au fost strămutaţi într-o altă localitate sau au fost deportaţi în străinătate după 23 august 1944 – să beneficieze de o compensaţie financiară (mai mult simbolică), dar şi de anumite gratuităţi şi prioritizări. Legea din 2020 oferă aceste drepturi şi copiilor celor care au îndurat opresiunile regimului totalitar de atunci. 
 

INTERVIU Smaranda Vultur, antropolog:  „Povestirile celor deportaţi sunt o resursă pentru a şti că răul trece“

Smaranda Vultur FOTO Arhivă Personală
 
Smaranda Vultur, membră a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, spune că traumele celor aruncaţi în câmpia Bărăganului nu s-au vindecat niciodată cu adevărat, dar aceste poveşti, care astăzi încep să dispară, sunt o dovadă a faptului că după orice furtună a istoriei, mai devreme sau mai târziu, se arată şi soarele
 
„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns să studiaţi comunităţile din Banat şi istoria deportărilor în Bărăgan?
Smaranda Vultur: Dorinţa mea după 1989 era să ies din biroul cercetătorului şi să fac teren pentru că îmi dădeam seama că realitatea din jur era una în mişcare. Lucrurile erau foarte tulburi, foarte neclare şi prima dorinţă era de a lua contact cu această realitate. Am făcut Facultatea de Litere la Bucureşti, am lucrat apoi într-un institut de cercetare până în 1978. Făcusem o teză de doctorat despre intertextualitate şi mă specializasem pe teoria şi analiza discursurilor. Imediat după facultate, participasem la interviurile Sandei Golopenţia (n.r. – lingvistă, profesor emerit la Brown University din Providence, SUA) cu ţăranii din Breb, Maramureş, iar atunci am văzut prima oară cum se face o astfel de cercetare, etnologică, dar şi de istorie orală. Eram fascinată de ceea ce-ţi poate ofere contactul cu lumea unui sat tradiţional. 
 
Când aţi început, efectiv, să luaţi interviuri?
Primul meu interviu a fost în 1991 la Timişoara cu doamna Ana Babeţi, deportată la Dropia cu toată familia. Ea m-a trimis la mai mulţi foşti deportaţi şi aşa am reconstituit o hartă a deportaţilor, în condiţii foarte dificile. Trebuie să menţionez că acum foarte mulţi tineri fac cercetări în Bărăgan, e o competiţie pentru finanţări, dar până în 1997 nu am avut nicio finanţare, de-abia apoi a apărut un cadru instituţional. Pentru mine a fost o experienţă umană extraordinară. Fiecare avem şi drame personale. Trecând eu însămi printr-o experienţă legată de o boală gravă, am putut găsi în aceste povestiri o resursă pentru a şti că răul poate trece şi că poţi face binele chiar şi când îţi e rău. 
 
Deportările în Bărăgan au fost făcute la umbra relaţiilor tensionate dintre Iugoslavia lui Tito şi URSS-ul lui Stalin şi a aşa-zisei necesităţi de a menţine ordinea de-a lungul frontierei. Avem, însă, motive bune să credem că a fost doar un pretext. De ce au simţit autorităţile comuniste nevoia acestei justificări?
Nu prea cred că simţeau nevoia să se justifice pentru că totul a funcţionat prin forţă şi violenţă. Din cercetările de arhivă se vede destul de clar că aceste deportări au fost pregătite cu câteva luni înainte, chiar cu ani. Înţelegerile cu Stalin includeau astfel de pedepse prin care statul român urma să aplice modelul deportărilor în masă de tip stalinist oricărui fel de opozanţi. În cazul Bărăganului vorbim de o populaţie aflată la frontieră, o populaţie în special ţărănească cu un anumit statut social şi material. Suntem şi într-o zonă foarte diversificată din punct de vedere etnic. Teoretic, deportările s-au justificat pe baza nevoii existenţei unei zone tampon în cazul unui conflict militar cu Iugoslavia lui Tito. În martie 1951, lucrurile erau deja pregătite din punct de vedere politic şi-n documente sunt precizate categoriile de deportabili. Ce e tulburător e că se face referinţă la elemente periculoase, dar şi la elemente care pot deveni periculoase. Dincolo de chiaburi, titoişti şi aşa mai departe, în acest condiţii, orice act care putea fi interpretat ca o dovadă de frondă faţă de statul comunist te putea duce în situaţia de a fi deportabil. 
 
Cu cel mai mic gest, puteai deveni duşman.
Da, era foarte uşor să cazi în stereotipul duşmanului în acea vreme. E de altfel centrală din punct de vedere ideologic chestiunea despre cum îţi creezi un duşman – ca să urmez titlul unui studiu foarte interesant al lui Umberto Eco. Printre deportaţi, există familii în care unul dintre membrii familiei era deja în închisoare sau fugise peste frontieră. Deja se pregătise această atmosferă, în sensul că se exercita o presiune teribilă asupra ţăranilor prin cote şi supracote imposibil de plătit. Este clar că acest lucru a fost din vreme pregătit şi că acest conflict cu Tito nu a făcut decât să declanşeze ce urma să se întâmple oricum.
 
Pe de-o parte, deportarea unor familii întregi a permis apariţia unei strânse solidarităţi printre cei deportaţi în faţa nedreptăţii suferite. Pe de altă parte, păstrarea ordinii în satele din Bărăgan a implicat recrutarea de informatori şi colaboratori de către Securitate. Cum a arătat acest proces?
Am fost şi eu destul de şocată când am văzut că au recrutat şi dintre victime, dar asta a fost politica Securităţii mereu. Şi în închisori, politica a fost ca o parte dintre victime să devină persecutorii celorlalţi. În Bărăgan, au procedat şantajându-i pe cei pe care îi ştiau cu vini anterioare. Aveau dosarele de urmărie ale oamenilor, unii fiind urmăriţi cu mult înainte şi atunci au văzut unde sunt locurile pe care pot pune presiune.
 
Cum ar fi?
De exemplu, foşti membri ai GEG (Grupul Etnic German), ori oameni care fuseseră legionari şi apoi s-au făcut membri de partid, crezând că au scăpat de povestea cu legionarismul. Într-un caz, o persoană fusese denunţată că are o armă ascunsă şi povestea a intrat la un moment dat în atenţia Securităţii. Omul s-a înscris apoi în partid, a ajuns un fel de şef, iar oamenii care povesteau se mirau că a ajuns deportat în Bărăgan. În mod similar, mulţi basarabeni şi bucovineni au fost încurajaţi să intre în conducere la primării, pe atunci sfaturi populare, şi să participe în conducerea colectivului. Ei au primit funcţii pentru că erau români în sate altădată germane şi nu era prea multă solidaritate cu germanul – care şi aşa îi privea destul de ostil, pentru că tocmai îi luaseră din proprietăţi să îi împroprietărească pe români. Într-un sat n-a mai rămas niciun membru de partid în comună, fuseseră toţi ridicaţi. În procesul de recrutare, apoi, au profitat de lucrurile acestea, de conflictele şi tensiunile anterioare.
 
Eliberarea celor deportaţi de la obligaţia domiciliului forţat în Bărăgan a fost făcută  în mai multe etape – după ce criterii au fost eliberate anumite categorii înainte altora?
Sigur n-ar fi plecat acasă dacă n-ar fi murit Stalin. Vorbim, uneori, de oameni care erau ingineri, lucrau pe şantiere, aveau diferite funcţii şi, deci, erau în poziţii în care aveau vrând-nevrând relaţii cu puterea comunistă şi cu toate acestea aveau părinţii deportaţi. Treptat, a existat o revoltă împotriva acestei stări de lucruri. E foarte greu de contrazis o idee deja înrădăcinată – toţi cei intervievaţi îmi spun că sârbii au plecat primii pentru că Tito s-a împăcat cu Hruşciov şi i-ar fi cerut lui Dej ca sârbii să fie lăsaţi să plece acasă. În realitate, sârbii nu sunt foarte numeroşi pe listele din primele dosare, din iunie-iulie 1955, făcute pentru fiecare sat nou din cele 18 din Bărăgan. Dimpotrivă, dacă te uiţi la motivele pentru care sunt propuşi să plece acasă, sunt aproape toţi basarabenii şi bucovinenii. Sunt trecuţi pe listă cu restricţia să nu se întoarcă în zona de frontieră – de altfel, unii rămân chiar în satele noi sau în imprejurimile lor. Vor veni înapoi, unii dintre ei, mai ales în Timişoara, când se vor ridica toate restricţiile. 
 
Cum se face că mulţi dintre deportaţi au hotărât să rămână în zonă?
E vorba şi de o situaţie specială aici pentru că sunt oameni care au pierdut de mai multe ori totul: au fugit din URSS, apoi au fost duşi în zona de frontieră, apoi în Bărăgan. Unii s-au săturat să tot părăsească locuinţe şi n-au mai vrut s-o ia de la capăt şi a patra oară. Macedoromânii nu sunt foarte numeroşi în prima eliberare. În primul val de eliberări, îi întâlnim şi pe cei foarte bolnavi, pe care i-au adus acasă cu toată familia lor. Îi mai găsim şi pe cei deportaţi din greşeală pentru că au fost şi situaţii de felul acesta – prin coincidenţe de nume, greşeli intenţionate sau nu. S-au putut face şi atunci, la întocmirea listelor de deportaţi, mici intervenţii care au salvat pe unii şi au nenorocit pe alţii. E foarte interesant că cei deportaţi povestesc că cei care au făcut astfel de lucruri au fost pedepsiţi de soartă sau de Dumnezu şi putem vedea prin asta valorile acceptate sau nu ale acelei lumi.
 
 
Teoretic, deportările s-au justificat pe baza nevoii existenţei unei zone tampon în cazul unui conflict militar cu Iugoslavia lui Tito. În martie 1951, lucrurile erau deja pregătite. Ce e tulburător e că se face referinţă la elemente periculoase, dar şi la elemente care pot deveni periculoase. Era foarte uşor să cazi în stereotipul duşmanului în acea vreme.
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

costea petre
20.06.2021, 10:13:12

Comunistii romani au fost niste criminali tâmpiti. Au reusit sa "scape" de valorile Romaniei, care nu au fost niciodata abundente, cu o eficienta catastrofala pentru natiunea romana, lasandu-ne cu abundenta de covidioti.

-4 (4 voturi)
Modifică Setările