Societatea civilă îşi pierde răbdarea cu Iohannis - preşedintele spectator

30. 000 de români au ieşit în stradă la Chişinău pentru a cere unirea cu România. La Bucureşti însă, dincolo de reacţia emoţionantă a societăţii civile, cel care ar trebui să ne reprezinte îşi menţine o poziţie dezonorantă şi contrară interesului naţional.

Dar acest lucru nu mai trebui să mire pe nimeni, deoarece Klaus Iohannis dovedeşte că nu este preşedintele tuturor românilor, deşi aceştia şi-au pus mari speranţe în el.

Traian Băsescu s-a dovedit preşedintele jucător, dar Klaus Iohannis, din dorinţa de a fi altfel, este preşedintele spectator.

Un cetăţean român este sechestrat în al doilea stat românesc şi expulzat pentru că distribuie cărţi şi organizează spectacole culturale. Preşedintele spectator nu intervine, probabil pentru că nu i se pare important că unui cetăţean român oarecare îi sunt încălcate drepturile.

Cetăţeni români se opresc la graniţa cu Ucraina şi afla că prin activitatea lor jurnalistică au devenit persoane indezirabile. Preşedintele României, în cadrul vizitei din Ucraina, refuză a ridica un protest faţă de atitudinea statului vecin şi nu pomeneşte nimic de soarta românilor din statul vecin, deşi ei sunt supuşi sistematic unei politici dure de distrugere a identităţii naţionale.

Preşedintele spectator a uitat şi de Românii din diaspora şi care au vrut Dreptate până la Capăt. Care dreptate? Care schimbare? Doar fraze lipsite de sens aruncate pe Facebook de oamenii de imagine ai preşedintelui.

El este preşedintele spectator şi la noua lege electorală, este spectator şi la Codul Penal, este spectator şi la defrişările ilegale, este spectator şi la genocidul cultural dus împotriva a trei milioane de români de dincolo de Prut, dar şi la presiunile administraţiei din Ucraina asupra etnicilor români.

Răbdarea societăţii civile s-a terminat, iar unii chiar îl invită pe preşedintele lor, adică al politicienilor, nu al poporului, să se întoarcă de unde a venit dacă mai mult de atât nu poate.

Realităţile de dincolo de Prut sunt foarte dure, iar românii conştientizează pe zi ce trece că sunt sechestraţi într-un stat inventat de Lenin şi al cărui principal scop este menţinerea teritoriului românesc în afara graniţelor administrative. A mai existat în istoria României un neamţ care s-a opus proiectului naţional. Este vorba despre distinsul rege Carol I, care în şedinţa de Coroană în care trebuia să se decidă participarea sau nu a României la Primul Război Mondial, a fost singurul care a făcut presiuni pentru ca armata română să lupte contra intereselor naţionale, în favoarea Austro-Ungariei şi Germaniei.

Aici un rol important în fundamentarea deciziei regelui l-a avut ascendentul german al acestuia, ce nu putea să nu lase urme. Acest lucru a dus la o ruptură între Carol I şi societatea civilă. Regina Maria avea să scrie ulterior în memoriile sale, că îndepărtarea poporului român de regele său a reprezentat un factor determinant în înrăutăţirea sănătăţii regelui şi a dus în cele din urmă la decesul acestuia.

Reacţia societăţii civile a fost atât de radicală încât în mai puţin de un an s-a ajuns a se cere regelui demisia dacă „este un rege mult prea mic pentru ambiţiile atât de mari ale României”.

Vorbim aici de faptul că România opta pentru intrarea în război alături de aliaţii tradiţionali, Franţa şi Anglia, pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia Austro-Ungară.

Acum Preşedintele Iohannis vine şi ne cere acelaşi lucru, făcând jocul Rusiei şi aducând o polemică distructivă asupra proiectului de ţară. Dacă Rusia ar fi inventat o strategie, nici că ar fi putut mai bine, dar este de ştiut că simpatizanţii Rusiei sunt foarte mulţi în Germania, ţara de origine a actualului preşedinte a clasei politice de la Bucureşti (nu al românilor).

Acum depinde de alţi politicieni din România, deoarece preşedintele spectator nu îşi poate ieşi din atribuţii, să preia mesajul societăţii civile, deoarece momentul reunirii se opropie pe fondul căderii încrederii cetăţenilor Republicii Moldova în propriul stat.

La Bucureşti este nevoie de abilitate, iar dacă aceasta nu se poate manifesta la nivel de Preşedinţie, atunci este cazul ca celelalte puteri din stat să preia din atributele ce ţin de securitatea naţională, dar şi de proiectul de ţară enunţat acum 150 de ani.