Istorie

articolul anterior articolul urmator

SPECIAL | Povestea Smarandei Brăescu, femeia fantastică a României

5
21 May 2022 21:00:42
Autor: Ana-Maria Şchiopu
Foto: Getty Images
Foto: Getty Images

Aşa cum a învins înaltul cerului, Smaranda Brăescu a învins şi uitarea în care o aruncaseră comuniştii: 2022 este, oficial, anul ei de sărbătoare – 125 de ani de la naştere.

Ea a fost, pe rând, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană mondială absolută la paraşutism (în 1932, SUA) şi prima femeie care a traversat Marea Mediterană, cu un avion cu un singur motor şi fără escală pe insule (1936).

Smaranda Brăescu a avut ambiţie, dar, mai ales, a avut răbdare. A terminat cuminte Şcoala de Arte Frumoase, apoi a început să bată la uşile celor mai viteji dintre românii cerului. Perioada interbelică nu s-a dezminţit – a fost şi ea în rândul epocilor care etichetează domeniile, fără nicio ruşine, în funcţie de gen. I s-a spus sec, din toate părţile, că „Ţara nu are avioane de izbelişte!“. Astfel că, Smaranda a plecat tocmai la Berlin, unde şi-a întâlnit prima dragoste: paraşuta. A învăţat tot ce era de ştiut despre pânza salvatoare, prietenă cu aerul. Era 5 iulie 1928, când instructorul ei, Otto Heinecke, i-a strigat „Springen-Sie!“, iar ea s-a aruncat în gol. „Eram în plin aer şi curentul sporea. Mă usturau ochii de nu-i puteam ţine deschişi. Simţii cele două bătăi pe umăr. Dl. Heinecke îmi da semnalul să mă arunc. Am tras picioarele de pe bară şi mi-am dat drumul. Un fâlfâit ca de aripi uriaşe. Cădeam, cădeam cu toată greutatea corpului, cu toată senzaţia căderii vertiginoase. O clipă nesfârşită şi deodată o smucitură, care curmă fâlfâitul paraşutei în desfăşurare. Se deschise şi eram salvată. Apoi mă pornii pe râs, aşa singură în cer, ca un copil căruia i-a reuşit o ştrengărie. Am căzut pe spate, fără măcar să mă zgârii“, avea să scrie în jurnalul ei Smaranda, cea care pusese România în clasamentul primelor patru ţări care aveau paraşutiste cu brevet.

Regina Aerului după 21 de minute

Aventura ei a fost privită în ţară cu neîncredere şi cu un strop de ironie, însă Măndiţa le-a arătat românilor, în câteva ocazii, ce înseamnă iubirea dintre om şi cer. După mai multe demonstraţii prin ţară, în august 1930, „văzduhul, zeul capricios, îşi ucisese mireasa“ – aşa scria cronicarul Ion Dragomir în ziarul „Universul“. Vântul teribil a smuls-o din căderea lină, iar căzătura s-a lăsat cu o dublă fractură de femur şi mai multe oase rupte. Un astfel de accident este motiv justificat de abandon al tuturor visurilor. Nu şi pentru Smaranda. Ba dimpotrivă: trecea la profesionişti.

La îndeplinirea visului ei avea să contribuie chiar cel pe care îl urmărise pe cer, în copilărie: Gheorghe Negrescu. În toamna lui 1931, Negrescu, ajuns comandantul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de pe aerodromul Pipera, dădea ordin clar: Smaranda să fie luată la bordul unui Potez XXV şi urcată în înaltul cerului. Zis şi făcut! Pe 2 octombrie 1931, avionul ajunsese la 6.200 de metri altitudine – trecuse de mult înălţimea de unde se stabilise recordul mondial feminin, 4.800 de metri. Cu pumnii strânşi şi cu gândul la performanţă, Smaranda Brăescu s-a aruncat. Paraşuta s-a deschis. Vântul a purtat-o în aer timp de 21 de minute. Ajunsă la sol, Brăescu era regină. Performanţa i-a fost recunoscută în cele mai înalte cercuri – chiar a doua zi, Carol al II-lea i-a oferit Ordinul „Virtutea Aeronautică“, clasa Crucea de Aur.

Miss Brăescu şi cele 24.000 de picioare

Tânăra româncă simţise adrenalina performanţei – şi nimic nu se compara cu ea. Imediat după recordul proaspăt înfipt la rever, Smaranda anunţa: doborârea celei mai înalte performanţe internaţionale, la general. Şi care altul ar fi fost locul potrivit pentru o astfel de ispravă dacă nu America? Nu trecuseră nici trei luni şi paraşutista păşea pe pământ newyorkez chiar în ziua de Crăciun. Americanii i-au oferit lux şi scuze – ea nu voia nici una, nici alta. Era o fată modestă, cu o mare pasiune. Tărâmul Făgăduinţei însă nu părea pregătit pentru un astfel de om – ba că nu au avioane care să ajungă la peste 6.500 de metri, ba că nu au un câmp adecvat pentru aterizare. După o lună de frecuşuri birocratice, a primit vestea că în San Francisco le găseşte pe toate. De cinci ori a pornit către încercarea supremă – ba avionul nu depăşea altitudinea stabilită, ba butelia de oxigen se termina (subit), ba mai avea nevoie de bani, ba pilotul trăgea o duşcă zdravănă de whisky englezesc, sus, în aer – la sol era Prohibiţie.

19 mai 1932. Aerodromul Bay, Alameda. Ajunsă pe pista de decolare, cât cuprindeai cu ochii, era plin de jurnalişti. Smaranda ştia că este momentul, fie ce-o fi. Sub presiunea bliţurilor, românca le-a spus că se aruncă în gol, chiar dacă o va face fără paraşută – „Miss Brăescu bate recordul sau se sinucide“, se bătea la tipar. Avionul urca – 7.000, 7.100, 7.200 de metri. La 7.500 de metri, pilotul o anunţa, cu ultimele suflări, că oxigenul s-a terminat – apoi, a leşinat. Înainte ca avionul să înceapă coborârea, Smaranda a păşit în gol. După 50 de metri, paraşuta s-a deschis şi s-a lăsat purtată de vânt. După ce a trecut de perdeaua groasă de nori şi a simţit, din nou, căldura, paraşutista a zărit sub picioarele ei Munţii Sierra Nevada şi un lac mare – aterizarea pe apă însemna moartea. A avut noroc şi natura a fost de partea ei. După ce a lăsat în urmă lacul, alt obstacol: cabluri electrice. Norocul i-a surâs din nou. A trecut la mustaţă peste ele şi a aterizat într-un lan de secară. Era oficial: Smaranda Brăescu depăşise recordul internaţional la salt cu paraşuta, atât la feminin, cât şi la masculin. A fost găsită leşinată de un fermier din apropiere care a anunţat autorităţile: „Alo, am găsit pe câmp o paraşutistă. Pretinde că a sărit de la 24.000 de picioare“. „Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul“, spunea paraşutista în 1930, într-un interviu pentru „Realitatea Ilustrată“ – iată că vorbele au fost pe măsura faptelor.

Performanţa i-a dat aripi. Smaranda Brăescu voia să dea paraşuta pe manşă şi să devină „pilotă“. Românii i-au venit în ajutor, în urma unei chete iniţiate de Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul“. La 8 octombrie 1932, românca zbura şi obţinea brevetul la Roosevelt Aviation Field. Devenea cea de-a treia aviatoare română, după Elena Caragiani şi prinţesa Ioana Cantacuzino.

„De ce să părăsesc avionul? El a fost viaţa mea, destinul meu – să fie şi mormântul“

După aventura americană, Smaranda se întoarce în România în martie 1933 şi face ce şi-a propus: îşi ia adio de la paraşută, cu un ultim salt la Constanţa, şi vrea să îşi cumpere avion. În doi ani, instituţiile statului, oameni de afaceri şi oameni simpli, deopotrivă, au pus mână de la mână şi au strâns banii necesari. Un Miles Hawk Major, de provenienţă britanică, botezat Aurel Vlaicu, era cumpărat şi gata de doborât noi recorduri.

Peste marea cea mare

Primul gând al Smarandei a fost să traverseze Europa: Bucureşti – Roma – Paris – Londra. Zis şi făcut. Pe 27 aprilie 1936 se îmbarcă la conducerea propriului avion şi porni către capitala Italiei. Vântul n-a fost prietenos, la fel şi norii. Târziu, după ce a orbecăit mai bine de trei ore, a zărit Marea Adriatică şi a aterizat pe un petic de ţărm. Ajunsese la Rimini. Italienii o cunoşteau şi au primit-o cu braţele deschise, iar între timp a sosit şi telegrama de la ministrul Aerului de la Roma care îi ruga pe cei de la baza militară să o ajute pe româncă să îşi continue planurile. A doua zi, a ajuns în capitala Italiei – nici de această dată fără peripeţii. Se pare că un şurub de la elice era slăbit. Scăpase ca prin urechile acului. La Roma a zăbovit câteva săptămâni. Îşi ajustase planurile şi îşi dorea să traverseze Mediterana, doar că nu avea bani de niciunele. Ajutorul financiar l-a primit, nesperat, de la Creditul Minier, prin intervenţia ambasadorului României în Italia. Însă încurajările întârziau să apară. De la Roma la Tripoli, Libia, erau peste 1.000 de kilometri. „Niciodată n-am șovăit în acţiunile mele. Niciodată nu m-am întors din drum, odată pornită, precum niciodată nu am ucis gândul odată înflorit în sufletul meu“, spunea ea într-un interviu pentru „Universul“.

Unii m-au considerat o excentrică, alţii chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care-l aveam să-mi găsesc idealul şi mulţumirea mea sufletească. N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii.

19 mai 1936. Smaranda Brăescu a legat steagurile României şi Italiei de avion şi a pornit deasupra celei mai mari mări din lume. După ce a ajuns deasupra Siciliei fără probleme, apa nu se mai vedea – şi problemele începeau să apară. Era cald – avea gâtul uscat, iar apa era fiartă –, în avion era un miros persistent de benzină, iar curenţii îi dădeau aparatului trepidaţii. „Simţeam moleșeală în trup și greutate în respiraţie. Am coborât atunci sub 500 de metri. Ceaţa dispăruse gonită de furtună și jos am putut zări marea foarte agitată. După șase ore și cinci minute de zbor, am zărit, în sfârșit, coasta. – Africa! Am atins Africa! A fost primul strigăt ce am putut scoate din gâtul meu uscat de sete. N-am mai simţit însă nici sete, nici miros de benzină, nici cald nu mai mi-era. După șase ore și zece minute, pluteam deasupra uscatului; eram în capul deșertului african, care exercită atracţie și miraj asupra atâtor spirite. Din loc în loc, coasta era înflorită de castele albe, înconjurate de grădini“, povestea, mai târziu, pentru presa română.

Cu avionul până la moarte

O săptămână a stat Smaranda pe coasta africană, fiind găzduită de însuşi generalul Italo Balbo, guvernatorul provinciei italiene, care a dat, seară de seară, petreceri în cinstea ei. Cum nu avea de fel haine elegante, ţinutele de sărbătoare îi erau costumele populare – o minunăţie de fată! Cu portul tradiţional, cu poveştile, dar şi cu modestia ei, Smaranda a cucerit-o pe prinţesa musulmană Carida Caramanli, precum şi întreaga suflare de la palat.

Ziua întoarcerii la Bucureşti a fost 30 mai – şi un alt drum de 950 de kilometri. De această dată, în diagonală, fără escală, prin Albania, aşa îşi dorea. După trei ore de zbor au început problemele: pierdea din altitudine şi apa era din ce în ce mai aproape. La 500 de metri distanţă, instinctul a fost să sară, însă, povesteşte ea: „Dar repede m-am răzgândit. Mi-am zis: tot o să mă înec! Atunci, de ce să părăsesc avionul? Pentru el am suferit dureri şi umiliri; dar tot el mi-a adus mângâierea atâtor satisfacţii. El a fost tovarăşul meu. Te poţi despărţi uşor de un tovarăş? El a fost viaţa mea, destinul meu. Te poţi despărţi uşor de viaţă, de destin? Să fie, atunci, tot el, mormântul meu!“. Dar tovarăşul ei nu a lăsat-o: în ultima secundă şi-a revenit şi Smaranda a aterizat, pentru reparaţii, la Taranto.

A revenit în România şi drumul recordurilor avea să se încheie pentru Miss Brăescu – în scurt timp începea Al Doilea Război Mondial, iar ea se afla în fruntea Escadrilei Albe, la Stalingrad, precum şi la catedra primei companii de paraşutişti a Armatei Române.

„Suspendată în nemărginire, între cer şi pământ“

În istoria României a existat o fată mică, îmbrăcată în ie şi cu codiţe lungi şi negre, sprâncenată şi cu un zâmbet cât o zi de vară. Părinţii o alintau Măndiţa, încă de la naştere, de-acum 125 de ani, dar pentru restul lumii ea a fost Smaranda Brăescu. Ea şi infinitul cerului au doborât record după record – a fost ascunsă în rafturile uitării de comunişti, dar acum o sărbătorim, căci 2022 este, oficial, anul ei

N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii“

Domnişoara Brăescu vorbeşte încet, liniştit, cu un frumos accent moldovenesc. Coboară doar dintr-o familie de săteni din ţinutul Tecuciului. Păstrează în voce, ca şi în toată înfăţişarea, o sfiiciune şi o modestie fermecătoare, în contrast isbitor cu îndrăsneala şi curajul pe care le manifestă în acele primejdioase coborâri cu paraşuta.

 - Nu prea ştiu să povestesc atât de bine, ca să pot întreţine cum se cuvine cititorii d-v. spuse d-ra Brăescu.

Şi totuşi povesteşte minunat, în cuvinte simple, dar mişcătoare... Paraşutista noastră îşi povesteşte copilăria, viaţa şi greutăţile pe care le-a întâmpinat până ce a putut lua la Berlin brevetul internaţional. Apoi greutăţile până ce a obţinut avionul cu care s-a putut urca până la şase mii de metri.

- Unii m-au considerat o excentrică, alţii chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care-l aveam să-mi găsesc idealul şi mulţumirea mea sufletească. N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii. Puteam să realizez acelaşi record în Apus sau în America, unde o asemenea realizare constituia evenimentul zilei. Dar am preferat să-l realizez aici în ţară, pe pământul ţării mele şi pentru numele nostru românesc. Nu ştiu dacă un record mondial feminin este o ispravă tocmai atât de mare precum spuneţi. Totuşi ne conferă un drept în concertul mondial al paraşutiştilor şi al sportivilor, care trebuie să ne dea şi nouă românilor consideraţia meritată.

(Smaranda Brăescu, într-un interviu pentru „Ilustraţiunea română“, din octombrie 1931, după ce a devenit campioană europeană)

„Cele mai grozave chinuri

- Eşti curios să ştii, ce senzaţii stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer şi pământ? Ar trebui o atentă şi meticuloasă notaţie psihologică, care să înregistreze clipă cu clipă, sbuciumul şi frământarea mea intimă. Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârşit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc paraşuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniştită, cu precizie matematică, cu calcul ştiinţific. Când m-am urcat în avion şi când se îndepărtează de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanţi. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reuşit încă s-o descifrez. Nervii înghiaţă. Nerăbdarea se risipeşte. Starea aceea particulară se pierde în înălţimi... Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact şi cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie şi de meditaţie, mă minunez singură. Dar, iată, am ieşit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălţimea, fac o rugăciune mută... şi-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc şi până când se deschide paraşuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viaţa. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârşit, simt o scuturătură puternică. Paraşuta s-a deschis! Nu-ţi poţi închipui, câtă dragoste porţi în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părţile. Se aud: murmurul mulţimii, aplauzele, muzica. La 100 de metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în ţărână. Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul.

(Într-un interviu pentru „Realitatea Ilustrată“, din anul 1930)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Zalman Lachman
21.05.2022, 22:35:37

am aflat pe surse ca toate textele de pe acest site sunt propaganda

-19 (21 voturi)
Mosses Klaus
21.05.2022, 23:54:26

Un comentariu tern ca si cel care l-a scris . Nu are nici o legatura cu articolul . Pur si simplu , cred , copy-paste . L-ai " trantit" aici , crezand ca ai sa influentezi anumiti cititori . Mergi de-ti culege copeicile!

+3 (3 voturi)
Col. Tiraspolezu Pafnuti
22.05.2022, 02:37:52

Sarman Labman Da, ai afalat ghini, doar cu o mica inexactitate din cazua traducerii. Adika nu este vorba de Adevarul dar este vorba despre Pravda - traducerea bat-o vina! In rest ie ca tine.

+2 (2 voturi)
Mosses Klaus
22.05.2022, 00:18:45

Smaranda Braescu a fost una dintre cele mai proieminente personalitati feminine ale aviatiei sec XX. Un fel de Amelia Earhart a Romaniei . Din pacate a trait intr-o perioada nefasta pentru spiritul ei , insa chiar si asa a reusit sa reusit sa stabileasca un record ce a tinut 20 ani .

+3 (3 voturi)
Toader Aileanei
22.05.2022, 09:55:50

"N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii. Puteam să realizez acelaşi record în Apus sau în America, unde o asemenea realizare constituia evenimentul zilei. Dar am preferat să-l realizez aici în ţară, pe pământul ţării mele şi pentru numele nostru românesc." Mare caracter, i se spunea „Regina Înălțimilor”. Si bineinteles, ca multi alti romani, dupa ocupatia sovietica, a fost condamnata la inchisoare. Frumos articolul!

-11 (11 voturi)
Modifică Setările