Cu toate că era curtat de sute de femei, care îl asediau cu scrisori, Ionel Teodoreanu i-a fost fidel uneia singure. Deşi era considerat un „Rudolf Valentino al Balcanilor“, autorul romanului „La Medeleni“ nu a mizat niciodată pe farmecul personal; ba chiar pentru a se căsători cu aleasa inimii a fost condiţionat de tatăl fetei să ia examentul de Barou.

Ionel Teodoreanu, junele parcă mereu adolescent, s-a aruncat în focul iubirii şi al pasiunii încă de tânăr. La doar 21 de ani, la Crăciunul din 1918, avea să îşi cucerească marea dragoste şi viitoare mamă a copiilor lui, pe Ştefana Lupaşcu. Ea i-a devenit soţie la doar doi ani după ce venise în casa Teodorenilor, alături de verişoara ei Cella, fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi sora ei, Beb. Într-o zi ca de basm, în care ningea ca în poveşti în Iaşiul încărcat de istorie şi de tradiţie, „cu multe zâmbete bune, mâini calde, la un păhărel de vin, am povestit în voie. Cella era în vervă şi îi fermeca pe toţi, lumea bine dispusă“, îşi amintea, la mulţi ani după, Ştefana Lupaşcu. 

Încă de atunci, tânăra alintată Lily îşi aşternea pe foaie gândurile, simţirile, trăirile şi imaginaţia, iar, în cele din urmă, sufletul. Venise în vizită la Teodoreni cu mai multe carneţele, iar verişoara Cella îi furase unul şi i-l arătase lui Ionel, care explodă la citirea lui: „Noi suntem fraţi! Avem acelaşi suflet! Aceleaşi mirări, aceleaşi încântări! Ne ating aceleaşi lucruri! Noi scriem la fel. Şi mata scrii despre pomi, flori, apusuri, răsărituri…“. La rândul lui, tânărul scriitor i-a arătat creaţiile proprii. Peste ani, soţia scriitorului a început la rândul ei să publice, semnându-se adesea cu numele de Ştefana Velisar Teodoreanu sau Lily Teodoreanu.   

Dragoste la prima scriitură 

Astfel, între cei doi s-a înfiripat o dragoste, am putea spune, la prima scriitură, iar Ionel, licean fiind la vremea respectivă, ştia deja că Ştefana este aleasa inimii lui, chiar dacă mai avea un drum lung până la a întemeia o familie alături de ea. „Parcă băusem amândoi o băutură vrăjită, care ne furase minţile şi lucra fără ştirea noastră. Mă ceruse de nevastă, fără să-şi consulte părinţii, fără să aibă cu ce mă ţine, ci numai cu fabuloasa speranţă de a deveni un scriitor celebru de a mă acoperi de glorie şi de a mă face fericită“, îţi amintea Ştefana Velisar Teodoreanu peste ani.  

Todoreanu era un om înalt, brunet, cu ochi albaştri şi tenul măsliniu, model de frumuseţe virilă, care te întâmpină cu o căutătură deschisă de ai fi zis că îl cunoşti de când lumea - Vlaicu Bârna, scriitor 

Însă povestea de dragoste, fără puţină luptă, nu ar fi fost atât de înflăcărată, căci tatăl Ştefanei, chiar dacă era de acord cu logodna tinerilor îndrăgostiţi, condiţiona relaţia: „Fata va sta cu mine trei ani. În acest timp, dumneata îţi vei face studiile în drept şi te vei înscrie în barou, ca să poţi lucra pe lângă tatăl dumitale ca avocat. Scrisul este un lux“. La un an după ce s-au cunoscut erau deja promişi unul altuia, dar nu toţi le erau favorabili, tatăl fetei fiind îndemnat să rupă promisiunea făcută deoarece „băiatul ăsta e un chefliu nemaipomenit. Chefuieşte noapte de noapte, până la ziuă. Nici nu ştiu cum de are tată-su atâţia bani. Rupe logodna la timp, să nu-ţi plângă fata în pumni“. Se pare că întreaga tevatură fusese declanşată de o confuzie, cel chefliu nu era Ionel, ci fratele lui, Păstorel.  

„Eram fericită să renunţ la toate“ 

Pentru dragostea ce i-a purtat-o lui Ionel, Ştefana a renunţat la dorinţele şi la planurile ei de a pleca în străinătate, pentru a face universitatea la Roma, iar mai apoi să ducă o viaţă independentă, să călătorească mult şi să scrie, aşa cum îi mărturisea într-o scrisoare Piei Pillat, buna ei prietenă, în 1970: „Dar când am simţit că îl iubesc, toate acestea nu mai aveau nicio valoare pentru mine, eram fericită să renunţ la toate, să trăiesc în provincie cu el. Douăzeci de ani m-am robit complet lui şi copiilor noştri fără cel mai mic regret“.   

În cele din urmă, dragostea, cel mai puternic motor, a biruit – Ionel reuşeşte să îşi dea în doar nouă luni examenele celor trei ani de la Drept şi astfel, la un an după logodnă, pe 15 februarie 1920, tânărul avocat şi Ştefana îşi unesc destinele în casa familiei Teodorenilor. Ulterior, pe 3 februarie 1921, familia Teodoreanu s-a mărit, apărând pe lume gemenii Ştefan şi Osvald, alintaţi de apropiaţi Afane şi Gogo. Vărul scriitorului, Alexandru A. Teodoreanu, mărturisea într-un interviu despre junele în cazacă faptul că „preluase de tânăr răspunderea materială a familiei sale, pe care şi-a întemeiat-o încă din studenţie“. Ulterior, nou-întemeiata familie a locuit un timp în Iaşi, în casa părinţilor lui Ionel, iar în acea perioadă îşi câştiga salariul lucrând ca avocat la Baroul ieşean.   

Pe măsură ce a devenit din în ce în ce mai cunoscut, „scriitorul unei generaţii“, aşa cum l-a numit Garabet Ibrăileanu, cel care l-a luat sub aripa sa protectoare, Teodoreanu excela şi ca avocat, iar în jurul lui s-a creat mitul bărbatului fatal, la picioarele căruia cădeau toate cititoarele. Mitul interbelic al lui Teodoreanu este asemănat cu cel al vedetelor de la Hollywood de către Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, care notează în volumul „Teodoreanu reloaded“ că „intelectul şi emoţiile domnişoarelor sunt seduse, în egală măsură, de un Teodoreanu ce amestecă dezinvolt nostalgia slavă şi şarmul irezistibil al «amantului latin»“.  

„Rudolf Valentino al Balcanilor“ 

Scriitorul, cu intenţie sau fără, a ştiut să îşi creeze şi o imagine de neuitat, care avea să rămână întipărită în mintea şi în imaginaţia tineretului feminin al vremurilor: toată lumea îl recunoştea după cazacă, despre care mărturisea, într-un interviu cu poetul Nicolae Crevedia, că îi place enorm „Am vreo 10-12 bucăţi, din tot felul de pânzeturi şi de toate culorile. În casă port exclusiv cazacă. Pe lângă că sunt drăguţe, sunt şi comode“.  

Cel supranumit „Rudolf Valentino al Balcanilor“ (unul dintre cei mai populari actori care au jucat în filmele mute) era iubit de cititoare, care îl vedeau ca pe un toreador şi „un eventual suplinitor al celui care strălucise atâta pe scândurile scenei – Leonard“ (n.r. – Nicolae Leonard, celebru tenor supranumit „Prinţul operetei“). Teodoreanu însuşi era conştient de reputaţia pe care cititoarele avide au avut grijă să i-o creeze, aşa cum mărturisea în interviul menţionat, însă acesta o vedea mai mult ca pe o povară, primind numeroase scrisori şi fiind nevoit să dea autografe. „Acestei reputaţii îi datorez o adevărată prigoană din partea femeilor şi a fetelor ce formează majoritatea cititorilor de literatură din ţara noastră. Primesc zilnic scrisori – care trec de-a dreptul la coş – şi nenumărate cereri de fotografii şi autografe. Îmi dau seama cât e de greu să refuzi şi totuşi trebuie s-o fac. Îmi pare foarte rău. Altfel, ar trebui să consacru o bună parte din timpul de care dispun ca să răspund la scrisori, să-mi comand şi să iscălesc fotografii, să expediez cărţi, să copiez pasagii din ele etc. Când dam astă iarnă autografe la «Cartea Românească» auzeam pe câte o cumpărătoare şoptind alteia: dragă (sau ma chère), dar nu-i aşa de frumos cum... ar trebui să fie!“.  

„Copiii“ lui Teodoreanu 

Fanatismul cititoarelor depăşea uneori simpla apreciere prin scrisori sau cereri de autografe, femeile fiind atât de captivate de scriitura lui Teodoreanu, încât ajungeau să îşi boteze copiii cu nume din operele lui. Unul dintre cei care consemnează pentru generaţiile ulterioare fanatismul din jurul lui Teodoreanu este poetul Nicolae Cavadia, care povesteşte cum a cules într-o batistă lacrimile a două cititoare şi i le-a arătat scriitorului, adăugând că „în leagănele şi cataloagele grădinilor noastre de copii, veţi găsi acum foarte multe nume împrumutate de la Dănuţ, Olga, Monica“ (n.r. – personaje din „La Medeleni“).  

Însă, în ciuda faptului că vedea această celebritate mai degrabă ca pe o irosire de timp, scriitorul îşi asumă persona creată mediatic. În anul 1933, atunci când Vlaicu Bârna îl cunoaşte, scriitorul „era un om înalt, brunet, cu ochi albaştri şi tenul măsliniu, model de frumuseţe virilă, care te întâmpină cu o căutătură deschisă de ai fi zis că îl cunoşti de când lumea. Remarcai şi o eleganţă necăutată în îmbrăcămintea şi în mişcările lui“. Poate eleganţa şi virilitatea să îi fi consacrat rolul de mare cuceritor, la ale cărui conferinţe publicul era preponderent feminin, „de la şcolăriţe adolescente la matroanele de vârsta mătuşilor“. 

În anul 1938, când Iaşiul începuse să i se pară ca o închisoare, Ionel Teodoreanu decide să plece din oraşul mult iubit şi să meargă în Bucureşti. Decizia plecării a venit cu greu, dar inevitabil – revista literară „Viaţa românească“, unde se afirmase sub protecţia lui Garabet Ibrăileanu, fusese mutată în Capitală, iar mai mulţi membri ai grupării luaseră acelaşi drum, perioadă în care şi protectorul îi murise. De asemenea, şi moartea propriului tată, avocatul Osvald Teodoreanu, în 1937, lasă un gol iremediabil în sufletul scriitorului. Şi în Bucureşti, Teodoreanu se face remarcat drept avocat şi îşi continuă activitatea de scriitor.  

Avocatul scriitor şi pledoariile culturale 

La începutul anilor ’50, în Capitală, începuseră procesele politice, iar Ionel Teodoreanu era nelipsit de la Tribunalul de pe malul Dâmboviţei, unde se zbătea să le redea libertatea celor acuzaţi de regimul comunist. Unul dintre aceştia era scriitorul Matei Alexandru, care povesteşte într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional“ cum marele avocat l-a salvat, chiar dacă a aflat despre proces chiar în ziua acestuia. Atitudinea lui Teodoreanu a fost clară, „Lăsaţi pe mine!“, iar pledoaria a fost dovada.  

Când intra în sala de judecată, avocatul Teodoreanu nu îl lăsa acasă pe scriitorul Teodoreanu, ci erau unul şi acelaşi. Matei Alexandru povesteşte cum în pledoaria care i-a redat libertatea, acesta a început să povestească despre sculptorul grec Fidias. „Toţi au rămas foarte impresionaţi. Ei îl cunoşteau pe Ionel Teodoreanu, pentru că era un foarte bun avocat. L-au ascultat în linişte, sorbindu-i cuvintele. Era un discurs fără pereche. Cum rar auzeai. Ce mai, era o plăcere să-l asculţi“, îşi amintea Matei Alexandru. 

Un paradox de epocă: avocatul evreilor, acuzat de legionarism 

Odată instalat la Bucureşti, scriitorul se împrieteşte cu tinerii de la „Universul literar“, devenind punctul de atracţie al adunărilor pe care aceştia le organizau atât în Capitală, şi în ţară. Însă această faimă a venit cu un preţ – la aceste evenimente participau şi câţiva legionari, fapt ce dăduse startul unor speculaţii potrivit cărora scriitorul ar fi simpatizat cu mişcarea legionară, deci ar fi fost împotriva evreilor. Totuşi, zvonurile au pierit rapid, mai ales ţinând cont de faptul că mare parte din clientela avocatului Teodoreanu era formată din negustori de origine evreiască.  

Scriitorul nu a apucat să guste prea mult din viaţa bucureşteană, vremurile fiind tulburi, la scurt timp la conducerea ţării instaurându-se comunismul, ce avea să îi schimbe traiul. Chiar dacă Ionel nu a fost arestat şi nu a făcut închisoare asemenea fratelui său, Păstorel, familia Teodoreanu a avut de suferit. Vlaicu Bârna povesteşte cum „scriitorul şi familia lui, ca efect al luptei de clasă, au fost atunci evacuaţi din casa pe care o locuiau pe aleea din strada Romană şi mutaţi într-o dărăpănătură de pe Călăraşi, între Hala Traian şi Piaţa Mare“. Iar toate aceste schimbări încep să fie vizibile pe bărbatul care trecuse de floarea vârstei – „elegantul bărbat de odinioară, ras totdeauna proaspăt şi de bună umoare, putea fi văzut acum în nişte haine roase şi cu barba crescută, dar nu mai puţin cu aceeaşi dispoziţie optimistă“.  

Începutul sfârşitului 

La câţiva ani după, în cumplitul 1954, unul dintre cei mai geroşi ani de la noi, sfârşitul lui Teodoreanu avea să vină fără să dea semne lumii. Cu doar un an în urmă, pe 27 decembrie, de Sfântul Ştefan, scriitorul părea mai plin de viaţă ca niciodată, aşa cum îşi aminteşte Cornelia Pillat în volumul „Minunea timpului trăit“. În ziua de 3 februarie, chiar de ziua gemenilor săi, avocatul plecase de acasă pentru a merge la un proces, însă, din cauza gerurilor cumplite, îşi dă seama că tribunalul nu va avea activitate şi se opreşte la o prăvălie. „Când ridică mâna arătând spre cutiile de conserve etalate pe raft, omul de după tejghea îşi vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului“, îşi amintea soţia lui la câţiva ani după fatidica zi. 

Cel care i-a fost prieten timp de 21 de ani, Vlaicu Bârna, în timpuri de război şi pace, surprinde în volumul „Între Capşa şi Corso“ înmormântarea lui Ionel Teodoreanu, pe care ultimele zile de viaţă îl găsiseră în sărăcie: „Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului. Am intrat într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înţelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ştefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soţul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia îşi arăta din plin faţa în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viaţă a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoşteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi era încălţămintea, veche şi ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură îşi avea vârfurile şi călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coşciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba“.  

„Inima simte gheţarul cu aripi“ 

Dinu Pillat, prieten bun al familiei Teodoreanu, aduce o oarecare lumină asupra morţii subite a scriitorului, despre care susţine că şi-ar fi anticipat-o cu câteva zile înainte de a se prăbuşi la pământ: „Cu trei zile în urmă se trezise noaptea din somn, adânc neliniştit de un coşmar pe care nu a vrut să îl povestească soţiei“. A doua zi, scriitorul copilăriei şi al adolescenţei eterne aşterne pe hârtie versuri cutremurătoare, adunate sub titlul „Zidul“, parcă simţind că sfârşitul se apropie tăcut: „Sporeşte-n îngheţ chiar sângele vieţii/ Inima simte gheţarul cu aripi/ Cum cade/ Ş-apasă/ Strivind...“.  

Moartea scriitorului a lăsat o durere profundă în sufletul marii lui iubiri, Ştefana, care mărturisea într-un interviu cum suferinţa pierderii lui a consumat-o chiar şi trupeşte: „Am fost multă vreme bolnavă după moartea lui Ionel. Aveam grave tulburări de vedere. Îmi apăreau în faţa ochilor culori ciudate: galben strălucitor ca aurul, roşu puternic, un verde deschis, şi a trebuit să urmez un tratament cu somnoterapie“. La 21 de ani după moartea scriitorului, soţia lui îi mărturisea prietenei Pia Pillat că resimte durerea pierderii lui ca şi când s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă. „Ce mult, şi totuşi ca ieri! Imprimat în suflet, inimă, trup, un pumnal ascuţit. Cine ar fi putut crede că voi supravieţui încă 21 de ani? Şi acum Ionel a rămas cu 20 de ani mai tânăr ca mine. Ce straniu este“. Plecarea înainte de vreme a scriitorului lăsase în urmă, chiar şi la atâţia ani distanţă, întrebări fără răspuns în sufletul veşnicei lui iubite şi soţii, care simţea că a murit „dintr-un prea mare surmenaj, prea multă muncă fără răgaz“: „Cum ar fi arătat, câte ar mai fi scris, cum ar fi evoluat? E tot atât de misterios ca şi faptul că nu mai este pe lume Ionel, atât de prezent şi atât de inaccesibil“. 

Constantin Dram, profesor universitar: „Admiratoarele îi propuneau întâlniri şi dăruire totală, dar Teodoreanu era fidel unei singure femei“